Radu David, povestea unui copil care a învins toate prejudecățile și a transformat imposibilul în posibil. De la cel mai tânăr pilot de curse din România la cel mai tânăr instructor auto din lume și până la pilot de avioane

Radu David are o poveste de viață care poate fi foarte ușor transpusă într-un film de Oscar, în primul rând pentru că Radu a făcut încă de când era foarte mic tot ce i-a stat în putință să își îndeplinească visul, acela de a fi pilot de raliu. În ciuda faptului că toate păreau că i se împotrivesc: vârsta, situația financiară, prejudecățile celor din jur șamd. Dar nu a renunțat niciodată la ceea ce l-a făcut cel mai fericit, făcând sacrificii și compromisuri care pentru mulți dintre noi sunt în zona imposibilului.

Azi, după ce a fost cel mai tânăr pilot de curse din istoria campionatului național de viteză în coastă și după ce a devenit cel mai tânăr instructor auto BMW din lume, și-a mai îndeplinit un vis la care tânjea cu ochii deschiși încă de când privea, de la geamul dormitorului casei lui părintești, din Sibiu, cum aterizau avioanele – acela de a fi și pilot de avion de pasageri. Ceea ce a coincis cu începutul pandemiei de coronavirus și, implicit, cu multe probleme pe care le-a depășit, ca de fiecare dată, cu foarte multă tenacitate, încercând mereu să construiască de unul singur o cale chiar și acolo unde pare că nu are cum să existe una.

Vă las să descoperiți povestea de viață a lui Radu David, de când era un copil de 8 ani până când a trăit cele mai frumoase senzații în timpul primului său zbor printre nori… el fiind, de data aceasta, cel care conducea aeronava.

Radu, cum ai trecut peste perioada de pandemie, mai ales că a coincis cumva cu visul tău de a deveni pilot de linie?

Anul acesta a fost interesant, dar foarte complicat. Începusem să zbor, cu pasageri, la Blue Air, am zburat câteva luni de zile peste tot prin Europa. Deși nu aveam așa multă experiență, m-am descurcat foarte bine, am primit recomandări faine. Iar anul trecut, în luna martie, visam deja să mă mut la Bacău și să semnez un contract de muncă, să încep efectiv jobul de pilot pentru care m-am pregătit atât de mult și pentru care am făcut numeroase sacrificii. Dar tot în martie a venit pandemia și a trebuit să mă întorc acasă, la Sibiu. Inițial am zis „Ok, în două-trei săptămâni se va rezolva, mă voi întoarce la zbor, voi avea și contract…”

Radu David: „Am rămas la Sibiu trei luni fără niciun pic de activitate, mi-a fost incredibil de greu din toate punctele de vedere — nu știam ce fac cu viața mea. Avioanele erau la pământ.”

Era cu adevărat tristă acea imagine cu avioanele, unul după altul, la sol…

Ce s-a întâmplat acum, cu pandemia de coronavirus, a fost o situație fără precedent, nu a mai existat în aviație nicio altă criză atât de mare.

Și atât de mulți piloți practic fără job.

Da, eu eram pilot de linie și trainer auto (în cadrul evenimentelor auto mai ales) și totuși nu puteam practica niciuna dintre meseriile mele. Nu înțelegeam ce am greșit – am învățat, am fost serios, mi-am făcut mereu treaba cu conștiinciozitate, am muncit mereu mult pentru visele mele. Plus că eram deja obosit din cauza sacrificiilor pe care le făcusem ca să ajung în acel punct, îmi doream foarte tare să încep să zbor, simțeam că mi se termină energia/ puterea și tocmai de aceea aveam nevoie să îmi practic meseria ca să mă simt din nou bucuros, să simt că evoluez. Și de unde puterea era pe terminate, a trebuit să găsesc în interiorul meu, cumva, și mai multă. Am găsit-o până la urmă.

Așadar, un pilot obligat să stea la sol pentru o perioadă atât de lungă. Ai gătit banana bread, ca noi toți? 

Am încercat să și gătesc, am gătit Pavlova. Nu știu dacă a ieșit perfect, dar eu am mâncat-o. 🙂

Pavlova este deja la un alt nivel. 🙂

Când au început lucrurile să reintre pe un făgaș cât de cât normal?

Am stat trei luni acasă la Sibiu, zi de zi mă gândeam ce să fac, cum să mă mișc, analizam toate scenariile posibile. Am un prieten bun, la doar 33 de ani a intrat deja la Emirates Airline, unde se intră foarte greu, cu calificări foarte bune. S-a mutat acolo cu familia (soția, copilul), iar înainte de primele lui curse, de prima lui săptămână de zbor, l-au trimis direct acasă. Vorbeam amândoi despre faptul că suntem piloți, dar ce ne rămâne de făcut, să mergem să vindem la McDonalds?!

Și totuși piloții au fost foarte discreți în perioada pandemiei, sau cel puțin nu i-am auzit plângându-se public.

A fost foarte, foarte complicat, de exemplu majoritatea colegilor din aviație au rămas toți în șomaj tehnic și, în cadrul multor companii din aviație, salariul de încadrare este unul mic, diferențele fiind în funcție de misiuni de zbor. Când s-a calculat șomajul tehnic, piloții s-au trezit cu sume foarte mici. Am niște cunoștințe, ambii în aviație, cu copii mici: au fost disperați, își făceau probleme privind banii pentru mâncare, au cerut bani de la părinți în acea perioadă. A fost foarte urât. Eu am avut noroc că mi-a fost greu doar timp de trei luni, după care mi-am dat seama că ce se întâmpla nu ținea de mine sub nicio formă și că nu puteam decât să fac ceea ce îmi permitea situația respectivă. Așa că, din iunie, am zis că nu mai contează, mă întorc în București. „Ce o fi, o fi, dar măcar vin și caut să fac ceva, orice.” Și tocmai pentru simplul fapt că m-am întors la București, au venit spre mine lucruri și, fără să îmi imaginez vreo clipă înainte de această decizie, am avut o perioadă full până-n iarnă.

Ce ai început să faci?

În cadrul companiei Jetav Flight Academy, am demarat un proiect nou, pentru și cu copii, un proiect care a avut mare succes, se înscriseseră atât de mulți copii încât nu mai făceam față. Am instruit inclusiv alți instructori ca să poată susține și ei cursul meu cu cei mici. I-am învățat să zboare în simulator, iar o parte din experiență a fost chiar la aerodrom, unde realmente au zburat. Apoi, în toamnă, mi s-a îndeplinit un vis vechi, am implicat avioanele în evenimentele BMW. Am decolat și aterizat pe circuitul auto: veneam de la București cu clienții, aterizam pe linia dreaptă, coboram din avion, mă „dădeam” cu ei cu mașinile, ne urcam iar în avion ca să îi aduc înapoi în București și tot așa… mă întorceam cu următorii. Am revenit și la Blue Air în octombrie, am început să zbor în decembrie și ianuarie, doar că din ianuarie mi-a expirat contractul. Sunt cumva afiliat lor, am în continuare uniforma, ținem legătura, mai zbor al treilea în cockpit, dar fiind încă șomaj tehnic și puțini pasageri, nu se pune problema de contracte noi.

Totuși, lucrurile au început să revină la normal.

Da, doar că încă sunt restricții, și deși s-au deschis multe destinații, mulți pasageri, cât timp trebuie să facă teste sau să stea în carantină/ izolare, preferă să nu mai meargă în vacanță în afara țării.

Plus că oamenii au început să se simtă mai în siguranță în mașina personală.

Și aici este o poveste complicată, oricum majoritatea din România nu era/ nu este neapărat atrasă de avion, încă. De exemplu, la noi, pentru cei mai mulți, a zbura este strict o necesitate — în SUA, avioanele mici sunt foarte bine dezvoltate și o grămadă de oameni dețin avionul lor cu care zboară de parcă ne urcăm noi pe bicicletă sau pe scuter, pleacă de la fermă până la magazin. Contează mult percepția generală asupra acestui mijloc de transport.

Printre primii tăi pasageri în avion a fost și…

Mama. Mama a fost printre primii mei pasageri, acum vreo patru ani. Iar mama nu este fan aviație, a zburat o dată sau de două ori cu avionul când era ea mai tânără. Nu ne mai văzusem de vreo două luni, nu mai apucasem se trec pe acasă, zburam de la Timișoara în diverse părți. Într-o zi, am aterizat cu încă un coleg la Sibiu, unde am oprit să și mâncăm. Mama era la serviciu, am sunat-o și i-am zis în glumă, știind că îi este un pic frică de zbor: „Dragă, vii să zbori cu mine cu avionul?” A stat puțin pe gânduri și mi-a replicat: „Pâi cum, eu trebuie să rămân la Sibiu, nu pot veni la Timișoara.” I-am zis că nu este nicio problemă, „Vii cu mine la aeroport, decolăm 10 minute, te aduc înapoi, apoi eu plec la Timișoara.” Mă așteptam să zică categoric „Nu”, dar a zis din prima foarte relaxată „Da, bine!” Moment în care m-am bulversat eu, din starea de glumeț, de cocoș, m-am blocat. M-am înroșit, au început să mă ia căldurile. Am fost să o iau la aerodrom, nu avea nicio treabă, era toată un zâmbet, nu zicea prea multe, dar se vedea că era fericită. După decolare, am virat ușor pe partea ei, a văzut Pământul, a avut senzația că pică și a dat să mă prindă de mână. I-am zis să stea calmă că este totul ok. Apoi, mergeam spre aterizare și am luat o mână de pe manșă, ca să mă ocup de accelerație, mi-a zis imediat: „Hai, nu te răsfăța, pune mâna aia pe manșă.” I-am spus: „Așa trebuie să fac.” 🙂

Radu David: „10 minute intense pentru mine, nu aveam emoții vis-a-vis de zbor sau pentru că zburam cu mama, dar am avut emoții că trăiam un astfel de moment special. După 10 minute eram leoarcă, de parcă făcusem duș.”

Nu te pui cu mamele..

Clar, nu. 🙂

Cum a fast primal tău zbor ca pilot de avion de pasageri?

Primul zbor cu un avion mare, dar gol, a fost fabulos, nu îmi venea să cred când m-am trezit de dimineață: urma să zbor cu avionul mare, dar fără pasageri, era visul meu de atâta timp, un vis care a părut și el foarte mult timp imposibil pentru că eu nu aveam pe nimeni cunoscut acolo care să mă îndrume, iar școala era o provocare financiară. Nu mi-a venit să cred, mi s-a tăiat complet filmul când eram la manșă. În sensul în care eram atât de concentrat încât nu mai exista nimic în jurul meu: eram doar eu cu avionul.

Erai prezent?

Complet prezent. Am zburat o oră și puțin, Bacău-București, la 8 000 – 9 000 metri înălțime, a decurs totul foarte bine, la prima aterizare m-am simtit foarte bine la manșă si asta m-a motivat pentru un prim zbor. La București, după ce am oprit, încă tot stăteam în cokcpit până mi-a zis colegul meu: „Hai, Radu, plecăm și noi?!” Abia atunci m-am deșteptat. Atunci am realizat că am zburat. Spre casă încercam să mă bucur, dar abia mă dezmeticeam.

Citește și: Andreea Liţescu, comandant-pilot pe Airbus 320: „Atunci când am descoperit zborul mi-am dat seama că nu contează că sunt fată pentru că atâta timp cât voi munci pentru ceea ce-mi doresc, totul o să fie posibil.”

La prima cursă cu pasageri, când am realizat că am efectiv, în spate, pasageri, am simțit o oarecare presiune în plus. Mai ales când îi vedeam prin ușa întredeschisă la îmbarcare. După, când am început să ne mișcăm cu avionul la sol, adică am început să am treabă, am și uitat că aveam pasageri. Mă gândeam tot timpul să zbor cât mai fin, cât mai lin, acesta era target-ul meu. Le-am și vorbit puțin pasagerilor, comandantul le vorbește de obicei, dar le-am spus și eu câteva cuvinte și mă imaginam pe mine acolo în avion, când eram doar un copil și ascultam vocea pilotului…

Pentru că am ajuns la tine, copil, te rog, hai să ne întoarcem puțin în copilăria ta. Erai foarte mic când ai început să mergi la primele curse auto.

Inițial, când eram foarte mic, ziceam că vreau să mă fac pompier, dar mi-a trecut destul de repede. Apoi, am participat pentru prima oară la curse auto când aveam 12 ani, atunci când am avut și prima mea mașină de curse. La 17 ani am mers prima oară la Campionatul Național de Raliuri, unde îți trebuia permis pentru că mergeai și pe drumuri publice. Am fost mereu copilul acela curios și semi-independent, adică orice se întâmpla, chiar și în casă, trăgeam cu urechea la ai mei, apoi mă duceam ca un om mare cu variante, soluții, cu o părere. Mereu rezolvam chestii, făceam tot felul de lucruri oricât de mici erau.

Și mai presus de toate, am fost foarte pasionat de curse și de mașini. Ai mei nu aveau neapărat legătură cu acest domeniu, tata era și el pasionat, dar nu făcea ceva în sensul acesta, posibilitățile financiare erau reduse, de aceea am început cu carting. Prima oară când am fost să mă înscriu la carting eram clasa 1, m-am dus la Palatul Copiilor pentru că acolo era foarte ieftin.

Îți mai amintești momentul când a început să ți se înfiripe în minte, în suflet această idee, această pasiune?

Da, la Sibiu, de pe geamul din camera mea, când mă trezeam dimineața vedeam singurul circuit din țară rallycross.

Era predestinat…

🙂 Da, și mai este ceva, pe deasupra circuitului, la înălțime joasă, treceau și încă trec avioanele la aterizare la Sibiu. Cumva, acolo la geamul dormitorului meu au fost mereu cele două lucruri pe care am ajuns să le fac cu atât de multă pasiune.

Când mai crescusem un pic, aveam deja 8-9 ani, mă uitam împreună cu tata la curse – de fapt, erau niște oameni cu job-uri normale care acolo doar își consumau pasiunea, cu mașini simple. I-am spus tatălui meu: „Uite, tata, într-o zi, când o să fiu om mare și o să am salariu, o să am și eu o mașina din asta și o să fac ce fac și ei.” Tata s-a uitat de sus la mine, cumva descurajator și mi-a spus: „Visează, copile, visează!” M-a durut foarte tare, cel puțin pe moment. Dar eram convins că voi merge la curse într-o zi. Faza tare e că atunci aveam 9 ani, iar la 12 ani aveam deja prima mașină. Dar, cum îți spuneam, am început cu karting. În general, motorsportul este scump, doar că mie mi-a plăcut de mic, simțeam ceva pentru lumea asta, doar că nu aveam bani de acasă, ceea ce a fost o mare problemă.

De aceea, am încercat într-o primă fază să mă înscriu la Palatul Copiilor: am intrat acolo jos, era un subsol cu igrasie și mucegai unde se întâlneau niște băieți mai mari cu instructorul lor. Când am intrat eu, instructorul preda ceva, însă toți au întors deodată capul și au început să râdă, eu eram așa micuț pe lângă ei. Mi-au zis: „Nu te vezi, ești mic, nu ai ce să faci aici. Doar din clasa a patra aveam voie.”

De atunci am început să număr zilele. În clasa a treia m-am dus iar acolo și am mințit că sunt clasa a patra. M-au înscris, au aflat că sunt clasa a treia abia la primul concurs, după vreun an, când le-am dat certificatul de naștere.

Radu David: „Până au aflat vârsta reală, ajunsesem deja, dintre toți acei băieți mai mari, cel mai rapid, cel mai implicat, așa că nu a mai contat.”

Mergeai des la antrenamente?

La început, la Palatul Copiilor, nici nu ne dădeam așa mult cu karturile, mai mult asamblam la ele sau discutam teorie din cărți vechi. Mergeam acolo cam de două ori pe săptămână. Pentru aia trăiam, era toată bucuria mea. Și la școală am învățat bine, dar mă foloseam de pasiunea asta pentru mașini, pentru carting, ca să mă motivez și în alte segmente pe care trebuia să le bifez. Am avut mereu nevoie de ceva mai presus de mine care să mă motiveze, pentru care să depun toate eforturile.

 Cum ai reușit să îți iei prima mașină la doar 12 ani?

Tata a fost toată viața lui militar, a fost genul mai rigid, a urmat regulile, nu avea inițiativă, nu credea nepărat în el. Probabil de aceea m-a descurajat inițial. Dar, cum îți spuneam, am început să merg la carting cu bănuți puțini; m-au ajutat și părinții, mi-au făcut cadou un cart ceva mai improvizat, dar era cart 🙂

Prin clasa a cincea, am făcut pariu cu părinții, de fapt, ca să mă motiveze să învăț în continuare, mi-au zis că dacă o să am media peste 9.50 în primul semestru, îmi dau cadou 300 euro. Erau ceva bani atunci, dar i-au strâns ca să mă ajute în noua mea etapă de viață. Am încheiat pactul, am terminat cu media 9.78, mi-au dat bănuții și, fără să le zic nimic (eu și înainte de asta visam să îmi cumpăr un Trabant care costa 2000 sau 3000 lei, cu care visam să mă plimb pe câmp, la țară), m-am uitat peste tot pe unde mergeam pe stradă după mașini abandonate. Așa am găsit un Golf 2 pe marginea drumului, cu geamurile sparte, la ieșirea din oraș. Am găsit proprietarul pe stradă, am vorbit eu cu el, am negociat, m-am înțeles cu el, i-am dat 200 euro pe mașină. Apoi, m-am dus acasă la mama și la tata și le-am zis: „Mama, tata, am cumpărat mașină, vă rog să mă ajutați să o aduc acasă.” Era în partea opusă a orașului, de unde stăteam. 🙂

Aveai doar 12 ani?! Te-a luat proprietarul mașinii în serios?

Da, 12 ani. Inițial a glumit cu mine, nu m-a luat în serios din prima, bineînțeles. Dar până la urmă a văzut că aveam bănuții la mine, eram mic, dar eram un copil serios  🙂 Prima mea mașină… era neînmatriculată. Ca să pot începe să merg cu ea la curse, o perioadă bună de timp, după-amiaza, după ce îmi făceam lecții, munceam cu tata să o aducem într-o condiție bună.

Radu David: „Deși tata nu e mecanic de meserie, am pregătit împreună mașina de la zero pentru curse, în fața blocului.”

Până la urmă a fost mândru de tine? Ce relație ai acum cu tatăl tău?

Mereu am avut o relație faină cu ai mei, mereu am fost prieteni, am putut vorbi deschis. Și mereu mi-au oferit libertate, m-au lăsat să iau decizii, să îmi aleg singur drumul. Și în prezent am aceeași relație deschisă cu ei, pot vorbi cu ei oricând, orice.

Ți-au dat șansa să fii puternic…

Exact. Ai mei aveau și ei propriile experiențe, trăiri, temeri, percepțiile lor de adulți față de ce făceam eu, un copil. Apoi, mulți dintre părinți se lasă atât de afectați de ce trăiesc ei încât transmit mai departe aceleași dureri și copiilor. Părinții mei, în mare parte, au știut să nu transmită mai departe problemele lor. Sunt situații în care faci asta fără să vrei, când ești părinte, dar în cele mai multe momente ei m-au lăsat să merg pe drumul meu.

Erau discuții (pe care le resimțeam și eu), de exemplu privind temerile pe care le aveau, sau acele aspecte care păreau imposibile, cum era faptul că nu aveam banii necesari să îmi materializez visul.

Dar, ca să îți imaginezi cum mă raportam eu la situație, într-o zi mi-am făcut singur o prezentare în PowerPoint, atât cât am știut eu atunci. Căutam firme, pe Google, îmi notam pe hârtie câte 100 de firme cu numerele de telefon, apoi sunam câteva ore pe zi la aceste 100 de firme: le spuneam cine sunt, câți ani am, le ceream să mă văd cu ei, pentru că la telefon este mai greu să convingi. Mulți nici nu mă primeau, unii dintre ei mă primeau doar pentru că erau impresionați de mine, de cum îndrăzneam la vârsta aia să sun, să cer, să merg la ei la birou. Chiar dacă nu primeam sponsorizări în adevăratul sens al cuvântului, unii mai scoteau 100/ 200 euro din buzunar. Pentru mine erau banii de care aveam nevoie să merg la curse.

Radu, mă faci să mă simt prost că săptămâna asta m-am tot văitat că am muncit și eu puțin mai mult 🙂

🙂 Să știi că nici eu, azi nu mai am nicio treabă cu copilul de atunci. Sau mă rog, nu mai am aceeași tenacitate ca atunci. Revenind, ani de zile, de la 12 ani până acum puțin timp, până-n 2013 când m-am lăsat de curse, la orice sărbătoare, zi de naștere –  nu am primit niciodată cadouri, ci bănuți (de la părinți, rude, prieteni) și erau „banii mei pentru curse.”

Cu prima mea prietenă, aveam vreo 15-16 ani, trebuia să mergem la ski în Austria cu părinții ei. Îmi doream să merg la ski în Austria, nu fusesem niciodată, ne-au rezervat părinții ei cameră, mă înțelegeam foarte bine cu ei, dar cu o lună înainte să plec în vacanță mi-am făcut un calcul, se organiza un raliu chiar într-o lună și nu aveam banzină, nu aveam cauciucuri. Cu o săptămână înainte de plecare, am sunat-o pe mama prietenei mele de atunci și i-am zis: „Știu că o să vă supărați pe mine, dar nu am cum să vin în Austria, îmi pare rău! Îmi doresc, dar nu pot.” Așa că nu m-am dus în Austria, mi-am cumpărat două cauciucuri. 🙂

Cât timp ai mers la curse cu prima ta mașină?

Până la vreo 15/ 16 ani, destul de mulți ani. Toți ceilalți copii cu care eram în competiție erau mai mari decât mine. Și toți aveau bănuți de acasă, adică le făceau părinții mașina, îi înscriau la curse și îi aduceau de mână până acolo. Ei doar se urcau în mașină. Eu făceam totul de unul singur, eu făceam rost de bani și îi aduceam pe mama și pe tata de mână la competiții. De multe ori era frustrant pentru că făceam atât de multe lucruri și tot nu reușeam, sau altul, care poate nu își dorea cu aceeași intensitate, avea parte de tot mult mai facil. Când îi vedeam cu mașini de două ori mai puternice decât a mea, îți dai seama ce simțeam?!

Radu David: „Am fost mereu cel mai mic.”

Pentru mine, doi ani de zile, am fost terorist cu propria persoană, mergeam cu o mașină de 200 euro, iar ceilalți cu mașini de curse adevărate. Și totuși, făceam cumva să fiu printre ei, chiar să îi întrec, oricum să fiu acolo. Era teroare pentru că mă urmărea acest gând: de fiecare dată când mă urc în mașină să fiu mai bun. Fiecare clipă în mașină, orice tură pe care o dădeam pe circuit era sub auspiciul faptului să nu mă poată învinge nimeni, nici un campionul mondial de raliuri, nici cel mai bun de pe Planeta asta. Acesta era reperul meu.

Care au fost cele mai importante etape prin care ai trecut?

Există Campionatul de Slalom Paralel unde am început, Campionatul de Viteză în Coastă, unde participă in prezent și echipa condusă de Alex Șeremet cu MINI electric, și Campionatul Național de Raliuri. La Viteză în Coastă și la Raliuri îți trebuia permis și implicit să ai 18 ani.

Radu David: „Am fost primul din țară care a mers la Viteză în Coastă la 15 ani, fără permis.”

Cum ai reușit? 

🙂 Îmi doream de foarte mult timp să fac asta. Toți îmi spuneau că este imposibil. Primisem câteva premii de la Federația Română de Automobilism Sportiv, adică la finalul anului când se adunau laolaltă toate campionatele. În următorul an, s-a organizat Raliul Sibiului, etapa mare, unde nu participam, dar la finalul etapei, după premiere, m-am dus la Președintele Federației de la vremea aceea, l-am salutat, mă cunoștea pentru că mă premiase cu un an înainte când a și zis pe scenă în fața tuturor că își dorește să susțină tinerii, să ne ajute. Așa că m-am dus la el și i-am spus: „Domnule Mazilu, ați spus că vreți să ne susțineți, am o idee! 🙂 Vreau să merg la Viteză în Coastă!” Mi-a răspuns: „Pâi ia să vedem, știi că îți trebuie permis, nu?! Da, dar haideți să rezolvăm cumva.”

Au făcut un de test parteneriat cu Poliția Română, mi-au dat dispensă să merg fără permis la 15 ani, se știa că am 16. Așa am participat la Viteză în Coastă pe circuit stradal, la Sinaia, chiar pe străzile din Sinaia. După, din următorul an, s-a creat un regulament ca orice junior în anumite condiții specifice să poată merge în Viteză Coastă sau Raliuri începând de la 17 ani. Aveam adversari de-ai mei, de la curse, cu doi-trei ani mai mari, cu părinți care erau poate în Federație, și ziceau că toate astea sunt imposibile. Eu eram ăla micuț, din exterior și ajunsesem să schimb ceva ce părea de neatins.

Te simțeai complexat de lumea care te înconjura?

Era foarte frustrant, dar am transformat-o în ceva constructiv. Ai mei, mai ales mama îmi tot spunea, văzând că mă descurcam bine peste tot, chiar și la școală: „Uite, dacă aveam și noi alte posibilități, ai fi fost altundeva.” Iar eu mereu îi explic, foarte sincer că mi-au oferit ce era mai de preț, m-au lăsat să fiu liber, m-au susținut, inclusiv dacă nu le-a plăcut ce făceam. Ceea ce m-a ajutat să fiu motivat să fac atât de multe lucruri de unul singur. Dacă le aveam pe toate de acasă, poate nu aș fi fost la fel. Mai era ceva, venind dintr-o familie simplă, m-au învățat cu mult bun simț, respectuos.

Cum a evaluat cariera ta?

La 17 ani am participat la Campionatul Național de raliuri cu copilot, cu o echipă mai mare, și lucrurile au progresat ușor, de la startul cu 200 de euro – deja erau câteva mii de euro pe cursă. Doar că, la un moment dat, a devenit și mai frustrant: mergeam la curse, aveam rezultate, făceam pregătire fizică, toți oamenii din jur remarcau, era totul foarte bine mai puțin dintr-un singur punct de vedere, bănuții tot nu erau suficienți orice făceam. Vedeam situații din jurul meu, ale unor sportivi din alte etape ale vieții, sportivi consacrați și foarte buni: cum nici ei nu reușeau să găsească bani. Mi-am dat seama că, cel puțin la noi în țară, sportul este complicat, și mi-am mai dat seama de încă o chestie: îmi făcusem o promisiune încă de mic, să fiu bucuros cu viața mea. Și deja se adunaseră atât de multe frustrări încât nu mai erau constructive, deja mă trăgeau înapoi.

Simțeam cum pot face lucruri, dar nu aveam mașina care trebuie, banii care să mă susțină. Și de cât să fi continuat așa ani de zile — pe un drum pe care făceam tot timpul rost de bani cu greu și mai făceam și compromisuri pentru că nu aveam cum să merg la fel de tare pe cât îmi doream, în primul rând pentru că nu aveam o mașină care să mă ajute în acest sens — ratându-mi viața pentru că nu aveam o meserie, nu aveam timp liber, toți banii îi investeam în curse, am preferat să mă opresc și să fac cevaașa  încât să mă bucur și de o vacanță, și de alte lucruri frumoase din viață. Iar cândva să mă întorc la curse, strict de plăcere și pentru sufletul meu…

Așa ai devenit unul dintre cei mai tineri instructori auto din lume?

Am fost cel mai tânăr instructor BMW din lume, da.🙂  La 19 ani am avut primul eveniment, în calitate de chief instructor, adică conduceam toată echipa de eveniment din 5 țări. Au picat pe spate, apărusem de nicărieri, avusesem rezultate foarte bune la Academie în Germania, așa am impresionat și uite așa ascultau ce le spuneam eu niște oameni de 40 de ani, cu experiență, din țări precum Serbia, unde bărbații sunt masivi, tatuați, eu eram micuț, păream un copil cu responsabilitate.

Cum ai ajuns instructor auto la BMW?

Aveam un antrenor la curse, coincidență de nume: Claudiu David. Mersese în Campionatul Național de Raliuri, inclusiv la Mondiale, era tânăr — l-am cunoscut tot când aveam 12 ani 🙂 Într-o seară, mă uitam pe site-ul lui și, după ce mi-am terminat temele, i-am dat un mail de genul jurnal, să mă descarc, nu cu vreo pretenție, îmi amintesc și acum, începusem „Salut, Claudiu, uite eu sunt… fac carting… vreau să îmi iau o mașinuță cu 100/ 200 euro, vreau să merg la raliuri.” Nu i-am cerut nimic, doar i-am povestit de mine. A doua zi, am uitat complet de mail, deși de obicei să verific mail-ul era primul lucru pe care îl făceam când veneam de la școală, jumătate de oră verificam mail-ul, după, până seara făceam teme și abia după ce le terminam, intram iar pe calculator.

De data asta, contrar ritualului meu zilnic, nu am verificat mail-ul decât seara, după teme. Când am deschis mail-ul, am văzut numele lui – Claudiu David. M-au apucat toate transpirațiile. Abia atunci mi-am amintit că i-am scris, pentru că eu nu avusesem nicio clipă pretenția ca el să îmi răspundă. Și scria în mail: „Trec astăzi prin Sibiu. Dacă vezi mail-ul în timp util, sună-mă.” M-am înroșit, îmi plângeam de milă, nu mai aveam nici aer. Totuși, l-am sunat și exact în acel moment ieșea din Sibiu. S-a oprit și ne-am întâlnit. De acolo a început povestea. El m-a pregătit la curse mulți ani din acel moment.

Ce ți-a zis Claudiu când te-a văzut prima oară?

M-a dus tata cu mașina, tata iarăși a avut o atitudine foarte faină, având în vedere că mă vedeam totuși cu un necunoscut cu care vorbisem pe mail, auzise și el de numele Claudiu David de la curse, dar tot era un necunoscut. A oprit mașina într-o benzinărie, eu m-am dus jos să mă văd cu Claudiu, iar tata a plecat în direcția opusă, să își vadă de treabă. Abia la final, după ce am povestit cu Claudiu, a venit și el să ne salute.

Eu mi-am cerut mereu libertatea de la părinți, mai ales în perioada de adolescență, nu m-am înțeles neapărat cu tata, ne certam, dar într-un final m-au lăsat ca pe mine. Și a mai fot ceva: nu s-a întâmplat niciodată ceva rău, nu i-am dezamăgit, știam să risc, inclusiv făceam prostii, dar știam singur cum să păstrez limita, să am bun simț. Făceam mereu chestii care păreau imposibile. Am avut un  moment dat când mama mi-a spus: „Dacă reușești să faci și asta, niciodată în viața asta nu mă mai îndoiesc.”

Revenind, la un moment dat, Claudiu a devenit primul trainer BMW certificat de la noi din țară și după ceva timp, m-a recomandat la Academia BMW. Se ajungea în acea perioadă doar pe bază de recomandare și erau, în Germania, doar 10 locuri pe an pentru instructorii din toată lumea.  Practic doar 10 oameni aveau această șansă, pentru că nu toți treceau examenul, când l-am susținut eu, 6 au trecut mai departe, 4 au picat.

În ce constă examenul?

Ca să ajungi acolo, se presupune că ești deja pilot de curse, adică știi să mergi perfect cu mașina. Iar acolo te învață foarte mult cum să lucrezi cu oamenii, cum să predai, este foarte multă pedagogie.

Îți place să fii pedagog?

Da, foarte mult. În general, am pornit cu adulți, cu asta m-am format, în ultima perioadă am lucrat și cu copii, fiind o nișă care ne-a ajutat în această perioadă dificilă. Copiii au avut foarte multă vacanță, părinții au vrut să trimită copiii la tot felul de activități. Cu copiii este foarte motivant, am întâlnit la simulator copii de 9 – 10 ani care sunt fabuloși. Sunt mini comandanți. Știu deja foarte multe lucruri de acasă, modul cum se comportă, totul este spectaculos.

Ca să fii pilot de raliuri, dar și de avion, ai nevoie și de talent, nu numai de muncă?

Cred că este un mix între cele două, ca în orice activitate, ca să poți excela, să o faci ușor, natural, cu plăcere. Ca să reușești să faci într-un domeniu ceva ce nu a mai făcut nimeni, clar trebuie să ai talent susținut de muncă.

La Academia BMW, te formai și tu formându-i pe alții…

Da, pentru a obține certificarea de trainer am parcurs un curs de două săptămâni, timp în care în prima parte a zilei predam teorie, noi cei care voiam să devenim instructori ieșeam în fața clasei și predam. După-amiaza făceam cumva același lucru, doar că predam exerciții de condus. Ne roteam între noi, unul era trainer, restul participanți și tot așa pe rând. Pe lângă asta, acumulam informații despre brand, despre vânzări șamd. Probele erau extrem de diversificate, de la drifturi la probe rapide. Examenul a avut o parte teoretică și cinci probe practice de mers efectiv cu mașina. Sunt aici, la Academia BMW, din 2015.

Și cum ai ajuns pilot de avion?

La un moment dat, după prima mașinuță de curse, cea cu 200 euro, am avut o a doua mașină a mea care a costat vreo 3 000 euro, tot așa, achiziționată cu bani strânși, o altă poveste lungă 🙂  Când aveam vreo 18 ani, ți-am povestit, nu mai eram ok cu domeniul curselor, și am început să mă gândesc la alternative deși nu știam să fac altceva, dar mai presus de asta, știam că nu mai este bine pentru mine. Am vândut mașina de 3 000 euro, și cu banii aceia (pe lângă care am mai pus niște bani luați cu împrumut) m-am dus la Academia BMW să îmi iau licența. Simultan, fiind dintotdeauna pasionat de avioane, cum îți spuneam, le vedeam și pe ele de pe geam, mai mult, tata era cadru militar la aeroport și mergeam acolo des cu el, chiar dacă el nu avea practic treabă cu zborul în sine. Mă plimbam de mic printre avioane. Așa, într-o zi, pur și simplu, am început și un prim curs de aviație. 🙂 Diferența între curse auto ș aviația este că în aviație, după ce ai finalizat studiile și practici acest job, ajungi și să câștigi din asta. Este cu totul altă poveste față de raliuri.

Radu David: „Doar că mă lăsasem de curse pentru că nu aveam bani și m-am dus în alt domeniu tot foarte scump.”

Cum ai reușit și de data asta să rezolvi problema banilor?

M-am dus la un prim curs, cam cum m-am dus când eram mic la Palatul Copiilor, pentru că nu aveam bani să încep Școala de Aviație. Există în România Aeroclubul României, unde se înscriu la începutul anului foarte mulți oameni, două luni este studiu individual, iar după acele două luni se dau 11 examene. În fiecare oraș sunt câteva locuri bugetate, am intrat la buget, am opținut o primă licență gratis. Așa am început să zbor.

Totuși, voiam să fiu pilot de avion, dar nu aveam bani, așa că am dat la ASE management în engleză. Am ales intenționat această specializare, mama este contabil, eu deja lucram cu sponsorizări 🙂 așa că m-am gândit că mi se potrivește. Se cam suprapunea cu Academia BMW, dar mi-a mers bine și la facultate. Iar în primul semestru din primul an de facultate, am decis cu ai mei să încep școala de pilot, au făcut și ei un credit pentru mine. Apoi am avut noroc că am primit de la Academia BMW primele contracte internaționale și așa am mai câștigat niște bani. Altfel, nu aș fi reușit să rămân în București nici chiar dacă stăteam la cămin.

Așa, am terminat Școala de Aviație în 2019. Iar în prezent, sunt pilot de avion, în continuare instructor auto la Academia BMW și instructor pe simulator la Jetav Flight Academy. Acum mult timp, la Jetav existau doar cursuri de însoțitor de bord, după ceva timp au adus simulatorul de 737, iar luna trecută s-a organizat Școala de Primăvară: grupe de câte 6 copii pasionați sau nu de aviație, veneau de luni până vineri ca la școală, le predam puțină teorie care să îi atragă și chiar dacă nu erau neapărat pasionați, să îi învăț să gândească, să descopere informații care i-ar ajuta în orice alt domeniu din viață. Apoi îi puneam câte doi în simulator ca să zboare, aici îi învățam să lucreze în echipaj, cum să se ajute, cum să colaboreze. La finalul săptămânii, cu toți acești copii mergeam la aerodrom, la avionul real unde zburam cu fiecare câte jumătate de oră. Îți dai seama, pentru ei, la 8, 9, 10, 11 sau 12 ani, să ai o săptămâna din asta, era minunat. Am și făcut acest curs cu multă pasiune (de fapt, orice fac, mă străduiesc să fac foarte bine indiferent cât de mult mă pasionează sau nu). Mulți părinți au fost extrem de impresionați. Chiar cred că unii dintre ei vor ajunge piloți sau măcar va fi genul acela de experiență care i-a marcat în sens pozitiv.

Am suferit mult, de aceea încerc să îmi dau seama exact cum este fiecare copil, să mă adaptez felului propriu de a fi, să îi vorbesc limba indiferent ce face. În fiecare poți găsi un lucru pozitiv sau ceva cu care să lucrezi. Nu trebuie să îl păcălești, dar trebuie să lucrezi cu fiecare copil, să îl ajuți pentru că pentru oricine există un loc.

Radu David:„Când eram mic și mergeam la curse, inclusiv adulții în loc să mă încura-jeze, îmi puneau bețe în roate sau aveau atitudini rele.”

Ai depășit o mulțime de limite… Nu ți-era frică? Care este cel mai important lucru pe care l-ai învățat?

Nu vreau să uit niciodată, mai ales când am momente grele, să mă raportez la multe dintre situațiile trăite și astfel să îmi amintesc că am învățat pe propria piele că nu există limite. Nimic nu este imposibil! Și când spun nu există limite, mă refer și la mașină, când mergi pe circuit, mereu poți face lucrurile un pic, un pic mai bine, dar și în viață (cum reușeam să ajung la fiecare etapă, cum găseam bănuții de care aveam nevoie șamd). Atât timp cât îți dorești ceva și faci totul cu inima deschisă, strict ghidat de pasiune și ideal, cum făceam eu atunci, cu spiritul de copil pentru care nu conta nimic altceva, orice este posibil.

Chiar și când eram mai mic, toți îmi spuneau că sunt ca un bătrân, mă gândeam mereu la chestii la care copiii nu se gândeau pe atunci. Mă uitam la ai mei, cum mergea mama la muncă, cu troleul, tata la serviciul lui, mă duceau de dimineață la grădiniță, mă mai lăsau puțin la bunici, după ce veneau de la muncă găteau, făceau lecții cu mine și se termina ziua. Nu prea făceau altceva. Mă uitam din exterior cam care e viața de adult, ce se întâmpla și mă gândeam: „Cam care e scopul cu viața asta?!”

Și mi-am zis la un moment dat că, de fapt, e mișto să fii fericit, să zâmbești. Și m-am gândit și mai departe: „Dacă m-aș duce la muncă unde se duce mama, aș fi fericit? Nu aș fi fericit!” Și așa m-am motivat să fac ceea ce îmi place pentru că doar atunci sunt fericit.

Nu simți câteodată că ai făcut poate prea multe sacrificii?

Sincer, am făcut sacrificii, dar nu regret absolut nimic pentru că fiecare decizie mică pe care am luat-o m-a ajutat să fiu împăcat cu mine în momentul respectiv. Da, ar fi fost frumos să îmi fac anumite plăceri, dar, cum îți spuneam, eu, dintotdeauna, ca să funcționez la parametrii optimi și să mă bucur de lucrurile mărunte, am nevoie de ceva mai presus de mine, de un ideal. Cât timp fac lucrurile pentru acel ideal, mă bucur de fiecare pas. De exemplu, la Facultate am fost șocat raportat la colegii mei care erau din București, crescuți în casă cu mama și cu tata, nu știau ei mare lucru despre viața lor, se bucurau că vin la facultate și fumează o țigară fără să îi vadă mama sau tata. Eu nu înțelegeam cum poți să gândești așa raportat la viața ta. Alt exemplu, colegii mei de liceu ieșeau după ore la cafea, eu mă duceam să mai bat la câteva uși sau să mai schimb ceva la mașină.