„Am închis ochii și am crezut că îl ascult pe Dinu Lipatti”. Cum arată viața pianistei Alexandra Dariescu în Marea Britanie? Și ce spune despre o întoarcere în țară

Alexandra Dariescu este unul dintre cei mai apreciați artiști români peste hotare. A intrat în lumea minunată a pianului la vârsta de șapte ani, când a fost admisă la Colegiul de Artă „Octav Băncilă” din Iași. Ține minte că prima dată când a intrat în sala de pian a profesoarei sale și a văzut pentru prima oară un pian (nu pianină!) i s-a părut imens. Astăzi a cucerit întreaga lume cu talentul său și a cântat pe cele mai mari scene, printre care Royal Albert Hall sau Carnegie Hall.

A plecat din România la 16 ani, cu o bursă de studiu în Marea Britanie. Britanicii i-au remarcat talentul și au făcut tot posibilul să o păstreze. Așa că pentru Alexandra Dariescu a urmat o altă bursă, la Conservatorul din Manchester și una la master, iar decizia de a se muta la Londra a venit ulterior natural.

Atunci când nu este pe scenă, Alexandra Dariescu luptă pentru egalitatea de șanse, pentru promovarea femeilor compozitoare și dirijoare, luptă pentru protejarea mediului, merge cu bicicleta și face prăjituri delicioase.

Pandemia i-a adus anularea a zeci de concerte, însă pasiunea și iubirea sa pentru muzică au ajutat-o să meargă mai departe.

Alexandra Dariescu, ce faci acum? Cum te găsește această perioadă complicată… ai reușit să ai concerte în timpul pandemiei?

A fost o perioadă foarte aglomerată, cu multe bucurii, dar și cu anulări de concerte în masă. Fiind o persoană care vede întotdeauna jumătatea plină a paharului, am încercat (și am reușit!) să îmi mențin o atitudine pozitivă și să fiu creativă, chiar și când mi-au fost anulate mai mult de 80 de concerte și am simțit că tot pământul de sub mine se cutremură.

Cu trei zile înaintea primului lockdown din Londra – în martie 2020 – tocmai ajunsesem acasă după un turneu lung de șase săptămâni în Noua Zeelandă (Auckland Philharmonia), Australia (Melbourne și Sydney Symphony) și Canada (Orchestre Symphonique de Quebec). Am răsuflat ușurată că am reușit să ajung acasă cu bine și am fost atât de recunoscătoare pentru toate concertele pentru că după fiecare ultim concert pe care l-am susținut, alte noi restricții apăreau și totul era anulat după aceea.

Pe perioada pandemiei am concertat la Berlin împreună cu soprana Kristine Opolais, am debutat cu Oslo Philharmonic în premiera norvegiană a Fanteziei de Nadia Boulanger și am creat o nouă producție The Nutcracker – Reimagined (Spărgătorul de Nuci -Reimaginat) împreună cu Royal Liverpool Philharmonic Orchestra (proiect pentru pian, orchestră, balet și narator).

M-am conformat noilor reguli și restricții și astfel am făcut multe proiecte de caritate, am susținut masterclass-uri de pian și de antreprenoriat creativ cu diferite instituții, am dat nenumărate interviuri, am tradus cartea renumitei scriitoare Francesca Cavallo (cotată de New York Times ca bestselling author), am avut timp de reflecție, de cercetare, mi-am planificat proiecte de viitor.

Cât de mult i-a afectat pe artiști această perioadă?

Nu pot descrie. Majoritatea s-au văzut fără job-uri, fără posibilități de întreținere a familiei. Alții s-au trezit fără acoperiș deasupra capului. Alții au suferit depresii, alții s-au reorientat către alte domenii.

Dar mulți și-au deschis casele și au organizat concerte pe diferite platforme, aducând un strop de bucurie în inimile oamenilor. Aproape toți artiștii de pretutindeni au resimțit mult mai mult decât alte categorii sociale presiunea acestei pandemii.

Pentru artiști, contactul cu publicul este ca aerul pe care îl respiră. Nu cred că a existat un singur om care nu a citit o carte, nu a vizionat un film sau nu a ascultat ceva muzică în această perioadă. Cultura nu e un lux pentru elită. Cultura este parte din ființa noastră, din viața noastră. Ne ajută să trecem peste această perioadă cumplită, închiși în case, ne face viața mai frumoasă, ne dă speranța pentru întoarcerea la normalitate. Dar cultura nu poate exista fără artiști.

Revenind la muzică, ce îți place să asculți acasă… atunci când nu repeți, ci doar vrei să te relaxezi?

Jazz, pop, clasic, rock – depinde de starea de spirit 😊

Și în afară de muzică ce îți place să faci?

Mersul pe bicicletă este una dintre cele mai fascinante activități pentru mine – în afara de activitatea fizică, te ajută să descoperi atât de multe locuri frumoase, dar te și face să apreciezi distanțele. Cea mai mare distanța parcursă de mine într-o zi a fost de aproximativ… 150km! Îmi place să citesc biografii și, bineînțeles, să fac prăjituri.

Cum ai ajuns să cânți la pian?

Am intrat în lumea minunată a pianului la vârsta de șapte ani, când am fost admisă la Colegiul de Artă „Octav Băncilă” din Iași. Țin minte: prima dată când am intrat în sala de pian a profesoarei mele și am văzut pentru prima oară un pian (nu pianină!) – mi s-a părut imens!

Care a fost primul concert pe care l-a văzut mama ta? Și ce reacție a avut?

Nu a fost un singur concert la care mama să nu fi fost prezentă, cu trup și suflet, având mai multe emoții decât mine. Mama m-a susținut și m-a încurajat permanent și împreună am împărtășit o bucurie extraordinară încă de la primele mele întâlniri cu publicul.

Mai ții minte ce ai simțit la primul concert?

Primul concert cu orchestra a fost la 9 ani – cu Orchestra din Chișinau – la Sala cu Orgă. Am fost pur și simplu fascinată de acustica și frumusețea sălii și de amploarea sunetului orchestrei.

Ai cântat pe cele mai mari scene ale lumii, alături de cele mai importante orcheste. Dar care este concertul care ți-a rămas în suflet?

Fiecare concert are o semnificație aparte, fie că e în fața a mii de oameni sau doar câțiva, dar sunt anumite concerte care mi-au schimbat cursul vieții. Debuturile la Concertgebouw Amsterdam, BOZAR Brussels, Musikverein Vienna, Staatsoper Berlin, Staatsoper Vienna, Wigmore Hall, Barbican, Royal Festival Hall, Wigmore Hall, Royal Albert Hall, Oslo Opera House, Gran Rex Buenos Aires, Sydney Town Hall, Melbourne Hammer Hall, Musashino Hall Tokyo, Beijing și Shanghai Grand Theatre, Dubai Opera House… câte emoții, câtă bucurie!

Cum ai ajuns să studiezi în Marea Britanie? Și de ce aici?

La sfârșitul clasei a X-a am câștigat Concursul „Constantin Silvestri”, concurs ce oferea un singur premiu: o bursă integrală la Pocklington School din Marea Britanie. Așa că șase săptămâni după acest rezultat ce avea să-mi schimbe viața, mă aflam la aeroportul din București, familia cu lacrimi în ochi, eu cu o singură valiză, în drumul către împlinirea visului meu.

Cum te-ai adaptat la viața din Regat?

Sunt o fire foarte adaptabilă și incredibil de curioasă. Îmi place să descopăr oameni noi și culturi diferite. Dar lucrul care m-a impulsionat cel mai mult a fost recunoștința față de acea oportunitate extraordinară care îmi fusese oferită de acești oameni minunați care au avut încredere în mine. Școala din Pocklington m-a primit cu o caldură incredibilă. Au devenit familia mea departe de casă și ținem legătura strânsă și acum, după 19 ani.

Cât de mult contează de unde vii în lumea muzicii? Și cât de mult contează că ești femeie… există diferențele de oportunități și de contracte, așa cum se întâmplă în lumea cinematografiei?

Nimeni nu alege unde se naște. Ce se întamplă după, e foarte complicat. Dacă ne uităm la industria muzicii, sunt multe persoane care susțin că e una dintre cele mai puțin diversificate industrii. Din perspectiva mea, consider că trebuie făcut mult mai mult pentru a asigura oportunități egale la toate nivelurile, nu numai între femei și bărbați. Acesta este unul dintre motivele pentru care cred că responsabilitatea unui artist nu e numai să cânte piesele cunoscute, cu care suntem atât de obișnuiți, ci să cerceteze și să găsească acele piese sau compozitori care probabil nu sunt cunoscuți din motive precum gen, culoarea pielii, locul unde s-au născut sau statutul social. În fiecare zi descopăr atât de multe povești incredibile pe care de abia aștept să le împărtășesc cu publicul.

Te gândești să rămâi pentru totdeauna în Marea Britanie… sau Brexitul te-a făcut să-ți schimbi puțin planurile de viitor?

Nimic nu e pentru totdeauna. Brexitul este unul dintre cele mai nefericite lucruri care s-au întâmplat în UK în ultima perioadă, mai ales pentru cultură, și din păcate repercusiunile vor fi suferite de multe generații.

Care este cel mai frumos compliment pe care l-ai primit?

„Am închis ochii și am crezut că îl ascult pe Dinu Lipatti”.

Știu că ești preocupată de viitorul planetei. Ce faci în sensul asta?

În primal rând, nu am mașină (nici nu am condus vreodată!), decizie influențată absolut de mediu. Avem în schimb cinci biciclete, pentru diferite ocazii 😊

Sunt atât de multe lucruri care pot face o diferență enormă în lumea în care trăim, pe care le-am inclus în viața personală: de la reciclare până la cumpărături, de la companii cu o etică puternică ce ajută planeta, la o dietă cât mai vegetală sau folosirea fructelor și legumelor de sezon în gătit. Când vine vorba despre călătorit cu avionul, bineînțeles că e foarte dificil ca muzician, fiind o parte atât de vitală în viața noastră. În Europa, când se poate, aleg trenul, nu avionul.

Când te uiți în urmă la România, cum ți se pare că arată? Cum ai descrie România unui străin 😊

Așa cum o descriu de fiecare dată când o prezint oricărui străin: România e acasă. O țară atât de frumoasă, cu oameni primitori, generoși, cu o cultură incredibilă. Trebuie neapărat să o vizitați.