Iulia Șchiopu este pictoriță, iar păpușile sale fanteziste, curioase, cu tot atâta mister câtă frumusețe au călătorit prin lume și sălășluiesc mirate în casele oamenilor. Iar Iulia, care a aflat la aproape 40 de ani că rostul ei în lume nu este să ducă la capăt calcule și situații contabile, ci să picteze și să-și crească fetița, este acum fericită.
Care a fost începutul tău în pictură, acel de ce care te-a condus spre a alege o carieră artistică?
Iulia Șchiopu: Este o întrebare cu mai multe răspunsuri, fiindcă începutul despre care vorbești îl putem afla dacă dăm înapoi 8 ani, dar poate foarte bine să fie acum câteva zeci de ani, când eram copil.
Eu am început să urmez cursurile unei școli vocaționale de arte din Brașov, chiar dacă atunci știam bine că nu voi putea continua după clasa a VIII-a fiindcă pur și simplu nu mai existau cursuri pentru nivelul liceal.
Am crezut atunci însă că m-am oprit pentru totdeauna. Asta era impresia mea și așa era lumea atunci, înainte de Revoluție.
Am terminat o facultate tehnică, am devenit inginer și am crezut că voi putea uita ce iubeam cel mai mult. Dar nu am putut.
40 de ani mai târziu, am plecat împreună cu Daria, fiica mea, la tatăl ei, care locuia în Italia, într-un orășel foarte mic, lângă Carrara, care era plin de sculptori, de ateliere artizanale, iar acest loc a răscolit în mine toate dorurile, fiindcă respira prin artă. Oriunde te duceai, pe orice străduță, găseai o galerie ori o expoziție. Lumea este foarte fericită și se exprimă cu mare bucurie.
Acolo, lângă Carrara, în Italia a renăscut dorința mea de a picta.
Când m-am întors în România am reînceput să pictez.
Dar înainte să începi să desenezi, cum ți-ai dat seama că-ți place, cine te-a inspirat, cine te-a provocat?
Iulia Șchiopu: Nu cred că m-am oprit vreo clipă din a desena, doar că nu mi-am imaginat nicio clipă că aceasta va deveni activitatea mea principală. M-a intimidat foarte mult faptul că nu mi-am terminat studiile, că nu am făcut nici măcar un liceu de artă.
Desenam, oarecum, pentru mine, pentru fiica mea pictam și nici nu știu dacă, la început, am făcut-o pentru altcineva în afară de mine și de Daria.
Apoi a venit un moment mai complicat din viața mea, când lucrurile începuseră să o ia într-o direcție de neînțeles. Iar atunci cred că am avut nevoie să pictez.
Era cred o depresie, o formă din care am mai păstrat până acum câte ceva și din care m-a salvat desenul. O depresie folositoare, care te obligă să cobori în tine și să te uiți atent.
Am început să pictez mai serios și mai mult, iar acesta a devenit refugiul meu. Locuiam atunci într-o casă cu mansardă, în care mă retrăgeam departe de realitate.
Era o formă de terapie pentru mine. Doar că în urma acestei terapii s-au adunat mai multe lucrări, apoi am găsit și ocazia să le expun. Pe urmă a trăit mirarea că ele chiar erau cumpărate, dorite, ceea ce pentru mine a fost o mare bucurie fiindcă nu-mi imaginam că ele vor fi atât de dorite de cineva încât să-și dorească să le ducă acasă.
Cine din familia ta, din neamul tău era pictor sau desenator?
Iulia Șchiopu: Nimeni de care să știu, dar ceva din familie vine cumva fiindcă și sora mea mai mare este măiastră la pictură, doar că eu am fost mai îndrăgostită de penel și am mers mai departe cu munca și cu toate căutările. Dar am dedus că cineva din familie trebuie să fi avut aceeași pasiune, dar a fost cu mult mai timidă decât mine.
Părinții noștri munceau, așa cum o cereau vremurile; tata era tehnician, mama era patiseră, niște oameni minunați, dar pentru care pictura, ca nevoie a mea, era greu de interpretat și de văzut în perspectiva viitorului.
Să ne amintim că vorbim despre o copilărie în niște vremuri foarte gri, când, ca artist, nu existai, nu aveai ce să lucrezi în România, iar la admiterea la facultate erau 4 locuri disponibile în fiecare an. În plus, era nevoie de meditații la București, ani la rând, mai ales că era aproape o certitudine că nu puteai intra din primul an.
M-au lăsat la școala de arte până în clasa a VIII-a, poate pentru că școala era în centrul orașului, dar când le-am spus că vreau să merg la Târgu-Mureș, la liceu, li s-a părut deja că mă joc prea mult. Nu-i condamn, știu cum erau vremurile până la Revoluție.
Nu s-au îndurat să mă lase departe de casă, lucru pentru care pot să-i înțeleg.
Care e primul desen pe care l-ai făcut sau prima pictură?
Iulia Șchiopu: În acele vremuri, când coboram în mine și mă retrăgeam în mansardă, unde mi-am amenajat un atelier, pictam ce simțeam, încercări pe care le puneam pe pânză peste zi, iar seara mergeam la cei din familia mea, care locuiau cu noi în casă și le arătam. Iar ei îmi dădeau tot felul de sfaturi.
Până într-o seară, când nu am mai mers să le arăt ce făcusem. „Vă arăt când va fi gata!”. Când a fost gata, era prima mea păpușă, care ține în mână o libelulă, legată de o sfoară, ca pe un balon și atunci am știut că asta voi picta din acea zi mai departe.
Așa a început, de la păpușa mea cu libelulă, fiindcă mi s-a părut că ce am eu de spus, de re-dăruit din ce primesc eu se poate face foarte ușor pe această cale, a păpușilor, o chroma, un zâmbet, o cale aerată, care nu se ia prea în serios. Mi s-a părut că în acest fel pot eu să-mi spun adevărul, mesajul.
Dacă rămânem în zona copilăriei și ne amintim și de păpușile din acea vreme, care erau acelea și care era senzația acelor momente?
Iulia Șchiopu: Nu țin minte ca în copilărie să mă fi jucat excesiv cu păpușile, dar de acolo vine foarte, foarte clară nevoia de a desena tot timpul, să mă exprim prin linie, prin culoare. Era o nevoie autentică, lucru care s-a și dovedit peste timp, fiindcă nu m-a trădat în nicio perioadă.
Dar cum ai procesat tu ulterior această amânare de a face ce-ți plăcea?
Iulia Șchiopu: M-a durut fiindcă întotdeauna am simțit nevoia să mă exprim; era un dor în mine și o nevoie care nu era împlinită nicio clipă, pentru care uneori poate păream cumva nefericită.
Eram ca un cep pătrat într-o gaură rotundă.
Nu-mi găseam cu mare ușurință locul, doar că eram foarte amabilă și de treabă, iar în acest fel am supraviețuit cumva. Am lucrat într-un birou, am făcut facturi, am tăiat chitanțe, am făcut rapoarte de gestiune, am lucrat ca orice contabil cumsecade. Deci nu am practicat această meserie de inginer.
Dar cum ai decis să te duci către inginerie?
Iulia Șchiopu: Veneam din Brașov, iar acolo exista Politehnică. Trebuia să fac o facultate, era și important, iar eu mă simțeam în stare să o duc la bun sfârșit, în plus, era un statut care te valida. Așa că am învățat pentru facultatea pe care o puteam găsi aici, în Brașov.
Facultatea făcea diferența la salariu sau era o validare socială?
Iulia Șchiopu: Ai mei, oameni fără facultate, cred că și-au dorit să aibă un copil cu mai multă școală. Dincolo de asta era și o validare socială.
Revoluția a venit în perioada studenției mele și, mărturisesc, m-am gândit cum ar fi fost să vină când eram încă în liceu și aș fi putut îndrăzni să visez să dau examen la Universitatea de Arte.
Ce alte opțiuni ai fi avut? Ce visai să fii?
Iulia Șchiopu: Mi-ar fi plăcut să și scriu, cochetam cu asta. dar în orice război cred că tot nevoia de a picta ar fi învins.
Când ai născut tu această primă păpușă, i-ai dat formă și a căpătat mesajul pe care tu vrei să-l dai lumii, cum s-a sedimentat el, care e acela?
Iulia Șchiopu: Eu cred că toată lumea se întreabă sau se miră; își pune întrebări și-și caută răspunsuri. Cred că din această cauză am fost fericită, fiindcă mi-am descoperit acest mod de comunicare cu lumea din jur, iar așa mi-am putut expune mirările cel mai ușor.
Ochii mei văd lumea-n acest fel și se întreabă, iar asta am putut pune în dinamica fiecărei lucrări.
Care sunt mirările, întrebările tale?
Iulia Șchiopu: De ce e lumea într-un anumit fel, de ce nu putem să ne spunem mai multe lucruri, de ce fugim, de ce ne e frică, de ce tăcem când ar trebui să cântăm.
Ce i-ai lăsa Dariei din lecțiile tale?
Iulia Șchiopu: Să viseze tot timpul, să vadă mereu dincolo de lucruri. Să încerce să vadă orice întâlnește în viață în toată complexitatea și splendoarea lui. Fiindcă, până la urmă, ni se întâmplă lucruri frumoase care, adunate, înseamnă viață. Viața noastră.
Aș vrea să învețe să vadă, să se uite la oameni și la lucruri.
Ea ce va face mai departe?
Iulia Șchiopu: Bineînțeles, este artistă.
Atelierul meu este acasă și cred că ea, stând tot timpul între atâtea păpuși, în această atmosferă, a prins drag. E și talentată, după cum cred eu, motiv pentru care i-a fost ușor să aleagă acest drum. Dar eu aș fi susținut orice cale ar fi ales.
Ea ce pictează?
Iulia Șchiopu: Acum depășește ușor-ușor faza manga. Sperăm să treacă în faza următoare. (râde)
Tu ce ai mai pictat în afară de păpuși?
Iulia Șchiopu: Există un moment în care, după niște ani în care pictezi și devii sinonim cu lucrările tale, te îndoiești de tine. Drept e, eu mă îndoiesc la fiecare expoziție.
A existat un moment în care mi-am propus să testez dacă mă exprim și altfel sub pseudonim, dacă să transmit și în alt stil. Atunci am discutat cu prietena mea, acolo unde expuneam de obicei în Brașov, și am lucrat niște personaje (eu totuși rămân în zona figurativă), lucrate altfel decât păpușile, în cuțit, cu tușe foarte groase. Și le-am expus sub pseudonim. Dar am fost foarte bucuroasă, fiindcă și acea expoziție a fost primită bine, iar asta m-a liniștit și m-a convins că am un mesaj de transmis, câtă vreme, fără să se știe că sunt eu, lucrările au fost primite bine.
Apoi m-am întors la păpuși.
În ce măsură te descurci să trăiești din asta?
Iulia Șchiopu: Nu trăiesc din asta. lucrez de acasă, part-time și fac grafică pentru o firmă.
Te-ai gândit vreodată să te întorci la contabilitate, unde banii sunt mai mulți și mai siguri?
Iulia Șchiopu: Sunt mama unei fetițe, deci aș face absolut orice dacă ar fi nevoie. Dacă prețul ar fi să renunț la timpul pentru pictură pentru bani mai mulți, nu l-aș plăti.
Care e cel mai frumos tablou pe care vrei să ți-l faci?
Iulia Șchiopu: Cel mai frumos tablou este întotdeauna cel care se vinde. De fiecare dată la câte o expoziție mă simt jefuită. (râde)
Și cel mai frumos cadou, fiindcă tot se apropie ziua ta?
Iulia Șchiopu: Mă imaginez citind într-un concediu, fără să am de lucru.
În rest, mărturisesc, mă simt un om foarte fericit și împlinit.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
