Maria Tereza a fost o figură cheie în politica de putere a Europei secolului al XVIII-lea. O prințesă de o naturalețe captivantă, ea a fost unul dintre cei mai capabili conducători ai casei ei și, potrivit unui istoric, „cea mai umană dintre habsburgi”.
Maria Tereza (1717 – 1780) a fost singura femeie conducătoare a stăpânirilor habsburgice și ultima a Casei de Habsburg. Ea a fost suverana Austriei, Ungariei, Croației, Boemiei, Transilvaniei, Mantua, Milano, Lodomeria și Galiției, Țărilor de Jos austriece și Parmei. Prin căsătorie, ea a fost ducesă de Lorena, mare ducesă de Toscana și împărăteasă a Sfântului Roman.
Maria Tereza era o romano-catolică devotată și credea că unitatea religioasă este necesară pentru o viață publică pașnică. În consecință, ea a respins în mod explicit ideea de toleranță religioasă.
Maria Tereza a implementat reforme semnificative pentru a consolida eficiența militară, financiară și birocratică a Austriei. Cu toate acestea, ea nu a reușit să schimbe ordinea socială profund feudală a pământurilor sale bazată pe proprietarii privilegiați și munca forțată opresivă a țărănimii.
Maria Tereza a investit în reforme care au avansat ceea ce astăzi ar fi definit drept sănătate publică. Inițiativele ei au inclus studiul mortalității infantile, combaterea obiceiurilor de înmormântare risipitoare și neigienice și inocularea copiilor.
Dorind să îmbunătățească birocrația Austriei, Maria Tereza a reformat învățământul în 1775. Într-un nou sistem școlar bazat pe cel prusac, toți copiii de ambele sexe trebuiau să meargă la școală între 6 și 12 ani. Reforma educației nu a fost imediat efectivă.
În câteva cuvinte Maria Tereza a fost unul dintre primele exemple de leadership al femeilor din istorie.
Copilăria și adolescența unei împărătese
Maria Tereza a fost fiica cea mare a împăratului Carol al VI-lea și a Elisabetei de Brunswick-Wolfenbüttel. Moartea unui singur fiu l-a determinat pe Charles, singurul prinț în viață al liniei sale, să promulge așa-numita Sancțiune Pragmatică, un act regal, în cele din urmă recunoscut de majoritatea puterilor, prin care descendenta feminină avea dreptul de a succeda în domeniile Habsburgilor. (Deoarece aproape fiecare națiune europeană importantă a râvnit la o parte din domeniile habsburgice, consimțământul lor pentru sancțiunea pragmatică trebuie considerată nimic mai mult decât un act de conveniență.) Maria Tereza a devenit astfel un pion pe tabla de șah politică a Europei. În 1736 s-a căsătorit cu Francis Stephen de Lorena. Din cauza obiecțiilor franceze la unirea lui de Lorena cu pământurile habsburgice, Francisc Ștefan a trebuit să schimbe ducatul său ancestral cu dreptul de succesiune la Marele Ducat al Toscanei. Căsătoria a fost o potrivire și din perspectiva iubirii, iar cuplului i s-au născut 16 copii, dintre care 10 au supraviețuit până la maturitate.
Care a fost originea „inaptitudinii” femeilor de a conduce?
Ideea că femeile sunt incapabile de a conduce era legată de condiția lor intelectuală și fizică presupusă „inferioară”. Considerată mai fragilă, funcția principală a femeii era aceea de a avea copii, în special moștenitori bărbați în familiile domnitoare. Această idee își are rădăcinile în Biblie – unde Dumnezeu îi spune bărbatului „cu sudoarea frunții tale vei mânca pâine” și femeii „cu durere vei naște copii” – și în filosofia greacă, în special în filosofia aristotelică, în care bărbatul reprezintă mintea și femeia materia.
Cum a răsturnat „Sancțiunea pragmatică” ilegalitatea inițială a unei femei monarh?
Fără un nepot, împăratul habsburgic Leopold I a modificat legea succesiunii, astfel încât fiicele fiului său cel mare, Iosif I să aibă voie să domnească. Prin acel act, el a autorizat succesiunea la tron de către femei. Fiul său mai mic, Carol al VI-lea, a trădat ulterior pactul prin modificarea Sancțiunii pragmatice pentru a le permite propriilor sale fiice să aibă prioritate față de nepoatele sale. Deși Maria Tereza era destinată să domnească prin lege, ea nu era pregătită să conducă în practică, deoarece Carol al VI-lea încă mai spera să aibă un fiu. Maria Tereza nu a fost crescută să conducă, ci a primit educația unei prințese, instruită în arte, limbi, teologie și istorie antică. Deși Carol al VI-lea dorea ca fiica sa cea mare să domnească, el nu a pregătit-o pentru rol.
Reformele domestice ale împărătesei Maria Tereza
Dându-și seama de necesitatea unei armate permanente considerabile și pentru a menține una, Maria Tereza a acceptat planurile contelui Friedrich Wilhelm Haugwitz – primul dintr-o succesiune de oameni remarcabili cu inteligență pe care urma să-i atragă în consiliul său. În fața opoziției multor nobili, ea a reușit să reducă drastic (cu excepția Ungariei) puterile diferitelor moșii ale stăpânilor, care ținuseră din timpuri imemoriale sforile pungii monarhiei. În procesul ulterior de eliminare a scutirilor de taxe deținute de marii proprietari de pământ, care dominau acele adunări, ea a eliberat noțiunea de „egalitate plăcută lui Dumnezeu”. Cu toate acestea, ea nu a pus sub semnul întrebării justiția pretenției domnului domnitor asupra muncii supușilor săi ereditari. Abia mulți ani mai târziu, revoltele țăranilor din Boemia afectată de foamete, precum și cruzimea raportată a magnaților maghiari, au determinat-o să limiteze utilizarea muncii forțate. „Țărănimea trebuie să fie capabilă să se întrețină și să plătească impozite…”, a scris ea.
Citește și: Viaţa lui Mozart, geniul care a reuşit în doar 35 de ani de viaţă să creeze peste 600 de compoziţii remarcabile
Considerații practice, dacă nu întotdeauna fiscale, mai degrabă decât umanitarismul doctrinar, au ghidat toate reformele Mariei Tereza. O administrație centrală extinsă — de care sistemul judiciar a fost separat în 1749 — și o trezorerie reorganizată în mod repetat au necesitat funcționari publici și judecători cunoscători; iar pregătirea lor era, în opinia ei, singurul scop al învăţământului superior. Ea a aprobat schimbări drastice pe care medicul ei, olandezul Gerhard van Swieten, le-a efectuat în universități (cum ar fi introducerea manualelor, legarea școlii de medicină a Universității din Viena cu serviciul embrionar de sănătate publică și dreptul suveranului de a se opune alegerii decanilor de către facultăți) chiar dacă le-a luat din mâinile iezuiților, cărora ea însăși era devotată. Profund evlavioasă, strict observatoare și intolerantă până la bigotism, ea se îndrepta, totuși, spre subordonarea bisericii autorității statului.
Relațiile internaționale în timpul domniei împărătesei Maria Tereza
Nici pacea din 1745 (prin care Austria a cedat Silezia Prusiei), nici pacea din 1748 (care a pus capăt războiului Mariei Tereza cu restul dușmanilor ei) nu i-au pus capăt eforturilor de modernizare a armatei. Ideile orbitoare ale noului ei cancelar, Wenzel Anton von Kaunitz, i-au declanșat determinarea de a recupera Silezia și, într-adevăr, de a distruge Prusia. Într-o celebră „inversare a alianțelor” (1756) ea a aruncat basmaua peste Anglia, vechiul aliat și „bancher” al Habsburgilor, și s-a aliat cu Franța, vechiul lor dușman. Mai mult, ea a încheiat un tratat cu Rusia, nou venită în rivalitățile europene. A acordat puțină atenție ramificațiilor globale ale Războiului de șapte ani care a urmat. Când sfârșitul său a pecetluit pierderea Sileziei și a lăsat monarhia cu un munte de datorii, a devenit o campioană a păcii. Până în 1779, ea a purtat singură un alt război pe scară largă cu Prusia, riscat de primul ei născut, Iosif al II-lea, care la moartea tatălui său devenise coregent în stăpâniile habsburgice (și fusese ales împărat).
Deși Francisc nu fusese un soț credincios, Maria Tereza nu a șovăit niciodată în dragostea ei, iar moartea lui subită din 1765 a cufundat-o într-o durere prelungită.
O nouă politică a datoriei publice, soluționarea spațiilor goale ale Ungariei, elaborarea unui cod penal care să înlocuiască încurcătura sistemelor locale și un fel de lege proastă – acestea au fost doar câteva dintre inovațiile în care ea însăși a intrat, cu bunul ei simț făcând serviciu pentru învățarea cărții care îi lipsea. Odată cu retragerea forțată a bisericii din treburile seculare, ea a ajuns să simtă că era de datoria statului să controleze viața intelectuală a supușilor săi. Ea a fost cea care a instituționalizat cenzura guvernamentală; pe de altă parte, a fost și cea care a lansat planuri pentru învățământul primar obligatoriu.
Ultimii ani ai împărătesei Maria Tereza
Deși Maria Tereza a supravegheat pedant creșterea și educația copiilor ei, ea avea să experimenteze multe dezamăgiri în legătură cu aceștia. Dintre fiii ei, doar Leopold de Toscana (mai târziu împăratul Leopold al II-lea), deși dificil în copilărie, a îndeplinit speranțele acesteia. Afecțiunea ei deosebită i-a aparținut Mariei Christinei, căreia i s-a permis să se căsătorească din dragoste și căreia Maria Tereza i-a făcut cadouri uriașe în bani. Trei dintre fiicele ei, căsătorite cu niște Bourboni neprevăzuți — în Parma, Napoli și Franța — și-au iritat din nou și din nou mama cu voința lor puternică sau cu nebuniile lor; până în ziua morții, a bombardat-o pe una dintre acestea, regina Marie-Antoinette a Franței, cu sfaturi practice, îndemnuri morale și avertismente groaznice despre viitor.
Dar conflictul curent cu fiul ei, Joseph a fost cel care a întunecat cel mai mult anii văduviei ei. Flirtul lui cu „noua filozofie” a Iluminismului a speriat-o, admirația lui pentru Frederic cel Mare a jignit-o, iar întreprinderile lui străine au umplut-o de trepidare. Au existat amenințări cu abdicarea atât din partea lui, cât și din partea ei. Când Joseph, sprijinit de Kaunitz, a făcut presiuni să accepte să participe la (prima) împărțire a Poloniei în 1772, ea a plâns cu voce tare imoralitatea acțiunii.
Cu o sănătate precară, ea și-a petrecut tot mai mult timp în suburbia Schönbrunn, în palatul reconstruit datorită inițiativei ei. Încă încerca să se opună apropierii noii ere. În mod ironic, propriile ei reforme pragmatice neteziseră drumul către despotismul iluminat care avea să marcheze domnia fiului și succesorului ei, Iosif al II-lea. A murit în noiembrie 1780.
Foto: Depositphotos.com
Pe aceeași temă
Citește mai multe
