fbpx

Căutare

Share this article

Pe Loredana Neghină am cunoscut-o când mi-am dus copilul la un curs de prim-ajutor dedicat celor mici. Ştiam ce aş vrea să afle din curs, dar mă temeam că i se va părea o plictiseală absolută. Nu doar că a ieşit din sală extrem de entuziasmat şi nu i-a tăcut gura până seara, când a adormit, dar m-a şi admonestat pentru că eu nu am urmat recent un astfel de curs. Şi are dreptate pentru că sunt destule lucruri pe care nu mai ştiu să le execut corect.

Ideea unui interviu mi-a venit însă abia când într-o zi m-am stropit din greşeală cu ulei încins, iar copilul mi-a spus calm să bag mâna în apă rece până îmi aduce el sprayul pentru arsuri. Abia atunci am realizat cât de mult i-a folosit acest curs şi am decis să aflu mai multe despre el.

Loredana, cum ai ajuns tu să organizezi un curs de prim-ajutor pentru copii?

Eram acasă cu Maya, fetiţa mea şi mi s-a făcut foarte rău. Eu am o tensiune mai mică şi atunci cred că mi-a scăzut şi mai mult. Am crezut că voi leşina şi în momentul ăla m-am gândit ce va face Maya, noi fiind atunci singure în casă. Partea bună a fost că nu am leşinat, mi-am revenit până la urmă – probabil că adrenalina a funcţionat, dar apoi am început să caut cursuri de prim-ajutor pentru copii, în care ei să înveţe ce să facă în cazul în care un adult se simte rău.

N-am găsit nimic în România. Am fost neplăcut surprinsă, mai ales că în străinătate am găsit programe întregi. Atunci m-am gândit că cineva trebuie să facă chestia asta, aşa că am început să caut informaţii, să mă documentez şi să pornesc proiectul Micul Erou.

Tu urmaseși vreodată vreun curs de prim-ajutor până la acel moment?

Da, am fost de mai multe ori şi am insistat să-l duc şi pe soţul meu, dar eu mergeam pentru mine, nu în ideea că voi ajunge să învăţ pe cineva. Recunosc că nu mergeam cum ar trebui, măcar o dată pe an, dar am fost de mai multe ori, inclusiv când era Maya mică pentru cazurile de înec şi toate situaţiile de genul ăsta. Pe soţ am reuşit doar o dată să-l duc.

E, ştie acum de toate!

Ei bine, nu le ştie. Recent mi-am dat seama că eu nu mi-am învăţat familia să acorde primul ajutor.

Ca cizmarul fără cizme.

Maya ştie, dar soţul şi familia extinsă, sora, cumnatul, nimeni nu ştie. Aşa că mi-am propus să le organizez o dată la câteva luni câte o şedinţă de prim-ajutor.

Ce-ai făcut când ai decis că vrei să pui pe picioare acest proiect? Ştiu că tu ai şi nişte echipamente care nu se găsesc pe toate drumurile.

Am început să mă documentez pe site-urile din străinătate din ţările unde se ţin astfel de cursuri, să aflu cum sunt structurate, ce materiale au, cum transmit informaţia către copii. Am verificat apoi ce certificări am nevoie şi am început să structurez ce vreau de la acest curs, cui mă adresez, cum îl organizez, ce informaţii vreau să transmit. După asta am găsit şi numele şi am început partea de certificare, iniţial de la Crucea Roşie şi certificări online de la National CPR Foundation. A urmat apoi o certificare foarte importantă, oferită de Consiliul European de Resuscitare prin intermediul Consiliului Român de Resuscitare, cea mai înaltă pe care o poţi avea ca persoană fără activitate medicală. Este însă foarte importantă şi pentru cei care au activitate medicală pentru că este o certificare de Basic Life Support la standarde europene şi cu toate normele updatate.

Loredana Neghină şi fiica sa, Maya

După asta am achiziţionat manechinii de resuscitare. Pentru mine a fost foarte important şi mi-am dorit foarte mult să investesc în cât mai mulţi pentru ca toţi copiii să exerseze în acelaşi timp, să nu aştepte unul după celălalt pentru că s-ar plictisi şi ar dura mai mult. Am luat 7 manechini şi urmează să mai achiziţionez nişte veste pentru metoda Heimlich, pentru înec.

Apoi m-am gândit cu ce să plece copiii de la curs şi am achiziţionat nişte cutiuţe de prim-ajutor. Sunt dintr-un plastic biodegradabil, am ţinut mult şi la partea asta, le-am pregătit şi diplome, insigne.

Am să-ţi spun un secret. Fiică-mea, de când a fost la curs, merge cu acea cutie peste tot, şi la şcoală şi în parc.

Ce mă bucur! Asta a şi fost ideea, să o fac pe o dimensiune potrivită încât să încapă în rucsac, în ghiozdănelul de grădiniţă, să o aibă mereu la ei.

Practic, ce-i înveţi tu pe copii?

În funcţie de vârstă îi trec prin mai multe scenarii. Baza e aceeaşi, doar că pe măsură ce creşte vârsta se mai adaugă ceva. Îi învăţ ce să facă în cazul unor accidente uşoare cum ar fi o julitură, o julitură cu sângerare mai puternică – învaţă să oprească sângerarea, ce fac în cazul în care curge sânge din nas. Trec apoi la arsuri şi atunci le povestesc puţin despre cum se poate trece de la ceva uşor la ceva mai grav, le mai povestesc despre haine cuprinse de flăcări şi apoi ajungem la partea de 112, cea de persoană inconştientă, respiră – nu respiră şi resuscitare pentru copiii de peste 8 ani.

Cum reacţionează copiii când sunt puşi în faţa unor astfel de poveşti?

Contează foarte mult cum le este transmisă informaţia şi atunci eu am evitat să folosesc termeni precum resuscitare, stop cardio-respirator, sunt termeni mult prea vagi pentru ei. Am încercat tot timpul să folosesc termeni uzuali şi asta îi relaxează mult mai mult. Apoi, partea de practică îi încântă foarte tare. Nu mi s-a întâmplat la niciun curs să văd vreun copil speriat. Am văzut la unii dintre ei, cei mai mari, o îngrijorare. Şi-au dat seama că s-ar putea să fie nevoie de ei într-o situaţie de genul ăsta, dar apoi văd mândria că pot face ei multe lucruri: pot întoarce o persoană în poziţia de siguranţă, pot verifica respiraţia, lucruri pe care le fac medicii şi pentru ei e ceva nemaipomenit.

Ai primit vreun feedback de la participanţi, că au folosit ceva ce au învăţat la curs?

Da. Aş spune, din fericire pentru mine, din păcate pentru că s-a întâmplat.

Din fericire că au ştiut ce au avut de făcut, nu?

Exact! Într-una dintre situaţii copilul a pus mâna pe cuptor. Nu s-a ars, din fericire, a simţit doar fierbinte, dar a fugit repede la baie să îşi bage mâna în apă rece. Când l-a întrebat mama ce s-a întâmplat i-a zis că aşa i-a spus doamna de la curs să facă. El avea 4 ani atunci şi trecuseră cam 4-5 luni de când fusese la curs.

Apoi, vara trecută, erau la mare părinţii cu copilul care participase la curs. Mama s-a tăiat într-o scoică şi îi curgea sânge, iar copilul a fost foarte inventiv. A ţinut minte care sunt paşii, s-a dus şi a încărcat un pistol cu apă din mare şi o stropea de la distanţă, ca să-i cureţe rana şi apoi tot el i-a pus plasture.

Din fericire nu am avut parte de cazuri grave, dar primesc tot felul de feedback-uri foarte drăguţe. Am primit o poză cu copilul care dormea cu trusa de prim-ajutor. Săptămâna trecută am susţinut cursuri la 2 şcoli şi la una dintre ele era un copil care mai fusese la cursul meu pe când avea numai 3 ani jumate. Atunci m-au rugat părinţii să îl primesc deşi eu fac cu copii de peste 4 ani şi acum a venit la el cu insigna şi cu trusa de prim-ajutor. Le avea şi acum, după 2 ani.

Asta îţi arată impactul pe care îl ai asupra lor.

Da. Văd asta şi la cursuri pentru că mereu vor să mai stea, să mai povestească, să mai exerseze. Chiar săptămâna trecută, la una dintre şcoli, mă uitam la o fetiţă de 12 ani, cât de bine făcea manevrele de resuscitare. Făcea perfect, mai bine ca un adult şi colegul îi ţinea ritmul, număra o dată cu mişcările ei. Mi-a demonstrat încă o dată că pot copiii să facă asta fără probleme.

Tu faci cursuri practice. Cum ţi-a fost în pandemie?

Greu, de la foarte greu în sus. Dar a fost şi o parte bună, a crescut comunitatea online, deşi eu nu am susţinut cursuri online. Copiii au nevoie de practică şi mi s-a părut că online nu voi avea aceeaşi calitate.

Am preferat să postez diverse lucruri, inclusiv din viaţa noastră, am scris puţin şi pe blog şi îmi pare rău că acum nu am continuat, că m-am luat cu toate celelalte.

Noi am avut un început scurt. Am început în octombrie 2019 şi în martie 2020 am închis. Am susţinut în vară 1-2 cursuri, când s-au mai liniştit lucrurile, dar foarte precaut pentru că nu am vrut să risc nimic. Apoi am oprit iar până în primăvara lui 2021 când am început timid, am început în forţă în vară, iar în septembrie a început şi coronavirusul în forţă şi am oprit din nou. Am reluat cursurile în martie şi sper ca acum să nu ne mai oprim.

Ce-ţi transmit părinţii care îşi aduc copiii la cursuri? Simţeau nevoia de aşa ceva sau le-au descoperit şi au zis că merită să încerce?

Mulţi dintre ei nu s-au gândit că ar putea să-şi aducă copilul la un curs de prim-ajutor. Nu şi-au pus această problemă, dar nici nu exista un astfel de serviciu. Sau ce există este, de fapt, ceva adiacent. Crucea Roşie, de exemplu, mai face cursuri, dar sunt ocazionale şi sunt cursuri de adulţi predate şi unor copii, dar nu celor mici.

Mai exista în anumite şcoli un concurs, Sanitarii pricepuţi, dar era ceva foarte nişat. Nu era ceva care să ajungă la toată lumea şi oamenii să poată alege dacă merg sau nu acolo.

La început, când am pornit cursul, mulţi dintre ei nu înţelegeau că e dedicat copiilor, se gândeau că e pentru ei ca să înveţe ce să îi facă copilului. Apoi s-a dus vestea din gură în gură, cum se zice şi am fost foarte încântată şi a fost o validare a cursului pentru că am avut mulţi părinţi medici care şi-au adus copiii aici şi nu au intervenit absolut deloc, aşa cum ar fi instinctual pentru cineva care are pregătire medicală.

Chiar, tu nu ai o astfel de pregătire. Cu ce te-ai ocupat înainte?

Eu am lucrat foarte mulţi ani în multinaţionale. Am interacţionat foarte mult cu clienţii, iar la ultima companie la care am lucrat, din domeniul farma, mă ocupam de partea de evenimente, PR, comunicare.

Se leagă astfel lucrurile, că tot direct cu oamenii ai ajuns să lucrezi.

Se leagă şi invers pentru că am lucrat şi cu clienţi mai dificili şi mi-am dat seama că ce înveţi în relaţionarea cu copiii se aplică în cea cu adulţii şi invers. M-a ajutat mult şi răbdarea pe care am exersat-o în toţi acei ani, experienţa cu propriul copil, dar şi felul meu de a fi. Mie mereu mi-a plăcut să stau cu copiii, eram mereu între ei, cu ei la joacă. M-am văzut tot timpul lucrând cu copiii şi mi-am dorit foarte mult să fac asta, dar nu mă vedeam în postura de educatoare, învăţătoare, profesoară.

Ce spune Maya despre ceea ce faci?

La primele cursuri era omniprezentă, ajuta, împărţea plasturii, era pe post de manechin. Acum vine mai mult la cursurile cu copii mari, dar mă ajută cu toate. Pregătim împreună trusele, curăţăm manechinii, punem plasturii, la final le mai explică copiilor diverse lucruri. Promovează şi cursul.

Cum aşa?

Partea asta cu vânzarea pare că se transmite şi nu de la mine, ci de la tatăl ei, care are 13-14 ani în vânzări. Pe unde simte că e rost să poată fi ţinut cursul, Maya se duce şi le povesteşte, le spune ce avem, ce facem şi apoi îi trimite la mine.

Până acum ai avut multe piedici din cauza pandemiei, dar te-ai gândit la cum să dezvolţi proiectul?

Înainte de toate pentru mine e foarte important să fiu de ajutor, iar ori de câte ori mi-a permis timpul am ţinut cursul şi ca voluntar, copiii primind aceleaşi informaţii, aceleaşi materiale. Am fost de curând la o şcoală unde copiii nu aveau posibilităţi materiale, urmează un curs la o asociaţie care se ocupă de copii defavorizaţi şi vreau să structurez şi un curs de prim-ajutor pentru copiii surdo-muţi.

Apoi, îţi povesteam că urmează să aducem vestele pentru metoda Heimlich pentru că acum pot să o explic, dar copiii nu pot face nimic practic pentru că e dureroasă. Vestele respective se ataşează pe partea din faţă, au ceva ce imită esofagul, intră o bilă şi copiii apasă astfel încât să scoată bila. Trebuie să apeşi corect ca să scoţi bila care a înecat persoana respectivă.

Urmează să organizăm şi nişte cursuri, cu ajutorul unui psiholog, de gestionare a emoţiilor, dar a emoţiilor care au legătură şi cu partea aceasta de anxietate, frică, boală, medic, tot ce are legătură cumva cu primul-ajutor. Li se va explica din punct de vedere psihologic, prin joacă, cum gestionăm partea asta de panică în momentul în care cuiva i se face rău, cum gestionăm mersul la medic, frica de analize.

Mai pregătesc şi materiale pe care copiii să le poată achiziţiona de la noi, nişte pacheţele de călătorie cu lucruri pe care le pot folosi copiii în caz de nevoie şi apoi ghidul de prim-ajutor pentru copii.

Câţi copii au urmat până acum cursurile tale?

Undeva la 300-400, nu mai ştiu exact. A fost grea partea asta cu pandemia şi mai e ceva, eu lucrez cu puţini copii la un curs. Ţin foarte mult la calitatea informaţiilor transmise. Vreau ca participanţii să fie atenţi, să nu se plictisească, să înţeleagă şi să povestească mai departe. La fel, partea practică nu o poţi face cu un număr foarte mare de copii.

Ce-ţi spun copiii la finalul cursului?

Cei mici sunt foarte încântaţi, în primul rând de cadou şi apoi vor să mai pună plasturi, vin şi mă îmbrăţişează, îmi spun că ar vrea să mai stea. Vor să mai stea la joacă, cum s-ar zice, cei până în 6 ani. Cei între 7 şi 9 ani au întrebări multe şi multe curiozităţi şi încerc să le răspund cât pot la toate, să nu plece de acolo cu întrebări la care nu au primit răspuns. Sunt apoi cei de peste 9 ani care vin cu întrebări mult mai complexe şi care, la final, vor să facă mult partea de practică, pe manechin, să fie siguri că o fac corect.

Trăim totuşi într-o ţară unde cursurile de prim-ajutor nu sunt văzute ca o necesitate nici măcar în rândul adulţilor. Cum resimţi lucrul ăsta?

Din păcate în şcoli nu se va mai introduce acest curs prea curând şi spun asta pentru că se promite de la an la an, la fel ca şi pentru cel de educaţie sexuală şi e un fiasco total. Să zicem că cel de educaţie sexuală ar fi un subiect tabu pentru multe familii, cel de prim-ajutor n-ar trebui să fie.

Aşa că dorinţa mea este să pot ajunge eu la cât mai mulţi copii şi ca părinţii să aibă deschiderea să mă cheme la clase, pentru că de multe ori de la ei a venit ideea, nu de la şcoală. Şi apoi, să vină cât mai mulţi la sala unde organizez eu cursurile. Părinţii trebuie să conştientizeze cât de important e ca copiii lor să ştie cum să reacţioneze în caz de nevoie.

Nu e vorba doar despre resuscitare, căci la asta se gândesc cei mai mulţi când vine vorba de un astfel de curs, dar primul-ajutor e mult mai mult. Mie, în 34 de ani, nu mi s-a întâmplat să ajung în situaţia de a mă gândi cum pot resuscita pe cineva. Mi s-a întâmplat însă să găsesc pe stradă o persoană cu capul spart. Ce-i faci, că nu are nevoie de resuscitare, dar are nevoie de ajutor rapid? Sunt în parc, cade un prieten de-al meu dintr-un copac şi nu se mai mişcă. Eu ce fac? Îl întreb cum se simte, chem un adult. Creşte inclusiv partea asta de empatie. Ne dorim să creştem nişte adulţi echilibraţi, care să ştie ce să facă în anumite situaţii.

În plus, eu insist foarte mult să meargă şi părinţii la cursuri de prim-ajutor, e important să ştie şi ei ce să facă. Dacă chiar ajung în situaţia să facă resuscitare pot face echipă, să se schimbe, pentru că e foarte obositor să faci resuscitare.

La cursul de certificare europeană s-au făcut nişte scenarii ca-n viaţa reală, pe timp îndelungat de resuscitare. N-am făcut câte 40 de minute, dar făceam 2 minute la foc continuu până să schimbăm. În 2 minute pierzi şi şirul numărătorii, dar când trebuie să faci 15, 20 de minute, până când ajunge Ambulanţa?

Ce e important să avem în casă sau la noi pentru primul-ajutor?

Chiar am în plan să vorbesc şi despre asta şi nu mă refer la medicamente. Mă gândesc la o trusă de scos căpuşele, un spray de oprire a sângerării care este Raiul pe Pământ, mai ales că le ia ochii copiilor şi uită de panică şi durere, plasturi, comprese, un spray pentru arsuri. Şi pe ce insist eu foarte mult este să ai un extinctor în casă. Trebuie să facă parte neapărat din trusa de prim-ajutor.

Şi la fel de importante sunt discuţiile cu medicul despre EpiPen, cel pentru alergii şi şoc anafilactic. Din păcate, în cazul unui şoc anafilactic, poţi muri foarte uşor. Tu poţi să ştii că nu ai nicio alergie şi să ţi se declanşeze brusc.

Am păţit-o! N-am făcut şoc anafilactic, dar eu, care nu am avut niciodată nimic, m-am trezit la 30 de ani cu alergie la oxidantul de păr, pe care îl foloseam de la 18 ani. Din vârful capului până pe coapse eram complet roşie, ochii şi buzele mi s-au umflat, iar înăuntrul ochilor eram toată roşie. Persoana care m-a vopsit s-a panicat complet, iar eu, pentru că fusesem la cursuri de prim-ajutor în trecut şi ştiam ce trebuie făcut, am început să înghit. Trebuia să-mi dau seama dacă pot înghiţi, ca să iau un antialergic. Am luat repede pastila şi am plecat la spital.

De aceea insist pe acest EpiPen. E foarte important ca în cazul în care suspectezi un şoc anafilactic la copil să nu-i administrezi nimic pentru că dacă are căile respiratorii umflate – e primul lucru care se întâmplă în acest caz – copilul se va îneca şi tu îi vei obstrucţiona şi mai repede căile respiratorii. Iar EpiPen-ul e singurul care te poate ţine în viaţă până ajunge Ambulanţa sau până ajungi la spital.

Citeşte şi: Vasile Vlașin, tatăl lui Luca și fondatorul asociației „Părinți salvatori”: „Am înțeles că pentru victimă, pentru cel înecat, noi, cei din preajmă, suntem și echipament bun, și medic celebru, noi suntem șansa lui la viață” – LIFE.ro
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO