Căutare

Share this article

La 17 ani negocia direct cu importatorul turc, la 21 de ani a avut primul magazin online, iar acum, la 25 de ani, se așteaptă la o cifră de afaceri de aproape 2 milioane de euro. Afacerile nu sunt despre bani însă, spune Vlad Tofan, ci despre mentori și inovații. Și multe alte lucruri, dar nu despre bani.

Cum ai început această afacere și cum ai crescut-o până aici?

Am început la 14 ani, când, ca orice puști de liceu care descoperă viața de noapte și petrecerile, am început să cheltui în neștire. Tata avea o afacere cu haine de femei, bărbați și copii, care mergea bine și, în principiu, nu aveam o problemă a banilor. Dar 800 de lei pe lună nu îmi mai ajungeau.

Într-o vară, cu puțin timp înainte de a împlini 15 ani, tata mi-a zis: „nu mai merge așa! Tu cheltui din ce în ce mai mult, nu reușești să te chibzuiești, uite cum facem! Am cumpărat un magazin, cumva tot pentru tine, dacă îți dorești să intri în afaceri. Ocupă-te de el!”

Tata a început cu o tarabă în bazar și a avut flerul de a ținti mai sus: a cumpărat magazine, a început să facă adevărat comerț, când putea să irosească banii într-o vacanță pe Coasta de Azur, cum făceau atâția alții atunci.

Tata a făcut treaba cu cap. Iar pentru asta cred a ajutat și faptul că părinții mei au avut copii de tineri. Tata avea 22 de ani când m-a avut pe mine și cred că l-a maturizat mult.

Așa că mi-a propus și mie să fac lucrurile tot cu cap: nu voia să administreze el noul magazin, ci să mi-l dea mie în grijă, după ce avea să îmi arate ce însemna afacerea.

Am început să căutăm prin depozite din București. Amândoi, eu și el, în mașină, veneam la Dragonul roșu, la furnizori. Nu voiam să lipsesc de la școală, așa încât în vacanțe plecam luni seara spre marți, în timpul școlii plecam vineri spre sâmbătă, după ore.

Vlad, împreună cu tatăl lui

La început îmi arăta tata ce să cumpăr, apoi am încercat singur. El era cumva șocat de alegerile mele și convins că nu va merge, dar, când a văzut că în șase luni am mărit cifra de afaceri cu 40% a căpătat încredere în deciziile mele. Ce făcusem eu? Am adus puțină inovație de produs și de design, am provocat diversitate gândindu-mă la ce mi-aș lua mie. Sigur că atunci nu știam că ce fac se cheamă inovație, ci mai mult instinct.

După un an de zile am realizat că aduceam aceleași lucruri, de la Dragonul roșu, era ca și cum ai mânca savarină în fiecare zi, timp de un an de zile. Te saturi. Știi ce urmează să se întâmple, știi cifra, știi câți bani îți rămân și vrei altceva. Așa că, după un an și jumătate i-am spus lui tata că vreau să încerc alt furnizor.

Aveam 17 ani când l-am rugat pe tata să meargă cu mine la turci. El, care începuse cu marfă din Turcia, n-a fost foarte entuziast.

Am plecat împreună în Turcia și am început să căutăm furnizori. Nu știam unde să căutăm, cu ce să aducem marfa, nu știam străzile, limba, practic nu știam nimic. La început vorbeam doar în engleză, apoi am învățat și turcă. Nu aveam niciun contact, nu aveam pe nimeni. Așa că am luat harta și am căutat stradă cu stradă, am întrebat din om în om, până am găsit.

Negocierile le țineam singur, iar la început nu aveam habar, pierdeam mai mult decât dacă aș fi cumpărat de la chinezii din București. Turcii, când mă vedeau nou venit și tânăr, îmi cereau dublu decât făcea. În primele 7-8 luni am pierdut foarte mulți bani. A fost foarte, foarte greu.

Și de ce ai continuat?

Găseam lucruri din ce în ce mai interesante. Puteam să aduc în țară lucruri care aici nu se găseau, în loc poliester, veneam cu bumbac 100% natural.

Românii cum făceau? Mergeau la primul furnizor din Turcia și întrebau de stocul cel mai ieftin. Marjă mare, calitate slabă. Eu voiam altceva. Mă duceam cu 3.000 de dolari și pierdeam 2.000, dar mia cu care rămâneam o adăugam altora trei și plecam din nou. Am cunoscut într-un an vreo 200 și ceva de producători. Îmi lua o zi numai să ajung la toți, să le văd colecțiile. A doua zi îmi făceam un plan cu ce s-ar căuta în țară și a treia zi cumpăram.

După vreun an de zile, înainte de Crăciun, am făcut un împrumut să acopăr un stoc mai mare. Atunci am făcut cel mai mare profit. Învățasem furnizorii și știam ce s-a vândut cel mai bine. Iar criteriul era ce ar cumpăra clientul meu, ce există pe piața din Huși, ce ar trebui să aduc eu.

Iar în timp ce colegii mei ieșeau în weekend, eu stăteam prin magazine și vedeam de ce mai este nevoie. Lucru pe care îl fac și acum. Patru-cinci ore zăbovesc în magazin și observ ce își doresc oamenii, ce caută.

Apoi am mers și în Italia după furnizori. Eram curios să văd ce se întâmpla și acolo. Și am găsit produse la o calitate similară celor din Turcia, dar mult mai scumpe. Mi-am dat seama că este o țară de branding, aveau 3-4 euro în plus doar pentru că se vindeau din Italia.

Cum este piața din Huși?

Acum mă întreb și eu. Ideea e că piața de import în zonă nu era atât de mare, Iașiul nu era atât de dezvoltat. În vreme ce în Huși există o comunitate restrânsă de oameni foarte chibzuiți, care apreciază calitatea produsului. Iar noi aveam deja un brand de încredere, format de tata.

Ai zice că la 14 ani, tot ce îți dorești este să îi ceri bani lui tata pentru o mașină scumpă, cu care să impresionezi fetele. La tine de ce a fost altfel?

Pentru că educația mea a fost diferită. Acasă nu mi-a lipsit nimic, prin urmare nu mă atrage ideea să epatez, chiar și cu o mașină. Cunosc oameni care fac bani și, din frustrarea că nu au avut lucruri în copilărie, încep să cumpere la maturitate. Cumva, emoțional, să câștige ce le-a lipsit în trecut. Și pierd câțiva ani din viață până când își dau seama că nu asta este importat, ci să lași ceva în urmă.Nu am avut cea mai tare mașină, nu am avut cea mai mare vilă, dar am avut ce îmi trebuia.

Nu sunt pasionat de mașini, mi se par o risipă. Vreau o Tesla, dar pentru partea de tehnologie. Dar, dacă nu am avut mașini, am avut haine în schimb, cele mai bune. Pe modă și pe testarea hainelor celorlalți competitori mi-am irosit banii toată viața. Mulți se uită la mașinile altora, eu mă uit la cum sunt îmbrăcați.

Cum te-ai format așa?

Singur. Am început cu audiobook-uri și cărți de dezvoltare personală. Părinții mei nu știau atunci să mă ducă la o școală privată, ceea ce este acum foarte important. Am auzit despre copii care la 10 ani deja fac programare. Atunci nu era așa.

Am mers la școală, unde am început să trăiesc fricile clasice ale copiilor, că nu o să reușesc, că nu sunt suficient de bun. Dar mi-am dat seama că nu pot trăi așa tot timpul și am început să caut. Prima mea carte a fost semnată de Robert Kiyosaki, cunoscut investitor american. După aceea am devorat orice îmi cădea în mână despre oameni de afaceri și despre succesele lor. Am învățat cum au crescut și am aflat că mentoratul este cel mai importat: cum ar trebui să investesc banii, ce să fac cu ei și să văd lumea la scară mare.

Dacă nu gândeam așa, „ în mare” eram și acum un proprietar de magazin mic din Huși, care cumpăra de la Dragonul roșu. Dar nu am vrut să mă opresc acolo.

Cred că ce îți dorești, poate să ți se întâmple. Și am un exemplu în sensul acesta: eram într-o perioadă în care mă gândeam cum aș putea să scalez produsele mele. Și, într-o dimineață, primesc un mesaj de la un furnizor: „aș vrea să te cunosc!” Îmi amintesc și acum, eram undeva în Turcia, în apropiere de aeroport, iar el a venit cu un Porche Panamera, am vorbit și astăzi este partenerul meu de producție. La el a fost și mai magică treaba, mi-a povestit: „mă uitam într-un dashboard și am dat de tine: 18 ani, România, a cumpărat carouri, verzi, ultimele modele, tot ce era nou. Trebuie să îl cunosc pe omul ăsta!”

Cum ai făcut primul milion?

Un prieten al meu din clasa întâi, Vlad Mustiață, actualul meu partener, era foarte bun de mic în programare. A plecat la București, unde a început să facă bani. Când eu plecam în Turcia, el își scotea banii din coding. Nu am înțeles niciodată ce făcea, dar când ne vedeam ne distram bine.

Într-o vacanță de Paște a venit la Huși și mi-a zis: „tu chiar aduci produse faine, în București mi-e greu să găsesc așa ceva. Ce-ai zice să facem asta pe internet?” Eu am zis „Doamne ferește! Cum să plece produsul meu fără să fie testat, îmbrăcat?” Mi se părea imposibil. El, și mai smart de atât, ce-a zis? În loc să îi explic ăstuia, super limitat, cum stă treaba, fac altceva.

A venit cu un aparat kodak, într-o sâmbătă după-masă, când aveam program mai scurt, și a început să pozeze ținutele, într-un magazin de 33 de metri pătrați. N-am înțeles ce vrea să facă, dar i-am zis: „dacă vinzi un produs în 6 luni de zile, promit că intru în industria asta și o facem cea mai mare. Dacă tu crezi că ele au ceva de spus în online.”

Aveam convingerea că produsele mele au ceva de spus în România, dar nu vedeam cum ar putea-o face în online, unde omul nu poate atinge, simți, vedea de aproape.

A terminat de făcut poze și s-a retras într-o cofetărie să le urce pe site. Am trecut pe acolo să îl văd. La un sfer de oră după ce am plecat mă sună: „am plasat prima comandă”. Am crezut că face mișto de mine. „Jur, zice. Un hanorac pe care scrie 78. Ai așa ceva?”

M-am dat jos din mașină pentru că nu-mi venea să cred. De acolo a început totul. Primul om care ni s-a alăturat după aceea a fost Alexandru Ciorîțanu. Terminase facultatea de marketing și își căuta de muncă în domeniul bancar, iar vreme de două luni nu a găsit nimic. Azi este unul dintre cei mai importanți oameni din compania noastră.

2018. Echipa BMAN

Cum îți explici succesul?

Primim ce merităm. Am adus ce e mai bun, vindem online, o facem profi, nu cel mai profi, recunosc, aici trebuie să îmbunătățim și știm ce trebuie să facem să ajungem să fim cei mai buni.
Cifra asta, de un milion, este ceea ce am putut face momentan. Dar știm cum putem scala la 10 și la 50: din 500 în 500 de mii trebuie adusă o inovație.

Cum se simte să fii proprietarul unei afaceri de un milion de euro, la această vârstă?

Nu banii sunt partea interesantă din discuție. Ci partea de mentorat, accesul la un mediu în care altfel nu ai putea pătrunde.

Dacă am un milion nu înseamnă nimic. Dar am un brand și am ajuns într-o zonă foarte importantă, în care oamenii nu mai vorbesc de bani, ci de inovații. Iar una dintre inovațiile noastre va fi un magazin online care să te îmbrace de la a la z. Cu un singur click.

Care este piața voastră?

România acum, apoi vrem să intrăm în Franța. Am fost în Paris și am realizat că parizienii au o cultură a hainelor. Și nu vorbesc despre magazine și branduri. Ci de omul pe stradă. Dacă în Italia vedeai trei paltoane cu o eșarfă, la bărbații de peste 50 de ani, iar restul tinerilor, cu tot felul de stiluri, în Franța, 8 din 10 bărbați, indiferent de vârstă, au eșarfă și palton. Au o bască bună în cap, două culori pe ei. Iar asta înseamnă că au o cultură a hainelor, iar noi croim pentru acei oameni.

Ce mai face tatăl tău acum?

Când am început să îi explic despre magazinul online, el, om la 40 și ceva de ani, nu a crezut. Era vorba să investim niște rezerve de bani pe care le aveam, iar tata vedea doar pierderea. A fost o vreme când nu ne vorbeam. Iar eu ajunsesem să mă trezesc dimineața cu ambiția nu numai de a-mi demonstra mie, cât de a le demonstra lor că se poate. Acum fac tot să mă ajute.

Ce ți-a rămas de la ei?

De la amândoi părinții mi-a rămas onestitatea. Oamenii, la vârsta tatălui meu, cumpărau în neștire. Tata, deși avea, cumpăra lucruri cu cap. În plus, era foarte onest în piață, saluta pe toată lumea.

Eu, la rândul meu, vreau să fiu la locul meu. Chiar dacă voi avea 10 sau 50 de milioane să fiu același. Asta am învățat de la ei.

Cine este femeia din spatele succesului tău?

Sunt de șapte ani cu iubita mea, Alexandra. Ea este medic stomatolog și ne-am cunoscut în liceu, la o petrecere. Iar ea a contat foarte mult în dezvoltarea mea: m-a echilibrat, m-a înțeles, m-a acceptat, m-a maturizat.

Care este planul tău?

Îmi doresc să creăm un magazin online care să funcționeze ca și cum eu aș fi lângă tine și aș fi consultantul tău.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO