fbpx

Căutare

Share this article

Teama de abandon este o neliniște constantă în relațiile noastre, dublată de neîncrederea în propria persoană și în celălalt, asupra căruia, deseori, proiectăm așteptări negative. Rădăcinile ei sunt în copilărie, iar la maturitate se poate să nici nu conștientizăm ca aceasta este problema cu care ne confruntăm. O putem numi gelozie, neîncredere, evitare a intimității. Iată cum o putem identifica și ce avem de făcut pentru a nu resimți atât de puternic anxietatea generată de această frică.

Rădăcinile fricii de abandon

Dacă în copilărie, în viața noastră a existat cel puțin un adult care să se ocupe de îngrijirea noastră, să ne ofere iubire și cu care să construim un atașament sănătos, cu certitudine, prezența lui a fost benefică pentru dezvoltarea noastră psiho-emoțională. Adultul de care aveam însă nevoie rămâne întotdeauna mama. Întrucât ne dezvoltăm în uterul mamei, în conexiune cu aceasta, relația cu ea rămâne cea mai importantă. Iar dacă mama nu este disponibilă fie fizic, fie emoțional, această rană se va contura mai târziu în teama de abandon.

„Când eram mică, la un an și jumătate, părinții m-au dus la bunici, la țară, unde am stat până la vârsta de 6 ani. Apoi am fost luată de acolo și adusă acasă întrucât urma să merg la școală. Ulterior, când aveam 9 ani părinții mei au divorțat, iar tata a plecat de acasă. Pentru că situația noastră financiară nu era foarte bună, mama negăsind de muncă, la 11 ani a plecat la muncă în străinătate, iar bunica mea a venit să aibă grijă de mine.

Acum, la 41 de ani, am analizat relațiile mele de cuplu până în prezent și am constatat că nu am avut nicio relație cu un bărbat complet disponibil pentru mine – fie erau căsătoriți, fie în alte relații, fie nu își doreau o relație. Iar ulterior am înțeles că trăiesc cu teama de abandon, iar acest lucru m-a determinat să aleg relații care au tot reconfirmat-o,” povestește Sandra, 41 ani, din București.

Când trăim cu teama de abandon este posibil să alegem relații „pe jumătate”, în care celălalt nu este disponibil pentru noi, și în care fie ne luptăm pentru a-l câștiga, a-l determina să ne aleagă, fie ne mulțumim cu ce primim, evitând intimitatea reală, de care ne temem.

Practic, la maturitate, repetăm relații cu parteneri indisponibili, întrucât inconștient ne dorim să dăm un alt final relației. Tot inconștient, sabotăm relațiile pe care le avem, pentru a ne reconfirma abandonul.

Cum ne sabotează relațiile teama de abandon

Tu spui despre tine că ești o persoană geloasă? Știi ce înseamnă gelozia? În primul rând este un sentiment născut din nesiguranță. Desigur, cu toții simțim la un moment dat un grad mai mic (sau mai mare) de gelozie. Dar gelozia constantă, care ne menține în anxietate, care generează adevărate crize, certuri, conflicte în relație, are la bază așteptările negative pe care le proiectăm pe partener. Practic, nu concepem că este sincer cu noi, că putem avea încredere în el, că ne putem baza pe el. Pentru că experiența noastră de viață ne-a învățat altceva, și astfel, rămânem în permanență „în gardă” în fața unui pericol anticipat.

„De fiecare dată când suspectam că partenerul meu mă minte aveam adevărate crize de nervi și adevărul este că, oricât îmi spunea că lucrurile nu stau așa cum spun eu, doar mă enervam mai tare și mă gândeam că mă ia și de fraieră. Am conștientizat însă că în toate relațiile mele ajungeam în același punct. De regulă, după ce apăreau sentimente față de celălalt și creștea miza relației, respectiv îmi doream ceva mai mult, mai serios, mai stabil. Atunci realizam că apare nesiguranța, neliniștea, gândurile că nu îmi este fidel, că nu pot avea încredere în el, că mă minte, că mă va părăsi. Evident, comportamentele mele atrăgeau inevitabilul și ajungeam să ne despărțim. Eu am considerat mereu că nu am noroc în relații, dar am ajuns și la terapie, iar în procesul meu de vindecare am înțeles și învățat despre teama de abandon. Tatăl meu ne-a părăsit când aveam 8 ani și de atunci nu mai știu nimic de el. Bunica mea, care m-a crescut, a murit când aveam 10 ani, iar mama, când aveam 16. Am fost crescută de o mătușă până la 20 de ani când m-am mutat cu primul iubit. Practic, toți cei importanți pentru mine m-au tot abandonat…”, povestește Carmen, 38 de ani, din Suceava.

Citește continuarea articolului aici

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO