fbpx

Căutare

Share this article

Virginia Oțel este un finanțist cu master in management si administrație publică, un expert în comunicare și dezvoltarea afacerilor, cu experiență dobândită în fonduri de investiții și în domeniul financiar-bancar, o femeie care, formată în învățământul românesc de dinainte de revoluția din 1989, a căutat cu sete surse de a-și completa studiile în străinătate. Așa se face că acum punctează în CV un statut de chevening scholar și un masterat în Management și Administrație Publică la Universitatea Liverpool, Institutul de Administrație Publică și Management din Marea Britanie, obtinut în 1993, dar și un executive MBA la ASEBUSS, în colaborare cu University of Washington în Seattle, SUA, absolvit în 1999. În 1994, a fost lector invitat la Hamline University din St. Paul, Minnesota, SUA.

Întoarsă în România și hotărâtă să schimbe lumi și mentalități, Virginia a încercat să se angajeze în sistemul public și a trimis zeci de cv-uri și scrisori de intenție. Nu a primit niciun răspuns nici până astăzi, așa că a schimbat strategia și a intrat în mediul privat.

Acum, Virginia este director general adjunct în cadrul unei companii de leasing și director de comunicare în cadrul aceluiași grup bancar. În plus, este voluntar și președinta asociației Professional Women’s Network România, membră în board-ul Fundației pentru Dezvoltarea Societății Civile și co-lider al proiectului “Mentoria”, un proiect dedicat mentoratului de afaceri, dezvoltat de Fundația Romanian Business Leaders.

Ce te-a atras, ce te-a convins să intri în această rețea internațională a femeilor, Professional Women’s Network?

Virginia Oțel: Eu am devenit membră încă de la începuturile asociației în România. Am primit o invitație prin noiembrie 2011 de la una dintre membrele fondatoare ale PWN România, care îmi spunea despre acest ONG de la noi, o filială locală a rețelei globale, care la acea vreme se numea European Professional Women’s Network și nu am ezitat nicio clipă: am compus o scrisoare de motivație, am atașat și un CV și am pătruns în ceea ce știm bine acum ca fiind o reputată rețea internațională a femeilor din diferite bresle profesionale.

Virginia Oțel, președinta PWN, în iulie 2019

Misiunea acestei asociații este legată de ideea unei conduceri echilibrate de gen și de ascensiunea femeilor în leadership, lucru care mi se pare onorabil. Poate că acum 10 ani nu eram atât de conștientă de acest fapt, dar în tot acest timp am realizat că, deși în România percepția este că femeile, față de țările din vestul Europei, au pătruns mai simplu și mai firesc în zona de top a managementului, de fapt din studii și din experiența în acest ONG, româncele nu stau neapărat mai bine la acest capitol, iar eforturile de a facilita accesul lor nu trebuie oprite. Ar fi păcat, fiindcă observ că avem, mai cu seamă în zona privată, un pol de femei extraordinar de talentate și care aduc valoarea adăugată afacerii, dar nu întotdeauna ajung în topurile companiilor pentru a trece la treabă, ca CEO’s ori ca directori generali.

De ce crezi că se întâmplă acest blocaj?

Virginia Oțel: Cred că vorbim despre mentalități prin care femeilor li se atribuie un alt rol social, la care se adaugă și un deficit în educația de gen. Am fost impresionată de un studiu recent din care reieșea că de multe ori, femeile nu au curajul necesar să se zbată, să ajungă într-o anumită poziție, nu au determinarea necesară fiindcă prin educație, de când erau mici li s-au imprimat alte așteptări de la viață și de la carieră.

PWN Global Awards Gala 2019

Alte studii au arătat că, de fapt, femeile sunt mult mai prudente și, de pildă, atunci când vor să aplice pentru o poziție ele trebuie să fie extraordinar de încrezătoare în propriile competențe profesionale; dacă cerințele de competențe ale unei poziții sunt de 100%, atunci ele simt că trebuie să fie 120% sigure că dețin acele abilități, informații și pot face față.

De cealaltă parte, bărbații își asumă riscuri mai mari și sunt mai siguri de ei și dacă simt că îndeplinesc 60% din cerințele poziției respective, ei vor aplica fără ezitare.

Cred că noi, părinții, ar trebui să luăm în calcul aceste realități și să încercăm să ne creștem copiii într-o altă paradigmă, sigur, păstrând specificitatea și frumusețea fiecărui gen.

Iar pledoaria mea, dacă este să tragem linie, este pentru echilibru în toate cele câte le facem. Din această perspectivă cred că în timp și în afaceri aceste realități încep să se vadă din ce în ce mai mult.

Studiile au arătat că femeile dovedesc o empatie mai mare, au abilitatea de a conduce echipe, de a se adapta noilor colective de lucru. Ele sunt mult mai preocupate să administreze riscurile, iar în zilele noastre, mai ales, trebuie găsit echilibrul între asumarea unor riscuri mai mari și integrarea lor, astfel încât afacerea să fie sustenabilă pe termen lung.

Cât de complicat ți-a fost ție să ajungi într-o astfel de structură?

Virginia Oțel: Mie mi-a plăcut foarte mult să învăț. Și poate că am și exagerat uneori. (râde) Dar cred că studiul m-a ajutat, mi-a dezvoltat niște competențe profesionale, dar și sociale.

Am făcut facultatea de cibernetică, am terminat-o înainte de 1990 și am început să lucrez ca analist programator la un centru de calcul, unde trebuia să fac programare într-un limbaj arhaic, nu știu câți oameni mai știu de el, se numea Cobol, iar misiunea mea era să fac programarea pentru amortizarea fondurilor fixe, lucru care, sinceră să fiu, nu mi-a plăcut deloc, chiar dacă adoram matematica și fizica.

În Liverpool, in 1993

La începutul anilor ’90 am observat câte posibilități de studiu există în străinătate, așa că m-am întors la școală: am fost în prima promoție a SNSPA, în 1992; apoi am câștigat o bursă prin intermediul British Council, am terminat un master în management și administrație publică în Marea Britanie, iar la sfârșitul lui 1993 m-am întors în România și mi-am zis: sunt printre primii care a făcut un astfel de master în străinătate. Așadar am început să trimit CV-ul, scrisori de intenție la Guvern, la instituții publice, cu certitudinea că voi schimba lumea. (râde)

Voiam să îmi depun sufletul și toate cunoștințele dobândite în UK pentru schimbarea țării mele, doar că nici până astăzi nu am primit vreun răspuns. Motiv pentru care am schimbat calea și m-am orientat spre mediul privat.

Înainte de asta, spune-mi care a fost impresia unui om studios, care crește și este educat în România de dinainte de 1989 și care ajunge în occident și în civilizație?

Virginia Oțel: Să știi că această schimbare a venit cu un impact puternic la început, mai ales că sistemul nostru educațional, ceea ce vedem și astăzi, din păcate, era bazat mai mult pe ideea de acumulare de cunoștințe, pe memorizare și mai puțin pe idei și pe argumentarea, dezbaterea lor. Norocul meu a fost că înainte de a ajunge la Universitatea din UK, am mai câștigat o bursă și am fost vreo 5 săptămâni la Universitatea Central Europeană, la Praga, unde am avut un mentor de la Oxford University. Era un curs de vară cu tematică de relații internaționale, la sfârșitul căruia trebuia să scriem un eseu.

Studenta la Master la University of Liverpool, Institute of Public Administration & Management

Eu am adus argumente care susțineau, motivau tema eseului și nu am scris nimic despre contra-argumente. Iar profesorul mi-a atras atenția: foarte bine ai argumentat, te-ai documentat, dar o mare problemă pentru analiză rămâne lipsa contra-argumentelor, fiindcă doar așa se poate extrage o concluzie.

A fost un exercițiu bun pentru mine, fiindcă la fiecare examen trebuia să pregătim eseuri, iar în acest fel am ajuns să-mi schimb un pic optica.

Dacă aș rezuma despre cum m-au schimbat aceste experiențe de studiu în străinătate, ți-aș spune despre integrarea în mediul academic, și m-am trezit în fața unor bibliografii susținute, trebuia să mergem la bibliotecă, să rezervăm cărțile, pe o perioadă scurtă și, esențial, să nu care cumva să fi plagiat, fiindcă dacă ratai nota de subsol sau citatele nu erau trecute corect, teza era anulată. În plus, m-am trezit în acest mediu în care importantă era analiza și opinia, iar dacă aceasta din urmă nu se potrivea cu a profesorului nu era nimic în neregulă. Strâns legat de asta, era gândul că nu ar trebui să te rușinezi când admiți că ai greșit undeva, mai ales că nouă, la școală, ne era jenă să ridicăm mâna și să cerem să ni se repete sau să ni se explice, fiindcă aveam implantată această mentalitate potrivit căreia, dacă întrebi, înseamnă că ești mai prostuț.

Proaspăt absolventă a University of Liverpool’s
Master of Public Administration and Management în 1993

Pe de altă parte, viza la acea vremea nu-mi dădea voie să revin acasă pe parcursul masterului. Mi-amintesc că sunam acasă, în România, o dată pe săptămână, de la telefonul public, din colțul străzii, din celebrele cabine britanice pe care le vedem azi prin filme sau prin cărți poștale. Mărturisesc, în primele luni de adaptare mi-era cam dor de acasă.

Dar am avut noroc fiindcă aveam o vecină pe palierul căminului studențesc unde locuiam, o portugheză care-și dădea doctoratul în științele educației și care m-a văzut puțin mai abătută și mi-a zis: știința spune că dacă vrei să ieși din starea asta, mergi la window shopping.

Ea mi-a dat și câteva sugestii, unde să merg, să mă plimb fiindcă, după teoria ei, care m-a convins și pe mine, atenția nu mai era concentrată doar pe mine și, pe gândul că eram singura din România și din Europa Centrală și de est de acolo, iar acest fapt parcă mă adâncea și mai mult în melancolie.

Și nu te întrebau dacă în România există banane?

Virginia Oțel: Mărturisesc că eram și eu un pic șireată, iar dacă eram întrebată de unde vin, răspundeam tot cu o întrebare: de unde crezi că vin?  Și, de cele mai multe ori oamenii erau de părere că vin din Italia sau din Spania. Pe urmă, le spuneam cu mândrie că eram din România.

Ceremonia de absolvire a Executive MBA, Romanian-American Post Graduate School of Business, În cooperare cu University of Washington (Asebuss) în 1999.

De ce nu ai rămas acolo? Nu ți-ar fi fost mai bine?

Virginia Oțel: Când am citit despre această bursă, a trebuit să completez un formular la Consiliul Britanic, în care să explic de ce voiam să aplic pentru aceste studii. În plus, trebuia să explic, atunci când aveam să revin în România ce intenționam să schimb cu ajutorul cunoștințelor dobândite acolo. Pe scurt: de ce să investească ei în mine?

Îmi amintesc și acum că unul dintre motivele pe care le-am notat acolo era că voiam să contribui la dezvoltarea societății din țara mea, a sectorului privat. Imaginează-ți un discurs progresist acum 30 de ani. (râde)

Cumva am simțit o datorie față de țara mea, dar și față de investiția pe care guvernul britanic a făcut-o în mine. Aș fi putut să rămân, dar am simțit că nu era corect.

Dar m-am întors în toamnă, într-un octombrie tern, ploua, era înnorat, mai că-mi venea să plec de unde am venit.

Dar puțin mai târziu am mai câștigat o bursă, am ajuns în SUA.

De unde această sete de a călători și de a învăța?

Virginia Oțel: A fost o sete de cunoaștere, fiindcă veneam după o perioadă în care am fost închiși. Noi, până în 1990, nu aveam altceva de făcut, decât să citim. Tot ce mai puteai face era să te uiți la vreun film la modă, dacă aveai prieteni sau vecini care să aibă aparat video  și casete.

Ultimii ani ai comunismului pentru România au însemnat o reală carceră: nu aveai acces la știri, nu puteai călători, nu puteai cunoaște. Or, eu asta îmi doream, să cunosc, fie că era vorba despre cunoaștere academică sau de a cunoaște alți oameni și alte țări.

În primii 5 ani din anii 90 am învățat tot timpul și am câștigat burse care m-au ajutat să potolesc această sete, astfel încât, atunci când m-am întors din SUA, am început să lucrez pentru un fond de investiții proaspăt înființat.

Unde învățaseși atât de bine limba engleză?

Virginia Oțel: În școală. În România anilor 70, în școală se învăța prima limbă străină din clasa a II-a, așa încât la școala generală unde am fost eu înscrisă am nimerit într-un an experimental și am început limba engleză chiar din trimestrul doi al clasei întâi.

Am fost conștiincioasă și am învățat tot timpul.

După o bursa în vara anului 1994, în Salzburg

Despre ce școală vorbim acum?

Virginia Oțel: Despre Liceul Ion Creangă, undeva pe Bd Dimitrie Cantemir din București.

De ce erai așa de studioasă?

Virginia Oțel: Cred că semănam tatălui meu, care era conștiincios. Îl vedeam că scria mereu, și-a dat doctoratul și cât timp avea liber, citea sau scria.

Tata era economist ca formare, dar a fost tot timpul pasionat de comerț, în special de cel internațional.

Dincolo de asta, de faptul că i-am semănat, nici nu cred că aveam alternative: am crescut cu cheia de gât, la semi-internat, fiindcă aveam această opțiune la școală.

Mama ta ce profesie avea?

Virginia Oțel: Mama a fost bibliotecară, iar părinții ei, care locuiau tot în București și la care petreceam toate vacanțele, m-au influențat, cred, în aplecarea aceasta spre carte.

Mergem verile la casa lor de la Piața Chibrit, o casă de care mă leagă amintiri speciale. Bunicul era preot și era un om de o generozitate absolut extraordinară. Avea har pentru preoție. Bunicul a studiat la Montpellier, în Franța, la începutul anilor 30, unde cerceta religii comparate.

Când eram mică, îmi amintesc că participase la mișcarea ecumenică, iar ce făcea el atunci, preocupările lui, deși nu le înțelegeam pe de-a-ntregul, mi se păreau fascinante.

Cum a trecut comunismul peste ei?

Virginia Oțel: Greu. Și peste mama, și peste ceilalți doi copii ai bunicilor mei.

Bunicul era preot și nu voia să fie implicat în niciun fel de alt aranjament, care ținea la integritatea lui, dar asta s-a repercutat asupra copiilor, care veneau dintr-o familie fără „origini sociale sănătoase”, cum se spunea in acea vreme.

Virginia Oțel, în SUA, în toamna lui 1994, într-un program organizat de University of Minnesota. Virginia era visiting faculty la Hamline University în St. Paul, capitala statului Minnesota, la cea mai veche universitate privată de acolo

Cum a schimbat-o asta pe mama ta?

Virginia Oțel: A schimbat-o într-o manieră radicală, fiindcă mama era studentă la Conservator atunci și brusc nu a mai putut continua studiile; fratele ei mai mare, unchiul meu, era student la arhitectură în an final, era în situația de a fi exmatriculat și numai intervenția bunicii și rugămințile ei către rector au mai câștigat câteva luni în facultate, adică timpul cât să-și termine toate examenele și să poată absolvi. Iar tot acest efort supraomenesc l-a și dus în pragul bolii apoi, cum îmi povestea bunica.

Pe de altă parte, fratele mai mic al mamei voia să dea examen de admitere la medicină, dar a amânat, iar în cele din urmă a intrat la Politehnică și a devenit inginer.

Când te-am întrebat de ce te-ai întors, m-am gândit o clipă că poate erau și niște legături cu țara la care nu ai fi renunțat. Așa e?

Virginia Oțel: Să știi că erau și părinții unul dintre motivele pentru care nu am rămas. Tata era bolnav în acea perioadă, iar la câțiva ani după aceea s-a și prăpădit, din păcate.

Virginia Oțel, tânăr General Manager prin anii 2000

Erai căsătorită?

Virginia Oțel: Nu, eram tânără, liberă. (râde)

Și cum te-a convins soțul tău să renunți la această libertate?

Virginia Oțel: Ne-am întâlnit la petrecerea aniversară a unei prietene comune și de acolo a început totul.

El ce profesie are?

Virginia Oțel: E inginer. Nu are nicio legătură cu finanțele, deși, și el, și eu, și fiul nostru suntem toți, în aceeași zodie, Gemeni, născuți la 7 zile distanță unul de celălalt.

Fiul vostru ce face?

Virginia Oțel: El este pasionat de automobile și  studiază acum inginerie auto, în străinătate. Și tot timpul îi amintesc faptul că investesc în educația lui cu condiția să se întoarcă în România. (râde) Dincolo de asta, cred că și el își dorește același lucru.

Virginia Oțel
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO