Viață de jurnalist într-o autorulotă: Cum au renunțat Elena Stancu și Cosmin Bumbuț la confortul apartamentului și muncii de redacție pentru a pleca „Teleleu” prin lume în căutarea celor mai emoționante povești

Elena Stancu are 37 de ani, iar Cosmin Bumbuț puțin peste 50 de ani. Amândoi aveau profesii de invidiat pentru unii dintre noi: ea era jurnalist și redactor șef adjunct la Marie Claire, el era unul dintre cei mai apreciați fotografi de modă din București, și preferatul agențiilor de publicitate pentru fotografiile publicitare. El era free lancer dar ajunsese să se sature de lumea în care lucra, ea era angajată cu carte de muncă și era frustrată că trebuia să stea închisă într-un birou. Amândoi simțeau că mai departe de ei este o altă lume pe care ar fi vrut să o cunoască în detaliu. Și nu vorbim despre o lume frumoasă și strălucitoare, ci despre o lume gri, încărcată de dramă și neputință. Știau că România se confruntă pe alocuri cu situații de sărăcie extremă, cu probleme de violență domestică și cu tot felul de bube menite să formeze putregaiul societății la care nu are nimeni timp să se uite. Așadar, într-o bună zi, s-au mutat în autorulota pe care o cumpăraseră pentru vacanțe și au pornit prin țară să afle și să strige apoi poveștile oamenilor în nevoie. Au pornit la drum pentru un an, credeau ei, însă se fac șase ani de când nu mai știu cum e să locuiești într-o casă și să te bucuri de confortul ei. Însă ei nu vorbesc de acest confort, l-au uitat și pare că nu-i interesează prea mult, cel puțin atâta timp cât li se pare că au avut foarte multe lucruri de câștigat. Elena spune că a câștigat mai mult decât a pierdut, a câștigat timp cu Cosmin și s-au dezvoltat profesional mai mult decât oricând. Nemaiavând stresul și presiunea unei redacții, și-au putut aloca timpul necesar documentării în profunzime a subiectelor și, nemaiavând grija cheltuielilor de deplasare și cazare, au putut să stea atâta cât a fost nevoie într-un loc pentru a putea afla toate poveștile.

Teleleu.ro este platforma pe care ei publică poveștile și fotografiile descoperite, iar în acești șase ani au mai făcut un film documentar, „Ultimul căldărar”, ce a fost extrem de apreciat și premiat, și au scos și o carte, „Acasă, pe drum. 4 ani teleleu”. La toate acestea se adaugă nenumărate premii și recunoașteri ale muncii lor, o muncă, care din perspectiva jurnalistului din mine, pare idealul profesiei.

Am povestit cu Elena Stancu mai bine de o oră și am aflat la ce lucrează ei acum, încotro se îndreaptă și care va fi capătul drumului.

Unde sunteți voi acum?

Elena Stancu: Suntem la Alba Iulia acum.

Și către ce punct de pe hartă vă îndreptați?

Ne pregătim să pornim spre Germania, la Munchen, cu proiectul nostru despre românii din diaspora.

Până acum unde ați fost?

Am început cu Spania pentru că…unde altundeva să te duci în ianuarie? Glumeam. Ne-am dus în Spania pentru că acolo sunt cei mai mulți români plecați din țară. Noi ne propuseserăm să stăm patru luni acolo, numai că am fost puțin optimiști și nu ne-am dat seama cât de mulți români trăiesc acolo și cât de multe povești vom întâlni, dar și cât de greu ne va fi să alegem ce povești spunem și ce povești nu spunem, așa că am rămas în Spania până în iunie. În iunie am pornit spre România. Ne-am văzut familiile, ne-am mai rezolvat niște treburi și niște materiale aici, ne-am făcut munca de birou de fapt. Aveam foarte multe materiale nepublicate din Spania și a trebuit să ne oprim undeva și ne-am oprit în curtea prietenilor noștri din Alba Iulia și am terminat tot ce aveam de lucru. Acum pornim spre Germania și ne vor prinde alegerile în comunitatea de români de la Frankfurt, cel mai probabil. Și aici vom încerca să găsim români de toate felurile pentru că, până la urmă, în comunitățile de români de acolo se construiește o Românie la scară mică. Sunt și români mai bogați, și români mai săraci, de la doctori până la muncitori în construcții și cerșetori, și prostituate…

Ați găsit în Spania și oameni cu meserii bine văzute?

Elena Stancu: Da, sigur că da, foarte mulți. Noi avem până acum o mulțime de astfel de povești din Castellón de la Plana. Avem deja pe site povestea preotului român din comunitate, povestea Lilianei, femeia care lucrează la negru și face curățenie în casele oamenilor, am vorbit cu un bărbat care lucrează în construcții, am vorbit cu o familie care are o carmangerie românească și despre care am făcut un material amplu.  Când am vizitat această familie am vorbit și cu părinții, și cu copiii care au crescut în Spania și care acum studiază acolo. Am mai vorbit cu o tânără care a plecat la 18 ani și care a lucrat mulți ani ca ospătăriță în diverse baruri și cafenele până ce s-a hotărât să facă în Spania facultatea de Psihologie, iar acum lucrează ca psiholog la Crucea Roșie. Mai avem un material despre primul român consilier la primăria din Castellón și în curând o să publicăm un material foarte drag nouă, despre El Rumañol. Maxi Nica este un băiat care are acum 32 de ani, dar a venit în Spania la 8 ani împreună cu tatăl său. Vorbește spaniola fluent și vorbește româna ca o limbă străină și este rapper. A început să cânte de la 14 ani, de când era hărțuit la școală iar copiii îi spuneau: „puto rumano, vete a tu pais”. A avut o viață foarte dificilă, iar pe la 14-15 ani a început să folosească hip-hop-ul ca un mod de a povesti lucrurile prin care trece. Acum se numește „El Rumañol”, ceea ce este o expresie a identității lui, un amestec între „espaniol” și „rumano” și cântă despre condiția emigrantului român, despre felul în care a trăit el în Spania, despre copilăria lui în care primea haine de la Caritas și alimente de la Crucea Roșie și cântă despre toate poveștile românilor din jurul lui.

Cum găsiți aceste povești? Cum vă primesc ei când ajungeți acolo?

Cu suspiciune, clar, cum te-ar privi orice om. Noi avem marele avantaj de a lucra și de a trăi într-o autorulotă, așa că noi nu suntem presați de timp. Ceea ce-l omoară pe orice jurnalist sunt cheltuielile de drum. Așa că atunci când ajungem într-un loc, noi nu suntem stresați că ne costă cazarea, că ne costă mâncatul la restaurant sau că trebuie să terminăm repede și să plecăm. Avem și noi altfel de stresuri. De exemplu, la Barcelona nu puteam face free camping; puteam parca undeva, dar am citit pe un site că în zona respectivă se sparg foarte multe autorulote. Așa că am parcat la vreo 20 de kilometri de Barcelona și mergeam în fiecare zi în oraș cu trenul. Dar pentru că plăteam campingul, nu mult, dar pentru că noi care trăim cu un buget foarte mic, 16 euro pe zi ori 14 zile însemna o cheltuială semnificativă, eram presați de timp. Și probabil că și în Germania va trebui să găsim un loc sigur în care să campăm și vom alege să mergem cu trenul.

Dar în Castellón, spre exemplu, am campat pur și simplu pe malul mării și am stat acolo 46 de zile pentru că nu ne presa nimic. Am început cu biserica românească, am vorbit cu preotul, el ne-a făcut cunoștință cu niște oameni și după câteva zile de stat în carmangeria românilor, aveam o mulțime de povești.

Elena Stancu: Am mai cunoscut o familie din județul Dâmbovița, venită și ea de vreo 16 ani în Spania. Erau două surori și un frate și au adus-o cu ei și pe mama lor. Ei aveau șase restaurante în Castellón și într-un orășel de lângă. Cu acești oameni am făcut Paștele pentru că am vrut să vedem cum se sărbătorește Paștele ortodox într-o țară catolică, într-o zi de muncă.

Așadar, stând cu românii, aflăm de un alt român și de un alt român și tot așa. Cel mai greu ne este însă să alegem poveștile pe care le spunem pentru că sunt copleșitor de multe.

Citește și:

Cum se vede România din spatele camerelor Recorder: „Cetățeanul Alex Nedea nu ar vrea să trăiască în țara nenorocirilor pe care le descoperă jurnalistul Alex Nedea”

Unde mai vreți să ajungeți?

În afară de Germania vrem să mai mergem și în Marea Britanie, și în Franța, și în Italia, am vrea să mergem în Suedia și Norvegia, ceea ce înseamnă că proiectul acesta se va întinde probabil pe o perioadă mult mai lungă decât ne-am propus noi.

Voi când auziți poveștile acestea nu vă vine să vă luați lumea în cap și să spuneți: „Gata, hai să ne oprim aici și să rămânem aici pentru totdeauna”?

Elena Stancu: Noi înainte să lucrăm la proiectul acesta, am scris cinci ani despre sărăcie extremă, despre viața din penitenciare, despre violență domestică, despre rasism și despre multe alte lucruri. Suntem cumva căliți. Dar e o mare diferență față de ce facem acum. Când documentam, de exemplu, poveștile oamenilor ce trăiau în sărăcie extremă, de multe ori ziua noastră se încheia cu noi doi închizându-ne în mașină și trăgând o porție zdravănă de plâns ca să ne descărcăm. Ori până acum, cu proiectul „Plecat”, nu am făcut asta. Dar noi mai avem un plan: acele situații ale oamenilor care nu-și doresc să vorbească cu presa, care nu-și doresc să se expună, situații foarte greu de documentat. De exemplu, cele mai multe prostituate din Castellón de la Plana sunt românce. Am încercat să luăm legătura cu ele, dar nu s-a putut, femeile nu voiau să vorbească. Apoi mai știm că sunt situații de sclavie modernă în Spania, dar ne e foarte greu să le abordăm, o dată din cauza patronilor care ar răspunde penal dacă s-ar afla povestea lor și a doua oară din cauza românilor care nu vor să afle cei de acasă ce fac ei acolo. De exemplu, în Barcelona am întâlnit un român care trăia din gunoiul strâns din tomberon și dus la reciclat. Nu a vrut să scriem despre el pentru că nu voia să știe cei din România ce face el în Spania. Așadar, ne e foarte greu să abordăm situații din acestea sensibile în care românii nu vor să fie cunoscuți.

Elena, tu ai lucrat foarte mult la o revistă glossy. Ce te-a determinat să scormonești aceste subiecte sociale?

Să știi că eu am fost angajată la Marie Claire pe partea de reportaje sociale. Eu și acolo am scris despre violență domestică, despre trafic de persoane, despre mame minore, am fost inclusiv în penitenciar să discut cu un bărbat care și-a ucis soția, am scris despre parcagii… La Marie Claire făceam cam același lucru numai că, în ultimii ani, din poziția de redactor șef adjunct, a trebuit să mă ocup de mai multe lucruri decât de scris, ceea ce m-a cam frustrat. Toată viața mea m-am temut să am un job care să pună scrisul pe locul al doilea.

Era foarte mișto că aveam privilegiul de a scrie astfel de subiecte, dar eram limitată de timp – nu puteam să documentez un subiect o lună -, trebuia să editez textele colegelor care scriau pe beauty și modă, aveam de făcut multe alte chestii și eram foarte frustrată pentru că descopeream povești pe care nu le puteam documenta în profunzimea dorită de mine.

Decizia noastră de a ne muta a venit după ce am câștigat burta Carter oferită de Centrul Carter din SUA și trebuia să lucrăm la un proiect despre violență domestică. Era clar că urmează să călătorim foarte mult prin țară și nu aș fi avut cum să lipsesc atât de mult de la job. Cosmin era free-lancer, pentru el nu exista problema aceasta. Noi aveam deja această autorulotă, am renunțat la job, am renunțat la garsoniera închiriată din București pentru că nu puteam plăti o chirie și să și călătorim, ne-am împărțit lucrurile pe la prieteni, am luat cu noi doar ce am considerat necesar și am pornit.

Noi ne-am propus inițial că vom sta doar un an, cât timp am fi lucrat la acest proiect despre violență domestică, nu știam că, iată, anul acesta facem șase ani.

Dar cum ați luat efectiv decizia? V-ați așezat la un pahar cu vin și ați spus: „de mâine ne mutăm!”?

Elena Stancu: Traiul în autorulotă era un gând, pentru că, până la urmă, de aia o și luaserăm, dar atunci când ne-au sunat cei din America să ne spună că am câștigat bursa, eram cu autorulota în vacanță. Așa că a picat foarte mișto telefonul, noi fiind deja în autorulotă și cred că în seara respectivă am stat de vorbă și ne-am dat seama că acesta e pasul pe care trebuie să-l facem.

Dar Cosmin era un fotograf foarte bine cotat pe piață. Cum de a lăsat locul liber pentru fotografii de modă și publicitate?

Elena Stancu: El se săturase deja. Refuza toate comenzile de modă și publicitate pentru că se săturase de lumea aceasta foarte glossy. Nu-i mai plăcea să facă genul acela de fotografie și de mai bine de un an, accepta doar acele comenzi care îi ofereau libertatea de creație. Amândoi ne doream să facem proiectele acestea documentare, Cosmin deja trecuse pe fotografie documentară și era limpede că asta își dorea să facă, iar în timpul nostru liber, timpul de dinainte de mutarea în mașină, am documentat mai multe reportaje împreună. Am făcut Paștele împreună cu deținuții de la penitenciarul Chilia Veche, am fost la penitenciarul Târgșor unde am documentat un material despre „degetoaice”, acele deținute care au trecut prin niște traume sexuale și majoritatea și-au schimbat identitatea sexuală pe timpul detenției lor, făcuserăm deja niște materiale documentare și asta ne doream amândoi să facem.

Dar voi ați luat pe bursa aia 5000 de euro, bani pe care Cosmin putea să-i facă într-una, sau maxim două campanii publicitare. Asta înseamnă că voi ați renunțat la confort și la lux pentru o pasiune, nu?

Da.

Ce simți tu că ai pierdut și ce simți că ai câștigat prin decizia asta?

Elena Stancu: O să-ți spun prima dată ce am câștigat. Cele mai importante lucruri pe care le-am câștigat, și eu și Cosmin, sunt la nivel profesional. Eu am scris mai mult și mai bine decât am scris vreodată în viața mea, iar Cosmin a făcut mai multe fotografii și mai bune decât a făcut până la momentul respectiv, în ani întregi de carieră. Iar când ne dăm seama câte materiale s-au strâns pe site, câte lucruri am documentat, câți oameni am cunoscut, câte povești am văzut, ni se pare incredibil, ni se pare un privilegiu că am putut să facem asta. Profesional, noi nu am fi putut să facem ce am făcut în acești ani dacă nu am fi trăit într-o autorulotă. Inclusiv documentarul nostru, „Ultimul căldărar” care a fost premiat la TIFF și de care suntem foarte mândri, nu am fi putut să-l realizăm dacă nu am fi stat șase luni într-o comunitate de romi căldărari, să fim acolo când se trezesc, când merg la culcare, când își sărbătoresc copiii, când sărbătoresc Sf. Maria…

Apoi, pe mine mă bucură foarte mult faptul că putem să petrecem atât de mult timp împreună. Atunci când eram la Marie Claire, eram foarte frustrată că aveam genul de relație cu Cosmin în care ne vedeam doar seara, după serviciu și în weekend. De fapt noi aveam foarte puțin timp de petrecut împreună și asta mă frustra foarte tare. Eram foarte frustrată că stăteam închisă într-un birou și nu puteam să mă plimb toamna prin oraș când sunt zilele acelea însorite care mie îmi plac foarte tare. Eram frustrată că nu aveam libertatea să lucrez cât aș vrea și cum aș vrea să lucrez la un subiect. Iar acum am câștigat toate lucrurile astea. Pot să-mi trăiesc viața cu Cosmin la modul propriu, pot să lucrez și să fac ce-mi place și e minunat să am libertatea asta.

Ce am pierdut? Nu mă leg acum de confort, pentru că viața în autorulotă nu e atât de boemă precum pare; e foarte dificil să te speli pe cap într-un lighean, e dificil ca la 2-3 zile să găsești o hazna unde să arunci wc-ul, să te gândești de unde iei apă, să te gândești dacă să faci o tocăniță că nu știi dacă mai poți spăla vasele pe urmă. Nu e o viață pentru oameni comozi. Îți dai seama cum e la 0 grade Celsius când trebuie să umpli mașina cu apă și i se lipesc lui Cosmin degetele de furtun? Nu e ușor, dar nu mă leg de asta.

Singurul lucru pe care simt că l-am pierdut sunt prietenii, pentru că viața în autorulotă e foarte singuratică. Sigur că noi cunoaștem mereu oameni noi și nu suntem niciodată cu adevărat singuri, dar nu-i avem pe prietenii noștri. Atunci, chiar dacă suntem tot timpul înconjurați de mulți oameni, noi suntem foarte singuri. Și asta e o pierdere adevărată.

Spui că ai câștigat mai mult timp cu Cosmin. Dar nu e prea mult?

Elena Stancu: Să știi că foarte multă lume ne întreabă chestia asta. Cred că suntem foarte norocoși că, pe lângă faptul că suntem iubiți, e foarte important că suntem foarte buni prieteni. Ne simțim bine împreună și ne distrăm foarte tare împreună: avem glumele noastre proaste la care râdem doar noi doi, de exemplu. Și de când am trăit atât de multe lucruri împreună și am trecut prin niște situații care lasă urme – cum au fost lunile petrecute în comunități cu sărăcie extremă – am devenit ca doi camarazi care au făcut războiul împreună.

Cum v-ați cunoscut voi? Cum a început povestea voastră de dragoste?

Am lucrat împreună la Marie Claire.

Atât? Tu care scrii așa frumos, nu-mi dai puțină culoare?

Elena Stancu: Nu știu ce să zic. Cred că mă angajasem de un an – noi facem 11 ani de când suntem împreună – eu scriam, Cosmin făcea fotografii și lucram împreună pe reportajele mele. Nu prea îmi plăcea de Cosmin pentru că mi se părea cumva superficial ca un fotograf de modă să facă genul acela de fotografii documentare. Cred că eram puțin condescendentă cu el, eu fiind așa, cred că nici el nu mă plăcea foarte tare și ne împungeam când aveam de lucru împreună, până într-o zi când am început să ieșim în oraș, după job. Cumva așa s-a întâmplat, nu am ce culoare să-ți dau. Am început să ne plăcem unul pe altul.

Vacanță aveți vreodată?

Am avut vara asta o lună de vacanță cu mamele. Ne-am dus mamele, pe rând, într-o vacanță cu autorulota.

Pe rând?

Da, pentru că nu încap. Noi ne-am schimbat autorulota anul trecut, dar tot nu încap. După ce a apărut cartea noastră, „Acasă, pe drum”, am făcut ședință de redacție să vedem ce facem mai departe și ne-am decis că vrem să trăim în continuare în autorulotă, doar că ne trebuie una mai confortabilă decât cea cumpărată second hand de la cineva care a cumpărat-o la rândul lui de la second hand. A fost autorulota Danei Rogoz. A fost autorulota cu care ea și soțul ei, Radu Dragomir, au fost în luna de miere. Întâi ne-au împrumutat-o, am fost cu ea la mare în ianuarie și a fost foarte mișto și apoi am cumpărat-o.

Și acum ați mai adăugat o stea la confort?

Da. Vechea noastră autorulotă e acum la Alexandru Tomescu și noi ne-am cumpărat una mai confortabilă, dar nu mult mai mare, pentru că nu vrem să atragem atenția, vrem să fim cât mai low profile cu putință. E un van, doar cu un metru mai lungă decât cea veche. Teoretic, dacă o vezi, în alte țări te prinzi ce e, dar în România poți să crezi că e un transporter.

Și aveți mai mult confort acum? Ce aveți în plus în afară de acel metru?

Acum patul e făcut permanent în spatele mașinii, adică nu mai coboară de sus cum era la cea veche. În vechea autorulotă, Cosmin se trezea mai devreme și nu putea să se miște pentru că patul, atunci când era lăsat din tavan, bloca toată partea de bucătărie și masă și el nu avea ce să facă o oră până mă trezeam eu. Acum patul e făcut permanent în spatele dubei, iar apoi ai o altă parte din casă, zona de bucătărie și de lucru, liberă. Iar scaunele șoferului și pasagerului se întorc către masă și devin ca niște fotolii foarte comode. Și astfel câștigi foarte mult spațiu.

E lux deja.

E lux, îți dai seama. În plus, fiind nouă, nu ni se mai strică așa multe. Ba da, ni s-au stricat și la asta, ni s-au spart furtunurile de apă.

Astea sunt gândite ca niște mașini de vacanță, nu să locuiești în ele, zi de zi.

Apropo de vacanța cu mamele, ce au zis când le-ați anunțat că vă mutați în autorulotă?

Nici una nu a fost fericită. Mama era speriată că-mi dau demisia de la Marie Claire și ne mutăm în mașină, mama lui Cosmin era convinsă că o să înghețăm, că ne vor da la știri înghețați într-o mașină, erau oripilate. Nu-ți imagina că acum sunt foarte fericite, în continuare se așteaptă că asta e doar o fază din viața noastră.

Dar când veniți acasă, dormiți la ele, sau tot în autorulotă?

La mama, la Craiova, nu. Mama stă la casă și parcăm autorulota în curte și dormim în mașină. Faza este că nouă ne e foarte confortabil să dormim în mașină. Toți prietenii noștri ne invită să dormim la ei în casă, dar nouă nu ne e ușor să dormim la oameni în casă. Noi tot timpul călătorim și dacă peste tot pe unde am ajunge am schimba patul, ne-am duce în casele oamenilor, ne-am gândi ce ne luăm din mașină – laptopul, chiloții, periuța de dinți, pijamaua, am înnebuni de cap. Și atunci nouă ne e foarte confortabil să dormim în autorulotă. Singurul lucru pe care îl facem când ajungem la prieteni este să ne facem un duș din acela bun, cu presiune.

La mama lui Cosmin, care stă la bloc, la etajul patru, nu avem cum să dormim în mașină, trebuie să dormim în casă. Oricum, cred că i s-ar părea groaznic, față de vecini, ca ai ei copii să doarmă în mașină, ar fi ca și cum am dormi pe niște cartoane în scara blocului.

Nu ar fi fost o idee să plecați în vacanțe și să faceți un site de travel?

Sigur că am fi putut să facem travel, să avem 4 catralioane de folowerși, bani, press trip-uri, de toate. Erai sigur mult mai popular dacă făceai chestia asta decât dacă scriai despre sărăcia extremă din România și despre lipsa citostaticelor din spitale, dar nu asta am vrut să facem, nu asta ne dorim.

Vă mai vedeți întorcându-vă la confortul și griul vieții de garsonieră?

În primul rând, dacă ne-am opri, nu am mai putea să stăm în București. Asta e clar. Numai că, acum fiind la Alba Iulia de ceva timp și simțim că abia așteptăm să plecăm, nu mai avem stare, nu mai putem sta locului. Nu cred că după ce ai avut stilul acesta de viață te mai poți opri. Bine, la un moment dat, probabil că ne vom opri pentru că vom fi bătrâni și nu mai putem să fim nomazi. Dar cât suntem sănătoși și putem face chestia asta, o să continuăm să o facem.