Vlad Crișan, tânărul care va alerga 620 de kilometri la Cercul Polar pentru copiii din MagiCAMP. Povestea voluntarului ce și-a găsit jumătatea în tabăra copiilor bolnavi de cancer și care și-a dedicat viața acestor îngeri fără aripi

Vlad Crișan are 33 de ani și de aproape cinci este voluntar în tabăra copiilor bolnavi de cancer MagiCAMP. A aflat de această acțiune la un eveniment unde l-a întâlnit pe Vlad Voiculescu și când a rămas profund impresionat de povestea lui. El era voluntar la secția de oncologie pediatrică a Spitalului din Cluj încă din vremea liceului când, aproape în fiecare zi, făcea pe clovnul pentru micuții îngeri fără aripi. S-a înscris în program și a fost selectat ca voluntar în MagiCAMP, iar din 2015 nu s-a mai oprit. Încă din primul an a cunoscut în acea tabără pe cea care urma să-i devină soție, iar vara următoare, în ultima seară de tabără, cu copiii martori, a cerut-o în căsătorie. Azi, împreună, alături de echipele de voluntari din Cluj, coordonează apartamentele MagicHOME din oraș și întreaga acțiune de voluntariat  din centrul țării, inițiată la București de Melania Medeleanu și Vlad Voiculescu.

Tot în 2015, după prima tabără, Vlad Crișan a avut un alt moment care urma să-i schimbe viața: a cunoscut un băiețel care își pierduse piciorul în urma tratamentului cu chimioterapie și al cărui vis era să devină fotbalist. Atunci a realizat că el e sănătos și poate face mai mult: de atunci Vlad Crișan aleargă la curse importante din țară și din străinătate, iar peste câteva zile va participa la 6633 Arctic Ultra, o cursă la Cercul Polar unde va avea de parcurs 620 de kilometri. O poveste absolut impresionantă, pe care o vei citi cu lacrimi de emoție în ochi.

Vlad, urmează să pleci să alergi în frig și zăpadă. Unde și când?

Plec pe 27 februarie, peste câteva zile, la 6633 Arctic Ultra, să alerg pentru cele 100 de burse educaționale pentru 100 de copii din tabăra MagiCAMP.

În ce condiții o să alergi?

Startul se va da în nordul Canadei, în ținuturile Yukon și vom avea de parcurs 620 de kilometri. Vom alerga independenți și vom trage o sanie în care vom duce tot necesarul de echipament, mâncare, apă și tot ce avem nevoie. Organizatorii ne vor ajuta doar cu apă fierbinte.

Și unde dormiți?

În sania pe care o voi trage am și sac de dormit și va trebui să-mi fac propria strategie astfel încât să mă opresc să dorm, să mănânc… Trebuie să mă organizez astfel încât să-mi satisfac toate nevoile în timpul acestui maraton.

Unde e punctul final?

Punctul final este în Tuktoyaktuk. Este cel mai îndepărtat oraș, practic poziționat lângă Oceanul Arctic.

Câte zile aveți la dispoziție ca să parcurgeți cei 620 de kilometri?

Pentru această distanță o să avem o limită de 9 zile. Având în vedere că e prima experiență de acest gen – anul trecut am alergat la proba scurtă de 193 de kilometri pe care i-am terminat în 35, 5 ore – estimez că voi avea nevoie de peste 100 de ore.

Și tu o să poți să alergi cu sania?

Având în vedere că traseul are 4000 de metri diferență de nivel, terenul nu e tot timpul drept și atunci nu voi putea să alerg tot parcursul, însă vor fi porțiuni în care voi putea să alerg, dar vor fi porțiuni și unde va trebui să urc.

Dar e greu să urci doar pe picioare, tu mai tragi și sania?

😀 Da. Vreau să fac asta pentru copii, să strâng bani și să duc la bun sfârșit proiectul, astfel încât, în 2020 să putem să le alocăm celor 100 de copii câte 500 de lei pe lună.

Anul acesta va fi mai special pentru că regizorul Sorin Florea va veni să facă un documentar. Alături de el vor mai fi alți patru cineaști. Proiectul se numește everRestless și vrea să surprindă cum reușește un om să-și depășească limitele fizice și cum face față halucinațiilor, făcând diferența între realitate și ce este în mintea lui.

Și ei se vor putea ține după tine?

Ei vor veni într-o mașină. Alături de Sorin Florea va fi și fotograful Adi Bulboacă, designerul de sunet, Tudor Petre și Vasile Flutur care va scrie despre toată experiența. Ei vor călători și vor fi în umbra mea. Ei vor merge cu mașina pentru că regulile nu permit să interacționeze cu mine sau să mă ajute în vreun fel.

Cum strângi tu banii aceștia? Prin donații sau există un premiu la final?

Bucuria este că înainte de Crăciun am reușit să strângem suma necesară pentru că peste 600 de oameni au donat cei 600 de mii de lei pentru bursele educaționale, astfel încât am reușit să ducem la bun sfârșit proiectul.

Adică tu ai putea să nici nu mai alergi că banii îi aveți…

Da, cred că da 😀

Ce cu ce te ocupi în viața de zi cu zi?

În viața de zi cu zi sunt clovn, merg pe la spital, la oncologie și organizez diverse evenimente pentru copii, la cererea companiilor.

Din evenimentele de companie îți câștigi banii, că la spital bănuiesc că ești voluntar…

Da, așa e. Și pe lângă asta, vreau să dau înapoi copiilor din MagiCAMP și îi ajut și cu cele două apartamente MagicHOME din Cluj. Eu împreună cu soția mea și cu echipa de voluntari administrăm și coordonăm aceste apartamente și ne mai ocupăm și de MagicBox-uri, pachetele cu alimente pe care le trimitem lunar familiilor din zona noastră.

E de aplaudat ce faci tu. Vreau să aflu mai multe și încerc să iau lucrurile într-o ordine 😀. Vreau să mai știu despre această cursă. Spui că ai participat și anul trecut la cursa scurtă. Cum e vremea acolo?

Am fost la cursa scurtă, 6633 Arctic Ultra. Cursa a început la -10 grade Celsius, iar în a doua noapte temperatura a ajuns la -35 de grade Celsius.

Dar poți să mori la temperaturi din acestea…

Sunt pericole cu care te poți confrunta legat de frig: trebuie să ai mare grijă la mâini și la picioare ca să nu degeri. Asta discutam și cu Tibi Ușeriu pe care, în momentul în care m-am decis să particip la cursă, l-am întrebat dacă poate să-mi fie mentor și să mă ajute cu pregătirea. Asta mi-a spus și el că e foarte important să mă protejez la picioare, la față, la mâini pentru că, dacă apar degerături, te pot foarte ușor scoate din joc.

Dar de obicei tu alergi? Ești sportiv în tot restul anului?

Eu am început să alerg în 2015. Până atunci nu mai alergasem. În vara acelui an am fost în tabăra MagiCAMP, unde am rămas foarte impresionat de ce se întâmplă acolo și în special de copiii pe care i-am întâlnit. Scânteia s-a produs în momentul în care am cunoscut un băiețel care își pierduse piciorul din cauza chimioterapiei, iar visul lui era să devină fotbalist. Atunci am realizat că eu sunt sănătos, că am două mâini și două picioare, că alții își doresc ce am eu și am mai realizat că pot să fac ceva pentru acești copii, pot să-i ajut, așa că am început să alerg. Prima cursă am avut-o la Cluj, o cursă de 21 de kilometri, iar de atunci am tot ridicat ștacheta și am găsit tot felul de competiții în România, apoi în Europa și apoi pe alte continente, iar acum la cercul Polar.

Adică tu te-ai dus la prima cursă de 21 de kilometri fără să mai fi alergat până atunci? Nu era enorm?

Nu. Mi s-a părut că dacă pot să alerg 5 kilometri, pot să alerg și 21 de kilometri dacă îmi găsesc ritmul potrivit. Dar nu știam nimic despre alergare, despre hidratare, despre alimentație, despre papuci de alergare, așa că mi-am luat niște teniși de baschet, mi-am găsit niște pantaloni scurți și am alergat fără să mă opresc de la start la finish.

Și te-ai mai ridicat din pat a doua zi?

A fost bine, am terminat cursa într-un timp bun, dar trei zile nu m-am mai ridicat din pat din cauza durerilor, mi-au căzut toate unghiile de la degetele de la picioare și o săptămână după aceea am mers ca un pinguin. Dar a fost o bucurie că am reușit să strâng niște bani pentru MagiCAMP și am învățat o lecție pe care am aplicat-o la alte competiții.

Când începe povestea ta cu MagiCAMP?

În 2015. Am fost voluntar pentru o săptămână ca să ajung în parcul de aventură și la activitățile de artă…

Cum ai aflat de ei și cum ai decis să te duci?

L-am auzit la un eveniment pe Vlad Voiculescu discutând despre rețeaua de citostatice și am am aflat așa povestea lui și a modului în care a creat MagiCAMP. M-am înscris, am fost selectat ca voluntar în tabără și am rămas foarte impresionat de povestea copiilor, de puterea lor de viață, de felul în care acest loc îi ajută să prindă aripi, să prindă încredere în ei… Mi se pare că acolo este o întruchipare a raiului, nimeni nu judecă pe nimeni, toți voluntarii lucrează cu același scop comun, acela de a-i ajuta pe copii și mi se pare că e o altă lume față de realitatea în care trăim noi.

Pe vremea aceea tot clovn erai?

Da. Am început să fiu clovn încă din liceu pentru că mergeam de la 4 la 6, după tratamentul de chimioterapie, în spital și făceam tot felul de activități cu copiii.

Băiețelul fără un picior mai este printre noi?

Da, mai este, are chiar o proteză și aleargă, și se bucură de viață foarte mult. Cu ajutorul unor parteneri am reușit să-i obținem o proteză performantă care să-l ajute. Este un exemplu pozitiv și inspirațional pentru că în fiecare an mor foarte mulți copii din cauza acestei boli și tot în fiecare an sunt depistate peste 500 de cazuri noi de cancer la copii, în România. Iar eu am zis că nu trebuie să așteptăm pe cineva de sus să schimbe lucrurile. Chiar dacă România nu are un program național de susținere a copiilor cu cancer în spitale, am zis că pot să fac eu ceva, la fel cum fiecare dintre noi avem puterea să schimbăm lucrurile în România. Cred că nu m-am născut întâmplător în Cluj sau în România, puteam să plec în America pentru că am câștigat la Loteria Vizelor, dar cred că nimic nu este întâmplător pe lume și mai cred că pot să schimb lucrurile și să fac o viață mai bună pentru cei care nu au avut șansa mea.

Dar majoritatea oamenilor încearcă să-și facă lor viața mai bună, nu și altora. Tu de ce vrei pentru alții?

Cred că nu e nimic greșit în a-ți dori o viață bună, dar cred că este la fel de important să nu uiți de unde ai plecat și să încerci să dai înapoi. Sunt mulți prieteni din jurul meu care au auzit exemplul lor și ajută și ei în felul lor. Dacă eu alerg, poate alții plantează copaci sau fac un altfel de voluntariat. Important este ca noi tinerii să schimbăm lucrurile, ca rotița mea să învârtă alte rotițe și ca rotițele altor tineri să învârtă altele și așa să creăm un mecanism și să ne meargă mai bine în România. Dacă toți am pleca atunci cine ar schimba lucrurile.

Care a fost prima faptă bună pe care ai făcut-o?

Îmi amintesc că am fost clovn la onco-pediatrie la Cluj, era un eveniment de 1 iunie parcă. Am făcut baloane, i-am pictat pe copii, le-am făcut un spectacol de magie, iar toată experiența aceea m-a marcat foarte tare. Am realizat atunci că boala aceasta nu te alege în funcție de țara de unde provii sau de starea materială. Cancerul afectează la fel de tare și pe cel bogat, și pe cel sărac, și pe cel din România, și pe cel din Africa. E o loterie pentru că nu știi niciodată dacă pierzi sau câștigi.

Vorbește-mi despre renunțarea ta la viza de America. Când se întâmpla asta?

Cred că acum vreo 10 ani. Eram cu un vecin și discutam noi într-o seară și ne-am gândit că ar fi fain să participăm și noi la Loteria Vizelor. „Ce se poate întâmpla? Sunt șanse 1 la 1 milion”. Am câștigat amândoi, el a plecat, eu am rămas. Motivația mea a fost că sunt foarte multe lucruri de schimbat în România și că aș putea să ajut aici, în țara mea, nu în altă țară.

Ce sunt părinții tăi?

Tatăl meu a fost inginer constructor, iar mama era maistru în încălțăminte.

De la ei ai învățat să faci fapte bune?

Ei cumva m-au învățat că e important să dai înapoi și să-i ajuți pe alții, iar atunci când ai o familie sănătoasă, ai un job și lucrurile sunt bine în viața ta, e bine să te uiți și în jurul tău, la cei care poate nu au avut șansa ta în viață. Cred că și ei m-au inspirat să fac asta.

Vorbește-mi despre soția ta. Cum de sunteți împreună în proiectul acesta?

Soția mea este cea mai frumoasă parte din mine. Am cunoscut-o tot în tabăra MagiCamp, chiar în 2015, în prima mea acțiune de voluntariat. Și ea era voluntar și ajuta în tabără. M-am îndrăgostit de felul ei de a lucra cu copiii, de zâmbetul ei, de personalitatea ei. Ea este din București, după tabără nu am mai vorbit însă, la un moment dat, a venit la sora ei în vizită, la Cluj și a luat legătura cu mine. Am invitat-o în oraș, am început să povestim și cumva s-au legat lucrurile. În anul următor, la finalul taberei, la focul de tabără, aveam un inel cu mine și nu știam cum să i-l dau. Am stat cu el în buzunar toată tabăra și nu știam care e cel mai potrivit moment, iar când am realizat eu că mai e puțin și plecăm, în ultima seară când eram cu toții adunați la foc, era cerul senin și plin de stele, ca un decor magic, am oprit muzica, m-am pus în genunchi și am întrebat-o dacă vrea să fie soția mea. Ea a început să meargă în spate, să se retragă, nu știu dacă s-a speriat sau voia să fugă, dar cumva copiii au împins-o spre mine și a zis „da”. Înainte ca ea să zică „da” au fost alte două fetițe care strigau „da, da”.

Acum mergeți în fiecare vară?

Da, mergem în fiecare vară pentru că ne leagă cumva MagiCAMP.

E aniversarea voastră…

Da, e locul unde ne-am cunoscut și unde am cerut-o de soție. Melania Medeleanu și Vlad Voiculescu au fost foarte mulțumiți de ce am făcut, iar acum coordonăm activitățile de voluntari, practic ne ocupăm de tot ce ține de programul și necesitățile lor.

Aveți copii?

Nu încă, ne dorim foarte tare, ne plac copiii, dar totul la momentul potrivit.

Ce voiai să te faci când erai mic?

Dacă îmi amintesc bine, voiam să fiu bucătar pentru că voiam să fac oamenii fericiți „prin stomac” 😀.

Ce vrei să te faci când o să fii mare?

…. Aș vrea să devin o persoană care să poată ajuta cât mai mulți oameni. Că fac asta prin MagicHOME unde am avut peste 2000 de nopți de cazare, prin MagicBox pentru familiile care nu au ce să pună pe masă sau prin alergare ca să arăt oamenilor că limitele sunt doar în capul nostru, iar noi putem face mult mai mult, trebuie să o fac pentru că voluntariatul este o formă de egoism. Prin altruism te ajuți pe tine, să-ți fie ție mai bine cu tine.