Omul din spatele festivalului: Povestea directorului ARTEXIM, Mihai Constantinescu, omul care aduce pe scenele din România cele mai mari nume ale muzicii clasice
Mihai Constantinescu este omul din spatele Festivalului George Enescu. Cel care s-a luptat ediție de ediție pentru ca acest eveniment incredibil să aibă loc în România.
A convins nume uriașe ale scenei muzicale internaționale, precum Lordul Yehudi Menuhin sau Zubin Mehta, să intre în această mare familie. Și a adus la București artiști fabuloși, precum maestrul Lorin Maazel care a venit cu Bavarian Orchestra sau Yuri Temirkanov, cu Ochestra din Sankt Petersburg, Sergiu Comissiona, cu cea din Madrid ori Georges Pretre cu Stuttgart Symphony Orchestra.
Povestea lui a început la pian. A continuat pentru o scurtă perioadă la acordeon, până când profesoara de pian i-a interzis să mai cânte. Părinții îl vedeau pe marile scene ale lumii. Dar drumul lui artistic s-a terminat în ultimul an de facultate. Frica de a cânta în public l-a făcut să spună stop. Și de atunci nu a mai cântat. Pianul pe care îl are în casă stă singur.
Dar facultatea i-a dăruit nu doar dragostea pentru muzică, ci și relația cu soția sa, cu care a fost coleg la Conservator. S-au cunoscut în sunetul pianului și de mai bine de 40 de ani sunt căsătoriți.
Cine este Mihai Constantinescu? Cum arată viața omului din spatele Festivalului George Enescu? Cât de greu este să ții în viață un astfel de eveniment? Și care este cea mai frumoasă amintire pe care o are din cei aproape 30 de ani de festival?
Spuneți-mi cum a început toată aventura cu Festivalul George Enescu?
În 1990 Andrei Pleșu era Ministrul Culturii și împreună cu o colegă de la Direcția Muzicală m-am dus la el și i-am propus să includă în programul cultural și Festivalul George Enescu. Dânsul nu a avut nimic împotrivă, ne-a zis scurt „OK dați-i drumul!”. Am început și am înființat un Comitet de Organizare în care au intrat mai multe personalități muzicale din România și diaspora.
Am început să invităm personalități – unele care avuseseră legături cu România până atunci, altele care erau pentru prima dată invitate aici. Tot atunci i-am făcut și o scrisoare Lordului Yehudi Menuhin.
Și cu toate astea lucrurile nu au fost atât de simple …
În 1991, în apropierea festivalului, am avut niște probleme pentru că mulți invitați au declinat participarea în urma evenimentelor din iunie, printre care și Lordul Menuhin. Și atunci a trebuit să rearanjăm toată structura festivalului. L-am cooptat pe maestrul Ludovic Spies ca președinte-director artistic al festivalului. El a vorbit cu toți factorii politici și am reușit (era în iunie ‘91) să facem rost de bani pentru desfășurarea festivalului.
Citește și:
Dar primul concert cum a fost?
Primul concert, la Sala Palatului, a fost un fiasco, din păcate. Sonoritatea a fost foarte proastă. A fost un concert încropit pentru că Lawrence Foster, pe care îl invitasem să dirijeze, nu a mai putut veni. A fost un program modificat. În fine, cu chiu cu vai, am pornit cu vreo 160 de înscriși în cele trei secțiuni ale concursului.
În plus, exact atunci au venit minerii. Eram în septembrie și bubuiau tunurile pe Magheru, în timp ce noi aveam concert la Ateneul Român. Zăngăneau geamurile și noi încercam să ascultăm muzică. Îmi aduc aminte era un concert al maestrului Erich Bergel.
Mihai Constantinescu: Astăzi, unii vârstnici spun că festivalul nu mai este ce a fost. Că, pe vremuri, au venit la București nume precum Karajan sau Barbiroli. Eu sunt de acord, ei erau foarte buni în perioada respectivă. Însă, ce aducem noi acum sunt artiști foarte buni pentru timpurile noastre. Lumea trebuie să înțeleagă că nu vom putea să-l aducem pe Richter, că nu mai este printre noi. În schimb, îi aducem pe cei care fac carieră în acest moment.
Apropo de această poveste, care a fost cel mai dificil moment prin care ați trecut cu acest festival?
Am avut, de exemplu, o orchestră în aeroportul din Viena, instrumentele și dirijorul erau deja aici, zborul fusese anulat și concertul urma să înceapă la ora 17:00. A trebuit să mutam concertul de la ora 17:00 la 22:00.
Au fost multe astfel de situații, de pildă orchestra din San Francisco era pe scenă, instrumentele abia sosiseră la ora 19:00, iar concertul trebuia să înceapă la 19:30. Publicul era, evident, nerăbdător. Ne-am dat peste cap și concertul a început, până la urmă, la 20:30.
Dar care a fost cel mai frumos compliment pe care l-ați primit?
Cred că cel mai grozav moment a fost cel în care Zubin Mehta a acceptat să fie Președintele festivalului, în 2015. El a fost extraordinar de emoționat datorită publicului. Îmi amintesc perfect, în acel an era în cârje din cauza unei operații, a dirijat în acea stare, iar publicul l-a întâmpinat cu urale. Și în tot spectacolul s-a creat o legătură între el și public care l-a impresionat. După concert i-am cerut să accepte să fie Președintele nostru de onoare, iar el a afirmat „Ei bine, hai, dacă vrei tu” și în momentul acela i-am prins mâna, exact ca la mafioți și i-am pupat-o. Nu o să uit niciodată acele clipe.
Citește și:
De unde pasiunea dvs. pentru muzică?
Mihai Constantinescu: Am terminat Conservatorul, deci pasiune sau profesie. Profesie mai puțin (râde). Am fost absolvent la secția Pian în ‘79, deci meseria actuală mă leagă de aceste origini.
Și de ce nu v-ați îndreptat către zona artistică?
Pentru că sunt o fire foarte emotivă. La ultimul examen pe care l-am dat în facultate mi-am dat seama că nu sunt o persoană care să reziste pe scenă. Și atunci am zis să fie pe scenă cei care merită și noi, ceilalți, să-i ajutăm de pe margine să ajungă acolo. Acela a fost momentul în care am zis stop pianului și cred că am făcut bine.
Familia dvs. era una artistică?
Bunica știa să cânte la pian, iar mama și tata m-au susținut. Mi-au cumpărat o pianină, apoi au schimbat-o pe un pian, adica am avut sprijinul lor. Ei voiau să aleg o carieră artistică, să devin un mare pianist. Dar lucrurile au ieșit altfel.
Voiau acest drum artistic pentru dvs. încă de la început?
Da (zâmbește)! Mă puneau să susțin recitaluri, concerte pe muzica clasică. Mereu îmi spuneau să mă așez și să exersez la pian, deși nu-mi făcea mare plăcere să țin spectacole de față cu alți oameni.
Și cu toate astea ați ajuns la liceul de muzică, la Conservator …
Da, a fost altceva: am terminat șef de promoție la liceu, am intrat al doilea la Conservator. A fost o perioadă mai bună, dar după aceea mi-am dat seama că nu e locul meu acolo.
Și care a fost momentul când v-ați dat seama că sunteți nevoit să vă schimbați viața?
Mihai Constantinescu: M-am hotărât după examenul de stat. Am avut un diferend cu șeful comisiei și atunci am zis: „Stop, nu mai apar în public deloc!”.
De atunci nu ați mai cântat niciodată în fața unui public?
Nu, pianul îl am acasă doar că să pun paharul cu apă pe el (râde).
Nu îmi vine să cred … nu ați mai cântat niciodată la pian?
Nu (râde). Și soția mea e tot pianistă, am fost colegi la același profesor. Ea e cu doi ani mai mică. Dar nici ea nu mai cântă (râde). Acum lucrăm în același domeniu, suferim amândoi.
Cum v-ați cunoscut?
La pian, la profesorul Miraj, eu eram în anul trei, ea tocmai venise în anul întâi și atunci ne-am cunoscut. Suntem de 40 de ani împreună.
Vă mai amintiți unde ați ieșit prima dată la întâlnire?
Era pe bulevardul Magheru cofetăria Scala și, în apropiere, era un lacto-bar. Acolo a fost prima noastră întâlnire și dupa aceea am mâncat o prajitură la cofetăria Scala.
Dar cum ați cerut-o în căsătorie?
Nu a fost artistic, a fost destul de banal, eu terminasem Conservatorul, ea mai avea doi ani. Și am zis să încercăm să facem pasul ăsta. Tata nu mai trăia, mama era la Brașov și, ca orice mamă de băiat, nu credea că este potrivită pentru mine.
Mama băiatului întotdeauna visează altfel pentru copilul său. Pentru ea niciodată nu s-a născut prințesa, nu s-a născut încă femeia potrivită Așa a fost și în cazul nostru (râde). Părinții ei, în schimb, au fost de acord.
Ce vă place să faceți în timpul liber?
Să citesc și să ascult muzică.
Ce citiți?
Mihai Constantinescu: Acum citesc „Sapiens. Scurtă istorie a omenirii”, a lui Yuval Noah Harari. În rest, citesc foarte multă istorie, despre cele două războaie mondiale, romane mai puțin, puțină beletristică, mai mult soția citește din astea.
Și ce muzică ați ascultat în cei 40 de ani de relație?
Foarte multă muzică clasică, muzică ușoară, pop, jazz. Dar clasică în primul rând. Chiar dacă e mai greu de înțeles, dar noi suntem fani Mezzo, am o colecție mare de CD-uri acasă.
Citește și:
Pentru ultima întrebare aș vrea să revenim la Festivalul Enescu, ce vă doriți pentru ediția de anul acesta?
Să se termine cu bine. Cel mai grozav moment în festival nu este ultimul concert, nici măcar ultimele aplauze. Cel mai important moment este când pleacă ultimul artist din București.
Am avut în ‘98 o mare problemă cu zborul care trebuia să ducă Orchestra Națională a Franței acasă, zbor pe care îl făceam atunci cu Romavia, compania prezidențială. Am condus orchestra la aeroport, erau vreo 160 de persoane, la ora 9 dimineața și am zis, gata, următorii.
La ora 14 mă sună cineva din orchestră și îmi spune că sunt tot în aeroport. Am fugit acolo, am ajuns pe pistă împreună cu Larry Foster care era directorul festivalului și cu Ion Caramitru să ne interesăm ce avea avionul. Era o defecțiune. Și a trebuit să îi luăm de la aeroport cu trei mașini și să îi ducem repede la Sofitel. I-am cazat cum am putut. A doua zi, la 9 dimineața i-am dus din nou la aeroport.
Mihai Constantinescu: De aceea spun că abia atunci când i-ai pus în avion pe ultimii artiști rămași în București, abia atunci poți considera că ai terminat festivalul.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
