Andra Munteanu, fetița „desculță” ce luptă azi pentru educația copiilor. După ce a pus umărul la digitalizarea învățământului românesc, azi strânge 2 milioane de euro pentru integrarea copiilor ucraineni în școlile noastre

Andra Munteanu vine de la țară, dintr-un mediu defavorizat asemenea celor în care o găsim azi, unde încearcă să ajute cu toate forțele sale. După o carieră în antreprenoriat a avut o sclipire, a avut un moment în care a realizat că e nevoie de ea în altă parte pentru că misiunea ei e mult mai profundă pe acest pământ. A înființat o organizație nonguvernamentală în sprijinul educației, Narada și s-a pus pe treabă. Părea că cineva anume a pus-o pe acest drum pentru că în scurt timp România și lumea întreagă avea să se confrunte cu un dezastru imprevizibil: pandemia de coronavirus. Chiar din prima zi, Andra Munteanu a bătut pe la ușile companiilor din România, a strâns bani și a dotat cu tehnologie mii de copii din medii vulnerabile, care altfel ar fi riscat să abandoneze școala. Nu s-a oprit aici. După ce această misiune a fost îndeplinită, a realizat că e nevoie ca foarte mulți copii să recupereze materia pierdută în primul an de pandemie și a digitalizat întregul curicul, de la clasa 0, la clasa a VIII-a. Iar apoi a creat HartaEdu.ro, o platformă pe care școlile în nevoie își pot înscrie alertele, iar Narada caută finanțare și încearcă să le rezolve.

Având acum cunoștințele, având putința și „știind cum este să ne fie greu”, Andra Munteanu implică azi organizația pe care o conduce într-un nou proiect: integrarea copiilor ucraineni în școlile românești. Pare o misiune imposibilă pe care probabil nici statul român nu știe de unde să o apuce, însă pentru Andra și Narada e doar o provocare în plus. Și am să o las pe ea să povestească ce anume poate face și ce a făcut deja pentru o parte dintre cei 60 de mii de copii refugiați de pe teritoriul țării noastre. Și ca să înțeleg pe deplin ce înseamnă această integrare a copiilor ucraineni în sistemul nostru educațional, am vizitat și o școală din Focșani care face deja primele demersuri în acest sens.

Andra Muntean, membru fondator Narada, organizația care luptă pentru soluționarea urgențelor din educație, în România

Când și cum ți-a venit ideea să vă implicați în ajutorarea refugiaților ucraineni?

Probabil vă amintiți că noi la Narada am fost printre primii care au reacționat la urgența în educație odată cu începutul pandemiei. Așadar, îți mărturisesc că de data asta ne-a luat chiar puțin mai mult decât prima dată – pentru că în momentul pandemiei am fost acolo pe baricade chiar din prima zi a stării de urgență, de data asta ne-a luat aproximativ o săptămână. Știu că pentru cei care ne privesc sau citesc nu pare mult, însă noi am simțit ca fiind mult. Cred că a fost probabil sentimentul pe care l-au avut și refugiații, anume că o să se termine repede și nu o să fie nevoie de noi, însă, după o săptămână, când ne-a fost clar că va fi un eveniment de un termen nefast, mult mai lung decât ne-am dori cu toții, ni s-a părut chiar imoral să nu ne implicăm, mai ales că aveam la îndemână deja instrumentele de a interveni, pentru că le construiserăm în organizația noastră încă de la începutul pandemiei și nu numai.

Ce anume, concret, vreți voi să faceți?

Visul pe care îl visăm în fiecare zi la Narada este acesta al unui sistem educațional în care copilul e în centru, dar, uitându-ne dintr-un prezent în care iată că avem acest război la graniță, trebuie să acționăm către visul acesta din momentul prezent, din momentul de astăzi. Și atunci ne-am pus la masă cu toții și ne-am gândit, pe fiecare dintre platformele noastre, și pe HartaEdu.ro și pe Naradix.ro, cum anume putem să venim în sprijinul refugiaților. Și felul în care ne-am uitat noi la lucruri a fost că motivul pentru care existam era că școlile românești oricum nu aveau cu ce să funcționeze, nici măcar pentru copiii români. Așadar peste toate lipsurile existente de care suferă cei 300 de mii de copii, așa cum zicem noi, desculți – mai mult sau mai puțin desculți, dar care aveau nevoie de ajutorul nostru – iată că avem și copiii refugiați pentru care suntem datori moral să-i sprijinim. Și atunci, uitându-ne la aceste școli, ne-am întrebat care or să fie punctele în care e nevoie de o intervenție pe de-o parte rapidă, pe termen scurt care să nu colapseze sub greutatea acestui nou eveniment și a celorlalți copii pe care încearcă să-i integreze, a copiilor ucraineni și pe de altă parte la misiunea pe termen mediu, lung și foarte lung de a face din România o casă pentru acești peste 30 de mii de copii ucraineni care sunt pe teritoriul nostru acum și în sens educațional. Și menționez acum că miza integrării copiilor ucraineni în educație nu este despre educația academică decât în ultimul rând.

Doar în ultimul rând ne uităm la lecturile pe care ei trebuie să le facă, teoremele din matematică cu care ei trebuie să prindă din nou pasul și așa mai departe. Miza este ca acum copiii ucraineni să aibă sprijinul socio-emoțional de care ei au nevoie pentru că primul sens pe care îl are școala este acela că le structurează viața, le structurează integrarea într-un grup de copii ca ei, de aceeași vârstă. Și joaca până la urmă nu are limbă și este și primul instrument prin care copiii învață.

Prima noastră prioritate este să reușim să-i integrăm într-o școală care o să aibă efect pozitiv în familiile lor, este că o să le dea loc mamelor și taților lor să-și reașeze viața profesional și în alte sensuri.

Tu ai spus acum că școlile din România se confruntă cu o grămadă de probleme, o grămadă de lipsuri. Concret, cum se pot integra copiii ucraineni în sistemul de educație? Cum acționați? Ați găsit un număr de școli, ați găsit un număr de profesori? Ce se va întâmpla?

Foarte, foarte concret, primul lucru pe care l-am făcut este că pe HartaEdu.ro am integrat un nou tip de alertă, alerta pentru școlile care acomodează copii ucraineni. Acolo avem deja 15 alerte, e vorba în foarte mare parte de școlile din România care au predare în limba ucraineană, din care există 55 pe tot teritoriul țării și care, ca să poată integra cu adevărat copii ucraineni au nevoi dintre cele mai de bază. Au nevoie să utileze săli noi de clasă cu băncuțe, cu scaune, au nevoie de rechizite, au nevoie de tehnologie pentru că acum învățarea se face doar hibrid – asta este moștenirea pandemiei până la urmă – și pentru această bază materială, e un moment în care trebuie să ne amintim cu toții că a fost dintotdeauna blocaj în România, blocaj pentru care avem și rata de abandon școlar pe care o știm.

Așadar, școlile acestea vin, își pun alerta pe HartaEdu.ro, iar noi împreună cu partenerii noștri din business le finanțăm. Dintre cele 15 postate, peste jumătate sunt deja finanțate și aș menționa că toate sunt școli în care există predare în limba ucraineană, le-am prioritizat pe acestea.

Vorbim doar de cele 55 de școli cu predare în limba ucraineană, sau vorbim de școlile din toată țara? Pentru că refugiați ucraineni sunt în toată țara…

Funcționalitatea este deschisă absolut tuturor școlilor. Acum în țară există și școli în care nu există predare în limba ucraineană, dar care și-au așezat toată infrastructura și au deschis porțile inclusiv profesorilor ucraineni care au venit.

O astfel de școală poate să intre în acest moment pe HartaEdu.ro dacă are nevoi materiale, să facă asta să se întâmple cu ajutorul nostru. Oricine ne privește poate să pună o alertă a unei școli care integrează copii, nu există un alt criteriu. Singurul motiv pentru care noi le-am prioritizat a fost că a trebuit să începem de undeva.

Și atunci am luat școlile cu predare în limba ucraineană pentru că ne aflam încă într-un moment în care familiile și refugiații nu se așezaseră într-un loc – începând totuși la o săptămână după startul războiului și tindeau să migreze către aceste școli care sunt și școli din regiunea de graniță la noi. Și atunci acestea au fost primele, dar nu ne uităm la un moment în care să ne oprim.

Citește și: Narada, „unitatea de primiri urgențe pentru educație” care oferă tablete și internet copiilor pentru școala din timpul pandemiei. Și povestea copilului desculț, de la țară, care azi ajută alți copii

Voi ați bătut la ușa Ministerului Educației? Mi se pare că ar trebui să fie un proiect susținut de statul român…

Este. Și aș răspunde la această întrebare chiar într-o notă mai amplă. Primul moment în care ne-am uitat: „hai să vedem ce putem să facem noi pentru copii” și am avut răspunsul în alerte, în cursurile despre cum manageriem trauma pe Naradix, în „Școala la cutie”, chiturile pe care le dăm copiilor astfel încât să poată să-și continue școala, ne-am întrebat ce putem să facem mai departe, cum putem să facem intervenția asta una 360 de grade. Primul răspuns pe care l-am avut – și o să dau un răspuns pe etape, exact cum a fost în realitate – au fost cei de la Wellbeing Institute și Transylvania College de la Cluj, un partener educațional care aveau o complementaritate extrem de bună cu soluțiile noastre. Și atunci ne-am unit forțele și într-un apel telefonic de doar 15 minute am decis să facem această alianță, am creat Fondul de reziliență pentru educație și am început să acționăm chiar din ziua respectivă. După care, ce am făcut mai departe este că ne-am adunat un număr considerabil mai mare de ONG-uri – mare parte dintre noi suntem ONG-uri în educație – și în momentul acesta ne coordonăm eforturile astfel încât intervenția pe care o facem să fie una nu doar de termen scurt, ci de termen mediu și foarte lungă. Misiunea noastră finală este ca sistemul educațional românesc să fie unul care e primitor și pentru copilul ucrainean, și pentru copil român care va fi colegul copilului ucrainean și care de asemenea trebuie să proceseze chiar dacă o traumă mai mică, dar tot o traumă, aceea de a avea un coleg trecut fizic prin război, dar și pentru ceilalți copii minoritari care nu erau încă suficient de bine integrați în România. Și atunci uitându-ne la asta ca misiune, toate ONG-urile care ne-am pus la masă, suntem în acest moment în conversație deschisă și în progres cu Ministerul și căutăm să creăm o soluție împreună.

În afară de alertele pe HartaEdu, ai mai amintit câteva proiecte de sprijin pentru copiii ucraineni. Despre ce e vorba?

Lucrul la care ne-am uitat noi sunt valurile diferite de refugiați. Și anume, într-adevăr, primii refugiați au fost cei care au avut măcar un minim de resurse, dar valurile care încep să vină acum și care o să continue să vină or să fie familii care poate că și înainte se chinuiau cu traiul de bază. Și atunci, pentru acești copii, ca ei să fie integrați în școală, nevoile sunt extrem, extrem de de bază. Și noi am construit un kit, căruia noi îi spunem „Școala la cutie”, copilul primește o cutie cu tot ce îi este necesar ca să se poată integra în școală. Și prin tot ce este necesar mă refer aici la rechizitele de bază și la o tabletă pentru cazul în care ceea ce preferi este să te conectezi la școala din Ucraina, pentru că sunt încă cursuri care se predau online și poate asta îți dă un soi de confort emoțional – nu ești încă în momentul în care să te integrezi într-o școală din România – poate și alte materiale în ucraineană care te ajută să creezi un soi de reziliență emoțională în fața traumei. Și atunci, cu așa numita „școală la cutie” pe care în momentul acesta începem să o implementăm, ne uităm la un număr între 1000 și zece mii de copii, în funcție de finanțările pe care reușim să le primim, deoarece costul unui astfel de kit este considerabil, trece peste 300 de euro pentru un singur copil.

Și mai sunt și alte proiecte?

Pe platformele de învățare am avut și avem o intervenție în forță, așa cum am avut și în fața pandemiei, cu două tipuri de conținut aș spune. Un tip de conținut sunt webinariile pe traumă pentru că acum, în fața războiului, nu doar copiii, ci și părinții și profesorii, ceilalți adulți din jurul lor care îi ajută să se integreze, familiile de refugiați cu care mai interacționează, au nevoie de un set de abilități noi care să ajute copiii să proceseze trauma, să le explice ce e războiul pe înțelesul lor, să le explice ce e de făcut mai departe și care sunt următorii pași pentru a-și recrea viața. Acest tip de cursuri pe care încercăm să le traducem nu doar în ucraineană, dar și în restul limbilor din țările care acomodează în acest moment refugiați, astfel încât ele să fie disponibile nu doar refugiaților din România sunt făcute de experți internaționali. Asta facem pe de-o parte cu Naradix și pe de altă parte ne uităm să ne parteneriem cu actualele platforme pe care copiii deja pot să primească sprijin academic în ucraineană, dintre care o parte din soluții sunt sprijinite în mod activ de Ministerul Educației din Ucraina și pentru care Naradix să fie un portal direct prin care să ajungă și pe aceste platforme. Poate sunt refugiați din România care poate încă nu știu de aceste platforme ucrainene și atunci vrem să le facilităm accesul. Și asta facem pe partea de învățare digitală cu care vrem să atingem și copiii care vor să învețe de acasă, dar și copiii care, din nefericire, în această situație grea, învață din spital. Pentru că avem și aceste tipuri de publicuri țintă, bineînțeles.

De unde luați bani pentru aceste proiecte?

Primii bani cu care am pornit au fost bani proprii ai organizației de la partenerii noștri. Ni s-a părut că e o situație mult prea urgentă ca să putem să așteptăm până se creează noi parteneriate. Și atunci ne-am uitat la resursele pe care le aveam, bineînțeles am luat acceptul partenerilor și primii bani i-am luat de acolo, bani cu care am finanțat și alertele de la primele școli cărora le-am dat dotări atât în mobilier, cât și în tehnologie sau rechizite și așa mai departe. Și ce facem acum este că prin Fondul de reziliență pentru educație ne propunem să strângem undeva la 2 milioane de euro, dintre care o parte îi avem deja antamați în diferite stadii, pe ceilalți îi strângem chiar în acest moment. Cu acești 2 milioane de euro ce vom face va fi că vom targeta cu toate aceste soluții și mult mai multe de atât undeva la 10 mii de copii ucraineni dar și undeva la 50 de mii de copii români, care sunt colegii acestor copii. Fiindcă în fața războiului din Ucraina și a provocării pe care ne-o aduce acest război nouă, nu trebuie să uităm de copiii români și nici că pentru ei e o perioadă absolut teribilă. Au trecut doi ani printr-o pandemie mondială care iată, la vârsta inocenței a fost de neexplicat pentru mintea unui copil și acum primesc în clasele lor copii refugiați care au văzut atrocități și la care văd manifestările acestor atrocități. Și trebuie să susținem și acești copii. Așadar Fondul de reziliență pentru educație și în general toate proiectele Narada și ale Wellbeing Institute, dar și a celorlalte organizații cu care noi lucrăm vor da acest crez. Ne vom uita să sprijinim toți copiii care sunt afectați de această situație, deocamdată în număr de 60 de mii, cei pe care ni i-am targetat noi.

Lăsăm puțin organizația de-o parte și ne uităm la tine, Andra Munteanu. De ce e atât de importantă sprijinirea sistemului educațional pentru tine?

Ce cred că este important e că pentru un copil dintr-un mediu defavorizat, așa cum într-o anumită măsură mi-a fost dat și mie să fiu, e important să fii privit prin lentila unui adult care crede în tine. Și asta să se întâmple de cât mai multe ori pe zi, pe săptămână, pe lună, pe an.

Și din fericire, deși asta se vede mai rar la televizor, încă avem suficient de mulți dascăli așa. Ei nu sunt cei care ies cel mai des în față, dar avem. Și cred că asta este salvator pentru un copil care este într-un mediu defavorizat, fie că e într-un mediu defavorizat că a trebuit să se ducă fără încălțări la școală, fie că a văzut un război, fie că face parte dintr-o minoritate.

Și mai cred că școala, cărțile și tot universul pe care ți-l dă cunoașterea poate să ajute un astfel de copil dintr-un mediu defavorizat să-și creeze la propriu lumea lui de basm în care să evadeze în cel mai bun sens posibil. Pentru că atunci când mintea unui copil – știu asta pe propria mea piele – de șase, șapte, opt, nouă, zece ani are nevoie să evadeze dintr-o realitate dură, trebuie să aibă un loc bun în care să facă asta. Și locul uneori este exterior, dar uneori e fie în sufletul tău, fie într-o carte. În orice caz, cartea poate să fie unul din cele mai bune portaluri către asta și acesta este motivul absolut fundamental pentru care eu fac asta.

Care a fost ideea cu care ai pornit tu la drum când ai creat o organizație în sprijinul educației?

Cred că ce se vede cu mai puțină ușurință este că potențialul unui copil nu doar că trăiește, dar se și materializează – și când spun materializează eu înțeleg că el crește în a fi omul care era menit să fie. Și cred că ideea aceasta de potențial e, din păcate, mai greu de observat de noi ceilalți atunci când ea moare. Și din nefericire mi-a fost dat să văd și asta în comunitățile noastre. Mi-a fost dat să văd copiii pe care când i-am vizitat prima dată încă aveau potențialul acesta viu și dacă atunci venea cineva cu suficient de mult sprijin, un dascăl, un învățător, un profesor, un mentor și îi dădea o rămurică spre universul acesta în care să evadeze ca să nu se mai uite la violența din familie, sau la sărăcia din jurul lui, sau la faptul că masa lui de seară nu e suficientă și poate că se culcă fiindu-i încă foame, potențialul lui ar fi putut să înflorească. Și mi s-a întâmplat ca la a doua vizită să văd copii al căror potențialul fie nu mai era, fie era deja greu accesibil.

Și atunci acesta e un tip de – deși e un cuvânt greu – cred că moarte până la urmă care din păcate se vede mult mai greu cu ochiul liber, dar pe care, dintr-un motiv sau altul eu pot să o văd cu mare ușurință.

Pentru că eu intuiesc cu mare ușurință genul acesta de moment în care potențialul e viu într-un copil, am ales să pun umărul la a construi această organizație de educație, care să fie un tărâm în care copiii pot să-și ducă toate visele mai departe și într-adevăr, să aibă parte de educația care să-i ajute să fie adulții care ei trebuie să fie.

Îmi vorbești despre copiii din medii defavorizate. Într-o privire generală România poate fi un mediu defavorizat în ceea ce privește sistemul educațional, nu?

Da, sunt de acord. Cred că din cei peste 3 milioane de elevi care sunt în România, cred că e un procent extrem de mare de copii defavorizați. Aceasta este o conversație pe care o avem foarte des în organizație atunci când ne întrebăm unde tragem linia între copiii pe care ar trebui să-i deservim și copiii la care nu neapărat e acum momentul să ne uităm, că poate au destule. Și ne e foarte greu să dăm răspunsul acesta.

Ce ai denumit defavorizat? Un copil care poate e într-un sat care nu are nici acces la internet sau ai numi defavorizat un copil care e poate într-un oraș mai mic și lipsit de resurse, într-o familie care nu e neapărat organizată și care poate nici nu a avut norocul unei școli în care să găsească un dascăl suficient de bun. Și atunci, din acești 3 milioane cred că ne uităm la cel puțin o cifră de 1 milion.

Cu această declarație din partea ta, mă întorc puțin la începutul conversației noastre și spun: în condițiile în care România poate fi în esență un mediu defavorizat în ceea ce privește sistemul educațional, crezi că mai aveai nevoie să te implici în ajutorarea copiilor ucraineni? Știi vorba aia din bătrâni: „las’ că-i avem noi pe ai noștri”…

Cred că sistemul nostru este unul care de ani întregi se luptă cu crizele și cred că asta este și greutatea situației de acum, dar și oportunitatea situației de acum. Uitându-mă la cum s-au întâmplat lucrurile în echipa noastră, Narada, faptul că noi ne-am mai confruntat în trecut cu o criză și anume pandemia, felul în care am manageriat-o ne-a dat știința să avem și dorința, dar și putința să putem să intervenim în această criză. Și cred că statul român poate să găsească… și înainte de stat noi, oamenii mai ales, putem să găsim și voința și putința pentru că știm deja cum e să ne fie greu. Și atunci, din solidaritatea noastră, peste care aplicăm această știință cred că putem să-i ajutăm cu ușurință și pe ceilalți. Viitorul la care eu mă uit și care mă face să mă trezesc din pat în fiecare dimineață, să muncesc zi lumină la Narada, este un viitor în care toți copiii sunt integrați în aceeași măsură și în care nu excludem pe nimeni. Nu cred că lipsul propriu ar trebuie vreodată să fie un argument ca să-l excludem pe celălalt. Cred că împreună putem să creăm mai multe resurse să ne integrăm cu toții. Acesta e viitorul în care cel puțin cred eu.

Olena, una dintre mamele refugiate în România, a cărei fetiță frecventează grădinița din Focșani

Câți copii ai?

Un copil. Anya, Ana.

Câți ani are?

Are trei ani și jumătate și se bucură foarte mult că poate să se joace aici.

Ai venit în România și cu soțul tău?

Da, este și soțul meu cu noi. Am plecat din Ucraina în prima zi în care a izbucnit Războiul. Atunci era încă posibil să venim împreună.

Orașul vostru a fost atacat?

În Ucraina trăiam în orașul Dnipro. Cred că a fost atacat până acum, însă noi am plecat chiar în prima zi a războiului și am stat într-un mic orășel din Republica Moldova, încă din 25 februarie.

Ce crezi că se va întâmpla pe mai departe? Vreți să vă întoarceți, să rămâneți în România?

Vrem să ne întoarcem imediat ce situația va fi sigură pentru noi. Însă România este un loc foarte frumos, sunt oameni de treabă, ne-au ajutat foarte mult, ne înțeleg. Nu am mai fost niciodată în România, însă mi-am schimbat opinia despre această țară frumoasă.

Dar ce-ți dorești pentru fiica ta? Ai vrea să o integrezi în sistemul nostru educațional?

Merge deja la grădinița numărul 8 (din Focșani). Este dificil pentru ea deoarece nu cunoaște limba, însă copiii încearcă să-i explice iar educatoarea  – profesoara; îi spuneți profesoară, nu? – este grozavă. Apreciez enorm ajutorul ei. A ajutat-o foarte mult pe Anya să se adapteze în grădiniță.

Ce meserie aveai în Ucraina?

Lucrez remote, ceea ce e minunat pentru că astfel ne putem întreține familia aici.

Sunt inginer QI (quality insurance ingeneer)

De aceea vorbești așa bine limba engleză 😀

Da 😀

Mai am nevoie să-mi îmbunătățesc limba engleză, dar e suficient să ne putem înțelege între noi.

Și aici, în această sală de clasă unde v-am găsit ce faceți?

Ne jucăm, vorbim unii cu alții, e un loc grozav pentru ucraineni. Copiii pot vorbi unii cu alții, se pot juca activ. Azi am făcut ceva arts&crafts, copiii se pot uita pe aceste cărți, se joacă cu jucării și evident, putem vorbi unii cu alții. E necesar pentru toată lumea.

Unde locuiești acum? E un centru de refugiați sau la cineva în gazdă?

Nu. Un bărbat care locuiește în Focșani, ne-a lăsat să locuim la parterul casei lui. Ne-a ajutat.

Dima Alina, director la școala gimnazială Ion Basgan din Focșani, școala care a pus la dispoziția copiilor refugiați biblioteca, în care ei se adună zilnic pentru tot felul de activități

Înțeleg că ați făcut un lucru foarte drăguț pentru refugiații ucraineni. Ce se întâmplă aici?

Inițiativă a avut-o doamna bibliotecară Tătăruș Margareta, în urma postărilor pe care le-a văzut pe platforma dumneavoastră. Având un spațiu prietenos și frumos la școală, și anume biblioteca, ne-am gândit să veni în întâmpinarea copiilor care se află în perioada aceasta departe de casa lor și departe de activitățile pe care le făceau de obicei. Ne-am gândit să inițiem câteva activități cu care ei erau obișnuiți. Nu știm dacă sunt chiar pe placul lor, dar noi ne străduim. Sunt jocuri de masa, puzzle-uri, jocuri de societate în 2-3 persoane, vizionări de filme – putem găsi și în limba lor nativă, dar și în limba engleză pentru că internetul este generos – interacțiuni între ei, pentru că dacă sunt mai mulți, pot interacționa.

Școala pe care o conduceți a înregistrat o alertă pe platforma Narada. În ce constă această alertă?

Ne-am gândit să facem aceste activități, dar bineînțeles că nu tot timpul avem tot ce ne trebuie. Am apelat la Narada în vederea dotării cu anumite dispozitive, mai ales laptop-uri pentru că ne-am gândit că dacă vor fi mai mulți copii, pot accesa în mod individual anumite site-uri cu ceea ce-și doresc ei să afle, să găsească, să cerceteze.

Înțeleg că deja aveți o fetiță înscrisă la grădiniță…

Avem o fetiță, un preșcolar, înscrisă la grădinița cu program prelungit. Ea nu frecventează întregul program, ci program scurt. La început, pentru a se acomoda a stat jumătate de oră, apoi, treptat a crescut timpul și am înțeles că zilele acestea chiar a stat până la ora 11. La nivel preșcolar este și greu și ușor. Greu pentru că nu ne putem înțelege – ea nu cunoaște decât limba ucraineană – ușor că sunt resurse intuitive. Se lucrează după model și îi pot atrage, capta atenția cu o activitate care să de impact: să coloreze, să vizualizeze un filmuleț, să asculte o melodie, să facă un puzzle…

Ca audienți ați putea primi și copii mai mari în școala primară sau gimnazială?

Da. Noi avem capacitatea aceasta de a primi copii ca audienți în școala noastră, însă nu știu modul de comunicare cum ar fi. Trebuie ca ei să cunoască câtuși de puțin o limbă de circulație internațională. Surpriza noastră, de când au sosit refugiații la noi în țară, a fost că foarte mulți dintre ei nu cunosc limba engleză sau o limbă de circulație internațională. Dar sunt dornici să învețe, din dorința de a se face înțeleși. Noi am putea primi – ca să răspund la întrebare – copiii în calitate de audienți să participe la orele noastre.

Știți câți copii ucraineni sunt în Focșani acum?

În momentul acesta știu că există un centru în care ei sunt cazați într-un cămin de la un liceu tehnologic din Focșani, în jur de 60, dar cu siguranță, în oraș sunt mult mai mulți copii, cazați în familii.