Povestea corporatistului din Cluj care și-a vândut apartamentul și s-a întors acasă, în Grădina lu' Ion din Vișeul de Sus, pentru a se bucura de liniște, natură și tradițiile maramureșene

Ionuț a copilărit printre animale. Lăsa jucăriile de lemn făcute de bunicul său și acadelele de zăhar ars făcute de bunica și pleca după miei, berbeci și cai. A trăit doar printre ulițele din Vișeul de Mijloc, așa că atunci când mama a vrut să îl facă domn și l-a trimis la Cluj a plâns de singurătate. Fără căței, fără animale, fără bunica, era singur cuc într-un oraș mare și rece. Dar cu timpul s-a obișnuit și a ajuns acum să lucreze într-o corporație germană. Însă visul său a fost mereu acela de a se întoarce în grădina copilăriei sale.

Așa că atunci când tatăl său l-a întrebat ce mașină să îi cumpere, Ionuț nu a stat pe gânduri și i-a spus „tată, mie nu-mi trebuie mășini, dacă vrei, fă-mi o casă!”. Iar cu timpul și-a folosit toate economiile, și-a vândut apartamentul din Cluj și a început să ridice o pensiune în Vișeu de Sus. Visul său este ca toată lumea să vină în Grădina lu’ Ion, să îi cunoască Maria și să se bucure de liniște, de natură și de tradițiile maramureșene – locul despre care Ionuț ne-a spus că se zice că atunci când Dumnezeu a făcut Raiu’, nu l-a terminat, cu o parte din el a făcut Maramureșul. Dar cine este acesta? Și de ce să mergem în Grădina lu’ Ion?

Ionuț, cum a început povestea din Grădina lu’ Ion?

A început demult, într-un sat numit Vișeu de Mijloc din Maramureș, o zonă frumoasă cu dealuri și văi, cu peisaje care te fac să zici „eu nu mai plec de aici”.

Am crescut în Maramureșul autentic, în satul simplu de la țară. Cu animalele pe lângă gospodărie – cai, vaci, purcei, oi, găini, căței și pisici. Am crescut în modestia unei familii muncitoare, a unui cămin călduros.

Nu mi-a lipsit nimic, aveam și jucăriile de lemn făcute de bunicul meu, aveam acadelele de zahăr ars făcute pe lingură mică dintr-o cratiță veche a bunicii mele. Dar cel mai mult îmi plăcea să alerg după mieii care zburdau de nebuni prin grădină, să admir caii de care mă apropiam tremurând.

Aici am călărit berbecii mari care mă aruncau pe toate gardurile, am călărit caii fără șea care mă aruncau pe jos. Aici am încercat să învăț găinile să zboare.

Eram mic și auzeam cucu, dar nu aveam bani în buzunar pentru că toți banii erau la mama și eu nu aveam acces la ei. Îmi puneam frunze în buzunare și mă gândeam că am bani, deci dacă auzi cucu și ai bani la tine înseamnă că ai noroc.

Și Ion cine este?

Ion este un „coptil” simplu crescut la țară până la vârsta de 13 ani, apoi a crescut într-un oraș mare, Cluj-Napoca. Iar acum a ajuns să lucreze într-o companie germană. Sunt HR Manager, un job deloc ușor, pentru că lucrezi cu oamenii și atunci e greu. Ai și satisfacții multe, dar și multă bătaie de cap.

Vorbești foarte frumos despre familia ta, povestește-ne puțin despre ea …

Bunicul și tatăl meu au ajutat la construirea bisericii de lemn din Vișeu de Sus. Bunica a vrut să fiu preot, dar mama a vrut să mă trimită la oraș mare să fiu domn cum se zice. Asta înainte să își dorească să fiu fată. Mama, înainte să nască a visat flori și câmpii, așa că a crezut că-s fată, iar la botez preotul a întrebat-o: „de ce are copilul botoșei roșii?” și ea i-a răspuns: „Părinte, n-o mai fost botoșei albaștri”.

Am intrat la Seminarul Greco-Catolic din Cluj, unde am petrecut opt ani, împreună cu facultatea. A fost foarte fain. Am fost „„plantat” într-un oraș mare, eu care nu am părăsit grădina niciodată. Știam doar animalele și drumul zilnic pe care-l făceam când duceam lapte din deal în vale. Am plâns vreo două săptămâni la Cluj. Fără căței, fără animale, fără bunica, eram singur cuc. Dar timpul le-a rezolvat și am încercat să mă dezvolt pe toate planurile, nu m-am făcut popă, dar am încercat să fiu om.

Regreți?

Nu!

Acum sunt prins între două lumi. O lume corporatistă, cu task-uri, dead-lines, targete, cu program de la 9 la 18. Și o lume simplă cu program după soare și lună. Îmi e greu să fiu între cele două, dar lumea care mă ține la suprafață este viața de la sat, viața în natură. De aici îmi iau visele, puterea și concentrarea la birou, pentru că oricât de obosit sunt, mă urc în mășină și ajung în grădina mea.

Acolo la șapte dimineața sunt treaz și n-am nevoie de cafea, pur și simplu zâmbesc când ies afară pentru că simt libertatea pe care mi-o oferă natura.

De ce se numește Grădina lu’ Ion?

Pentru că e grădina mea de lume, pentru că în familia mea toți au fost Ioni – și bunicul și tata.

Ce înseamnă să ai un business de acest gen în România?

Înseamnă dedicare. Înseamnă să fii natural cu oamenii, să-ți placă să socializezi, să îți placă să oferi oamenilor zâmbet, liniște. E un business foarte sensibil pentru că întâlneșți fel de fel de oameni și tu trebuie să poți să te adaptezi după fiecare. Sunt la început, am multe de învățat.

Dar cum ai început această aventură – de ce ai deschis Grădina lu’ Ion?

Tatăl meu mi-a zis când am terminat facultatea: „Coptile, ce mășină să îți iau?”. Eu am zis: „Tată, mie nu-mi trebuie mășini, dacă vrei, fă-mi o casă!”. A plâns atunci când a auzit, a adus meșteri și a ridicat casă, mult mai mică decât e acum. Atunci știam că acea casă, o să fie transformată într-o casă de oaspeți.

Vreau să ofer turiștilor o experiență, vreau să-i duc pe cărările pe care am fost eu cu laptele-n spate. Să le arăt peisajele, să bea apă minerală direct din pământ din grădina mea, să stea în hamace și să se legene sub cântecul păsărilor. Vreau să vadă și să simtă liniște. Sper să reușesc.

Deși am plecat de mai bine de 20 de ani din satul natal, n-am putut să părăsesc cu mintea grădina copilăriei, așa că m-am întors să construiasc o pensiune. De când locuiesc în Cluj, nu a trecut o zi fără să nu mă gândesc la grădina mea. De 21 de ani, mă gândesc la tot ce aveam acolo. E greu prin muncă cinstită să construieșți ceva, așa că am așteptat mulți ani până cînd visul meu să devină realitate.

Mi-am vândut apartamentul din Cluj și cu alte sacrificii enorme, am reușit să deschid pensiunea.

Am încercat să fac ceva autentic. Pensiunea este decorată unicat și totul are o poveste. Sania din Camera lu’ Ion este sania pe care m-a adus bunicul meu de la spital când m-am născut. Sania mai mică este sania cu care mergeau bunicul și tata după lemne în pădure. Restul paturilor au fost făcute după modelul porților pe care le-am avut în curte. Balcoanele sunt exact că acelea pe care le avea casa veche a străbunicilor. Funiile de la casa scărilor au fost împletite de bunica mea. Coarnele de cerb le-a făcut bunicul din partea mamei mele. Țolurile de pe jos și din spatele paturilor au fost realizate handmade de bunica și mama mea. Preșurile de pe jos, la fel. Păturile de lână, ștergătorile de la farfurii au fost făcute de bunica și mama mea. Farfuriile provin de la străbunica mea și au peste 100 ani vechime.

Fiecare cameră are un nume special …

M-am inspirat din copilăria mea. Camerele au denumiri diferite și povești diferite. De exemplu, am o cameră care se numește „Camera lu’ Mărie”, cu coroniță de lavandă și mirosuri faine. Se numește așa deoarece în viața mea a apărut o Mărie (dar îi spun Oana). Cred că suntem pe aceeași minte, am contribuit amândoi la decorare. E drept, Mărie a me’ (sper să fie a me’ ) are niște ochi … pfff … numa când se uită la mine știu ce vre’, dar și invers.

Mi-e tare dragă Mărie, mai ales când e nervoasă, eu îi tot spun: „bată-te norocu’, ai gură dulce, dar și știi să mă spurci că-mi vine să te mănânc cu tat cu pene”. Oana e medic, iar eu lucrez într-o corporație, deci suntem amândoi ocupați de numa’, dar când ajungem acasă, ne liniștim.

Cum vă înțelegeți cu vecinii?

Suntem o mâna de oameni pe uliță (stradă), ne înțelegem bine. Sunt oameni săritori care te ajută la orice ai nevoie. Am respect față de ei, sunt oameni buni.

Dar ce spun oamenii din sat despre Grădina lu’ Ion?

Oamenii din sat probabil sunt încântați deoarece o pensiune înseamnă și locuri de muncă. Eu cumpăr de la ei lapte, brânză și tot ce este bio. Am primit multe felicitări de la oamenii din sat care îmi spun „ar fi tare bucuros tatăl tău să te vadă acuma”.

Chiar, cine sunt oamenii care lucrează în Grădina lu’ Ion?

Mă ajută doi vecini, eu și Oana (Mărie a me) momentan. Mă mai ajută fratele și mama mea. Supervisor este bunica, cea care m-a crescut și de la care am învățat multe.

Mai am un ajutor de nădejde: Miki, un labrador care știe să binedispună pe oricine, face orice și îți aduce toate mingile din grădină.

De ce să vină oamenii în Maramureș?

Pentru că la noi tradițiile se mai păstrează, peisajele , aerul, mâncarea … toate sunt incredibile. Se zice că atunci când Dumnezeu a făcut Raiu’, nu l-a terminat, cu o parte din el a făcut Maramureșul.

Dar cu ce este Maramureșul diferit: ce o să găsească oamenii aici și doar aici?

O să găsească liniște, peisaje spectaculoase și tradiții. O să circule cu Mocănița pe Valea Vaserului. O să poată să se distreze în stilul Maramureșean. O să fie omeniți cu de toate. O să îmbrace porturile tradiționale și o să se plimbe cu căruța pe văile frumoase. O să facă drumeții, o să bea apă minerală din izvor și o să intre în contact cu oamenii simpli și primitori.

Prezintă-ne puțin zona Vișeului de Sus …

Oraşul Vişeu de Sus are o încărcătură istorică şi culturală de o valoare impresionantă, datorată în principal poziției geografice favorabile, fiind situat din punct de vedere etno-cultural, la confluența dintre Valea Vişeului şi Valea Vaserului, la limita unor zone de interes turistic şi intersecţia unor trasee şi circuite turistice deosebit de importante: Valea Vaserului alături de Mocăniţă, Valea Vişeului, Valea Izei, Parcul Natural Munţii Maramureşului. Vişeu de Sus este una din cele mai noi staţiuni din România, recunoscută oficial în 2011.

O legendă locală povestește că localitatea ar fi fost întemeiată de un tăietor de lemne, a cărui fiu a murit lovit de un lemn în pădure. În amintirea fiului său, acesta a construit o biserică pe locul tragicului accident, iar în jurul bisericii ar fi crescut apoi și localitatea numită la început „Între Râuri” pentru că se întindea între râul Vișeu și Vaser.

Sunt curioasă pentru cei care nu vor să doarmă în pensiune, îi lăsați în grădină?

Oricine este binevenit, are cort, hamac? Liniștit poate să rămână în grădină.

Dacă oaspeților le este foame, ce le puneți pe masă?

Produsele sunt bio, ouă de casă, carne de pui, de porc, de miel. Lapte proaspăt de la vacă, brânză. Recomand „păturile” – mămăligă în straturi cu brânză, foarte bun.

Și dacă le este sete?

Ofer apă din izvorul propriu, avem fântână în curte, o fântână cu o apă deosebit de bună. Și dacă le este mai sete, le oferim o horincă bună.

Iar dacă vor să se distreze?

La cerere, se pot organiza seri maramureșene, cu jocuri și cântece. De asemenea, se pot face proiecții de film în grădina, binențeles cu foc aprins în livadă.

Ai reușit să legi prietenii cu oaspeții care ți-au trecut pragul grădinii?

Cel mai plăcut este atunci când oaspeții îți spun: „Ionuț, ai numărul meu să ne vizitezi” sau „Ionuț, când faci nuntă să ne chemi că venim toți”.

Care a fost cea mai frumoasă poveste a celor care ți-au fost clienți?

Au fost curioși cum se taie porcul, cum se face una alta din gospodărie. E fain când oaspeții își spun și povestea și eu îmi spun povestea, le-a plăcut foarte mult să doarmă pe paturile cu sanie, o experiență frumoasă.

În final, cine sunt oamenii care vin la Grădina lu’ Ion?

Sunt oamenii care vor să se deconecteze de jungla urbană, oameni care vor să vadă simplitatea mâncărurilor, oameni care vor să simtă natura și sentimentul de libertate. Se relaxează, se distrează și pleacă cu o replică făină: „Ionuț, noi mai venim la tine”.

Pot să își organizeze evenimente în grădina ta?

Dacă vor să își țină ziua de naștere sau să organizeze teambuilding-uri, pensiunea se poate închiria integral.

Și mai există vreun loc liber anul acesta?

Am primit multe cereri, amenajarea este unică în Maramureș. Unde ai mai dormit pe sanie? Am deschis de puțin timp, așa că mai avem încă locuri libere.