Cine este șeful de la JYSK? Iată povestea lui Alex Bratu, cu rock, țuică, plete, anti-comunism și o viață în care succesul este o țintă negociabilă

Alex Bratu este country manager-ul JYSK (România, Bulgaria), are 44 de ani și mărturisește o adolescență rebelă în plin comunism, cu plete, ținte și bocanci, precum și o pasiune devoratoare pentru muzica rock, dar și o spaimă grozavă de armată.

Iar toate aceste manifestări de personalitate pălesc atunci când vine vorba de fiica lui cea mare, ale cărei argumente legate de farming și industrie alimentară iresponsabilă l-au făcut să îi accepte alegerea de a deveni vegană la 14 ani și, probabil, de a îi urma îndemnul să adere și el la această filozofie de viață.

Citiți un dialog despre răzvrătire în comunism, un bunic contrabandist de țuică și alegeri inspirate și relaxate care construiesc succesul.

JYSK este unul dintre cei mai activi susținători ai cauzelor care implică niște copii cu nevoi. Și aici aș spune despre UNICEF, Hope and Homes for Children (HHC) ori MagiCAMP. Tocmai ați lansat Campania „Am nevoie de tine”, derulată în beneficiul HHC, pentru care tu ai scris și compus piesa videoclipului. De ce o faceți?

Cred că această cauză pe care o susține HHC pare cumva exclusivistă și nu este cunoscută de toată lumea. Și atunci mi-am spus că ar fi bine să facem în așa fel încât să ajungă mesajul la cât mai multă lume. Cum faci asta? Ne-am gândit noi că printr-o melodie, cu un mesaj bine conturat, fiindcă mâna întinsă, care nu spune o poveste nu primește nimic, vom atinge publicul pe care ni-l dorim.

Iar asta vine mănușă și pe pasiunea mea pentru muzică.

Întrebarea rămâne: de ce?

Fiecare organizație locală JYSK, cum suntem noi și Bulgaria, are un grad destul de mare de independență în a alege prioritățile sociale. Dar întregul grup este implicat strategic în cauze sociale.

În Danemarca suntem parteneri ai Comitetului Paralimpic de 30 de ani. Și la noi, sigur, s-a întâmplat mai târziu, dar s-a întâmplat. Probabil că suntem o echipă managerială mai responsabilă decât generațiile anterioare și ne-am spus că este absolut normal să încerci să dai ceva înapoi comunității în care îți desfășori activitatea.

Mie mi se pare absolut firesc pentru o companie ca în 2019 să adere la o cauză, fiindcă rolul nostru de acum este evident altul decât acum 40-50 de ani.

A devenit o urgență a ne implica și a face ceva, fie în reciclare, fie în cauze sociale. Este natural și perfect de încurajat să faci ceva pentru comunitatea ta.

Care era contextul tău de viață și profesional când ai ajuns managerul JYSK, acum 10 ani?

Lucram deja de multă vreme pentru Intersport, un lanț de magazine cu articole sportive, dar, cumva, nu mă mai regăseam în acea poveste. Companiile locale împrumută foarte mult din modelul de afacere al companiei-mamă. Așa încât ajunsesem într-un ritm impus din Grecia, care mie nu mi se mai potrivea.

Iar JYSK a venit chiar în momentul potrivit. Este drept că atunci era deja pe piață, că deschiseseră deja 12 magazine mari, dar, în ciuda acestui lucru, nimeni, absolut nimeni din jurul meu nu auzise vreodată de JYSK. Ceea ce mi se părea straniu, pentru că rulajul financiar era destul de mare, iar istoria și background-ul magazinelor din restul Europei era senzațional. JYSK nu era deloc un retailer obscur. Și totuși acest potențial nu era valorificat la noi.

Acum suntem în 2019, avem o cifră de afaceri destul de bună, avem milioane de tranzacții anual și am ajuns să fim cunoscuți de toată lumea.

De ce ai ales tu o carieră în zona de business?

Întotdeauna mi-a plăcut să organizez oameni, lucruri. De când eram mic, la bloc, cred că făceam asta. Îmi plăcea să fiu pe scenă, în atenția tuturor. Mă simțeam bine așa.

Puteai să devii politician!

Oh, nu. Nu mă caracterizează, nu e pentru mine.

Sau solist de muzică rock!

Nu sunt atât de talentat. (râde) Serios acum, momentul în care îți pui aceste întrebări despre viitor, profesie este la vreo 20 de ani, 24-25 de ani, mai bine zis.

Ei bine, gândește-te cum arăta industria acum 20 de ani și cât de mult loc era pentru o trupă rock. Cine putea spera la o carieră în muzică atunci?

Hai să ne întoarcem la 19-20 de ani când au venit marile decizii. Atunci au venit?

Cred că mai târziu. Dacă aș încerca să mă definesc, cred că sunt mai degrabă genul de om care se lasă dus de val și nu programează în detaliu și în super control lucrurile. Îmi place să fac planuri și să programez când sunt foarte sigur de direcție.

De unde vii tu?

Din București, din Berceni.

De la IMGB.

Da, se vede din baconul meu. Blocul meu era în ultimul rând din oraș.

Ce munceau părinții tăi?

Tata a fost maistru, mama a fost asistent farmaceutic, au venit amândoi din provincie, să muncească în București. De fapt, cred că a fost o generație întreagă care s-a mutat atunci în acele blocuri și îmi dau seama de asta numai când mă gândesc la câți copii, cam de aceleași vârste, ne adunam la scările noi ale blocurilor construite prin ’73-74.

Am avut o copilărie foarte frumoasă. Deși îmi amintesc că, până în 1989, mergeam la tot felul de munci agricole, responsabilitate ce făcea parte din pregătirea de pionier.

Eram obligați să mergem, așa ceva nu se negocia.

La ce fel de muncă îți amintești să fi fost?

Nu mai știu bine, dar cred că recoltam arpagic sau așa ceva. Imaginează-ți că nu e genul de întâmplare pe care să o ții minte bine ori cu plăcere. Și nu cred că mergea careva din clasă cu bucurie la așa ceva, cu toate că mulți dintre noi aveam bunici la țară.

Bunicul meu, pe vremuri, era cel mai mare contrabandist de țuică din județul Argeș.

Pe la începutul anilor ’70 a existat o înlesnire dată de comuniști, iar micii producători privați puteau avea propria marfă pe care, sigur, erau obligați să o vândă statului.

Doar că toată treaba a durat vreo 2-3 ani, după care, când s-a întors Ceaușescu din China, s-a scos această măsură prea capitalistă pentru ce văzuse el în Asia.

Așa că măsura a dispărut. Dar bunicul meu a continuat să producă și să vândă țuică, ba chiar și-a dublat volumul de producție, ca să zic așa. Bine, erau zeci de demnitari nomenclaturiști care veneau atunci să-și ia dreptul, așa că nu-ți închipui că ne-am îmbogățit după comerțul ăsta cu țuică. Sistemul era atât de corupt și atât de mulți produceau bani prin intermediul lui încât nu cred că ar fi putut face ceva.

Cum s-a încheiat toată povestea?

S-a terminat bine. Cred că a mai produs vreo câțiva ani și, când și-a dat seama că nu duce spre nimic bun, a încheiat povestea și a murit liniștit, în patul lui.

Atunci a apărut și muzica în viața ta, în copilăria printre blocurile gri din Berceni?

Primul concert de rock la care am fost vreodată în viața mea s-a întâmplat în 1989, la Sala Polivalentă, când aveam 14 ani. Cap de afiș era Iris, iar în deschidere cântau mai mulți artiști, printre care și Pro Musica a lui Ilie Stepan, din Timișoara. Pentru mine a fost senzațional: plete, ținte, lanțuri, motoare și multă piele. (râde) Se potrivea exact pe caracterul meu rebel și neascultător.

Ce te făcea rebel?

Nu-mi plăceau regulile și nu mă puteam supune autorității. Iar cea mai mare frică la vârsta aia era aceea de a fi luat în armată. Nu puteam să accept că eu voi merge în garnizoană.  

Ce te speria la armată?

Faptul că aveam un program, că trezirea se dădea foarte devreme, că trebuia să plec în alt oraș, că cineva îmi va spune ce să fac, iar eu va trebui să mă supun. Totul mă speria la armată.

Care era sursa de autoritate în copilăria ta care te-a făcut să dezvolți aversiunea asta?

Cred că dinspre școală venea. Acasă nu o aveam deloc, trăiam într-un mediu foarte hippie.

Până în liceu am învățat la o școală foarte riguroasă, una dintre așa-numitele școli de protocol, Școala nr. 98. Școală de protocol însemna, în vremea comunismului, că era o instituție standard, în care se făcea și școlarizarea cadrelor. În mai puține cuvinte, la noi totul trebuia să meargă ca la carte, iar directoarea se ocupa îndeaproape ca lucrurile să stea așa: toată lumea să zbârnâie, detașamentele să fie în regulă, veneau tot felul de figuri triste în inspecție, nomenclaturiști.

Diriginta noastră, profesoară de limba rusă, ne punea să ascultăm colinde rusești. Îți dai seama! În timp ce pe noi tata ne crescuse într-o repulsie față de tot ce însemna regim comunist și Rusia, mai ales că noi am avut un unchi care a murit într-o închisoare comunistă, la Sighetul Marmației.

Tata asculta „Radio Europa Liberă” atât de tare încât mama se îngrozea.

În 1989 am fost la magazinul Unirea să cumpărăm haine pentru liceu, unde, zice-se, îmi trebuiau haine mai acătării. Dar nu am găsit nimic. Iar tata a început să înjure în stânga și-n dreapta, regimul, comuniștii, hoții.

Îți dai seama că m-am speriat, și eu, și mama, mai ales că vorbim despre niște vremuri în care foarte mulți au ajuns la Canal peste noapte.

Deci trăiam vremuri de o rigoare greu de suportat, mai ales pentru mine, care voiam să-mi las păr lung și să-mi iau geacă de piele cu ținte.

De ce voiai musai păr lung? De unde aveai acest model?

De la artiștii pe care îi adulam și îi ascultam obsesiv, pe toți practic. (râde)

Tu vorbești acum despre o vreme în care orice acces la muzică rebelă era ori dificil ori complet interzis. Tu cum făceai?

Era destul de dificil. Aveam niște veri mai mari decât mine, care aveau, la rândul lor, niște rude în afară, de unde primeau muzică și îmi dădeau și mie. Cumva primeam. Totuși, Bucureștiul îți dădea șansa asta să accesezi materiale rock mai simplu decât în provincie, să zicem.

Ce ascultai obsesiv atunci când ascultai?

Cred că primele formații pe care le-am adorat au fost Scorpions și Judas Priest. Apoi Metallica, iar după deschiderea din 1990 deja ne-au invadat formații de nici nu le mai țin minte. (râde)

De curând am revăzut un clip al unei formații de care uitasem complet, dar pe care o ascultam atunci pe repeat în anii ‘90. Atâta muzică a întrat în mine și în atâtea forme, și nu doar heavy metal. De la Led Zeppelin cred că știu toate piesele și toate solo-urile pe dinafară.

La orice oră dacă mă trezești pot să-ți spun ordinea pieselor de pe albumele lor. Sunt sigur că nu ratez ordinea primelor patru-cinci. Și Iris ascultam cu la fel de multă patimă. Cred că știam pe dinafară cel mai bun volum al lor, Iris III. Am tocit vinilurile la un pick-up vechi, până le-am învățat la virgulă. Nici acum nu cred că mi-au ieșit din minte.  

Primul concert mare la care ai asistat care a fost?

Cred că Metallica a fost primul cel mai mare, pe stadionul național. De fapt, cred că Metallica a fost primul mare nume care a venit în România.

Mi-amintesc bine senzația. Am stat în față, cu câțiva prieteni, foarte aproape de boxe și-ți dai seama cum mi-au țiuit urechile. Dar a fost waw!

Ce te-a învățat pe tine muzica rock, în afară de faptul că se potrivea mănușă pe discursul anti-autoritar și rebel pe care-l aveai atunci?

Foarte multe alte lucruri. În primul rând se crease o camaraderie între noi, eram diferiți. Mergeam la concerte la Sala Polivalentă și acolo găseam întotdeauna la intrare maneliști și cocalari care veneau pentru scandal. Uneori ne și băteam cu ei. Erau foarte mulți care urau rock-ul și stilul ăsta și foarte puțini care îl iubeau. Și ei erau altfel.

Dacă mă întrebi, ar fi bună o comparație cu oamenii care merg pe munte. Și, dacă ești atentă, o să vezi că alta este calitatea oamenilor cu care te întâlnești pe munte. Așa era și atunci, o anumită exclusivitate, un elitism muzical care te făcea să te simți diferit și bine.

Pe rockeri îi recunoșteai de la o poștă.

Până la urmă ai reușit să-ți lași plete?

Dada. Cred că în liceu am avut părul lung și mă ajutau fetele din clasă cu tot felul de agrafe să îl pot ascunde. Să nu crezi însă că asta nu venea la pachet cu tot felul de plângeri către ai mei, mama era chemată la liceu, unde afla că iar am făcut niște tâmpenii.

În liceu aveam tot felul de profi, unii care ne ignorau, alții care ne voiau tunși. Eu învățam la Liceul Creangă, iar fratele meu, cu trei ani mai mic decât mine, a terminat tot acolo. Și, ca să-ți dai seama ce imagine aveam în școală, când a intrat fratele meu într-a IX-a, iar eu eram într-a XII-a, l-au luat profesorii cam cu această atitudine: „tu ești fratele lui Bratu ăla mare? Au.” A pornit cu -25% simpatie din partea tuturor. (râde)

Iar el era total opus felului meu de a fi. Așa încât a recuperat repede și a ajuns să fie pe placul tuturor profesorilor care mă detestau pe mine.

Când ai avut prima chitară?

Cred că aveam 10 sau 11 ani și am primit-o de la Moș Crăciun. Iar după ce am primit-o, am început să învăț singur să cânt cu ea. Sigur, nici nu aveam alternativă, alta decât a studia cu profesor. Nu exista atunci youtube ori tutoriale.

Am studiat singur. Iar atunci când am ajuns la liceu am întâlnit un coleg mai mare cu doi ani decât noi, care studia chitară, nu știu dacă cu profesor sau nu, și care știa armonia de la Stairway to Heaven, a lui Led Zeppelin. Ne-am dus la el, mai mulți chitariști începători, să luăm lumină, cum s-ar zice, să vedem cum face. (râde)

De unde ți-ai luat prima geacă de piele?

La Piața Romană era un loc de unde luam, dar nu mai țin minte exact cum se numea. La Romană se învârteau lucrurile importante în rock. (râde)

Iar în afară de a zdrăngăni chitara și de a cuceri fete la colțul blocului ce mai făceai cu ea?

Nimic altceva. Nu visam la vreo trupă, nu căutam succesul ăsta. Iar dacă mă gândesc mai bine, aș zice că totdeauna m-a atras compoziția și am avut zeci de linii melodice gândite, începute, și în liceu, și după, în facultate. Dar am tot amânat până pe la 30 și ceva de ani, prin 2008 sau 2009, când am zis că a venit momentul să încerc să fac ceva cu ele, să le concretizez cumva. Așa a apărut primul album. 😊

Cum ai gestionat tu eșecul și succesul de-a lungul acestor descoperiri de viață pe care le-ai făcut?

Cred că eșecurile sunt bune dacă nu sunt catastrofale, desigur. Cred că cea mai bună ocazie să înveți ceva și să internalizezi este să greșești. Asta le spun și colegilor mei, că este absolut normal să greșim și să învățăm din ele. Ce nu este ok, este să le repetăm.

Eu am dat admitere la Facultatea la Drept și am picat cu 5 sau 10 sutimi. Este adevărat, eram 40 pe loc, dar am picat. Nu am făcut o tragedie din asta și am mers mai departe la drept la privat, am început să și lucrez și nu mi s-a părut deloc că aș trăi un destin de eșuat.

Cred că am o ușurință nativă de a trece peste eșecuri fără să le las să mă afecteze radical. Iar cu asta mă confrunt și la serviciu. Nu glorific greșeala, dar nici nu fac din ea un bau-bau!

Ai început să muncești din facultate. Unde?

Am lucrat în domeniul privat, făceam costume și decoruri pentru operă și teatru. Am lucrat foarte mult cu instituțiile de aici, dar și cu case din Austria ori din Elveția.

Mă așteptam să fi lucrat ca jurist, câtă vreme intraseși după atâtea încercări, la drept!

Am avut o experiență neplăcută atunci care m-a convins că nu este locul în care aș vrea să muncesc o viață.

Mi s-a furat mașina. Sigur, era o căzătură de vehicul, dar am rămas fără ea și asta m-a distrus, îți dai seama. Am ajuns la tribunal, l-am văzut pe hoț și pe avocații lui cum încercau să îi ia apărarea și să îl scape de condamnare. Or, când am văzut această lume, cu un simț precar al dreptății, și m-am proiectat în postura de a fi nevoit să apăr infractori, mi-am dat seama că nu era ceva ce voiam să fac pentru toată viața.

Așa că am terminat facultatea știind clar că nu voi fi vreodată avocat. (râde)

Am continuat să lucrez în domeniul artistic și cred că mi-a plăcut foarte mult experiența: antreprenoriat avant la lettre, adică lucram cu scenografi și directori de festivaluri de muzică de operă, era o experiență care te captiva destul de ușor.

Unul dintre cele mai frumoase locuri în care am ajuns a fost Orange, în sudul Franței, unde am construit un decor pentru Romeo și Julieta. Acolo se află cel mai mare teatru antic din afara Imperiului Roman, care avea 9.000 de locuri. În acel loc am întâlnit-o pe Angela Gheorghiu, care era foarte cunoscută chiar de atunci.  

Fetele tale cântă?

Da, la concertul Ed Sheeran. (râde) Nu sunt atrase de muzică deocamdată, dar lucrurile vin la timpul potrivit, nu cred că graba este o soluție. Sunt o grămadă de artiști care nu știau ce înseamnă chitară la 14 ani și acum rup scena.

Ce ai învățat tu de la ele? Și cum este răzvrătirea fetelor tale prin comparație cu ce ai trăit tu la vârsta asta?

Noua generație cu totul este rebelă. Fiica mea cea mare este vegană, nu vegetariană, atenție! Am niște discuții principiale cu ea de nu-ți închipui.

Să fie vreun an de zile de când ne-a anunțat, cu toate argumentele pe masă, că vrea să renunțe la tot ce însemnă produs de origine animală. Și nu te gândi că ne-a spus-o așa ca pe ceva ce înseamnă grijă pentru sănătatea ei. Deloc.

Ne-a explicat ce înseamnă farming-ul, impactul asupra naturii, defrișările care vin o dată cu asta, cum sunt crescute animalele pentru sacrificare. Este atât de bine documentată încât nu vrei să intri în polemică cu ea fără să îți asumi că te vei face de râs.

Mai întâi a devenit vegetariană, apoi a renunțat cu totul la proteina animală. Acum își gătește singură și uneori ce face ea arată mult mai bine și apetisant decât ce ne punem noi pe masă. În plus, a convins-o și pe una dintre surorile ei mai mici să devină, pentru început, vegetariană. Peste toate, trebuie să îți mărturisesc că și noi am făcut multe schimbări în alimentație datorită ei.

Realizez acum cât de greu este să comparăm copilul de 15 ani al zilelor noastre cu cel de 15 ani din vremea mea. Noi, la 15 ani mâncam mâncare. Punct. Fiica mea este vegană. Dacă aș duce-o înapoi în timp, discursul ei ar părea ireal în lumea aia.

Răzvrătirea este o atitudine intrinsecă a acestei generații. Amintește-ți de protestele din toamnă când adolescenții s-au revoltat față de atitudinea noastră, a celor mari, față de climă. Amintește-ți de copiii care își spuneau răspicat nemulțumirea lor față de felul în care bunicii și părinții au gestionat problemele de mediu. Copiii s-au schimbat foarte mult.