Nimic nu mi se pare mai spectaculos şi mai viu decât o dimineaţă crudă de vară. M-am trezit la 6 ca să scriu şi m-a pierdut Dumnezeu la geam, uitându-mă la… nimic. De fapt la lumină, la strada goală, la copaci… şi tot uitându-mă aşa, am văzut că unul dintre ei este ciuntit, tăiat, rupt pe o parte de către noii mei vecini. De ce? O fi fost umbra prea deasă? Verdele prea verde? Ei prea nebuni?
Ce au, domnule, oamenii cu copacii? Cum poţi face aşa ceva unuia?! Aşa cum nu pot înţelege cum pot unii să-i culce la pământ. Asta e crimă!
La mine în sat, când eram copilă, exista un copac bătrân de 300 de ani, aşa ziceau oamenii. Într-o vară, în timpul unei furtuni, l-a lovit fulgerul. De atunci a început să se usuce. Şi l-au tăiat. Când a căzut, brusc s-a golit satul. S-a rupt ceva şi în noi, copiii care ne urcam în el, sau doar îl priveam cu uimire cât era atât de mare!
Am rămas cu dragostea pentru pădure. Fiindcă am crescut în ea, nu pot vedea copaci răniţi, aşa cum am văzut în dimineaţa asta.
Şi mi-am dat seama ce treabă extraordinară face Florin Ghenade, fotograful care a pozat arborii bătrâni din România! Proiectul lui se numeşte chiar aşa „Arbori Bătrîni”. După ce a pozat câteva zeci dintre ei în Transilvania, se îndreaptă acum spre Deltă unde va face acelaşi lucru.
A descoperit că fiecare copac bătrân este o memorie vie – aşa şi este! Este un document istoric, este o mărturie, aşa cum, pentru mine, copacul din amintirea mea are chipurile oamenilor din sat: al lu tanti Noana, al lui Gheorghe, al lu Nenea Ion…
Pentru vecinul meu, copacul pe care l-a ciuntit fiindcă-i intrau crengile în balcon, nu reprezintă nimic. Nici măcar un potenţial, o şansă de a deveni important. Asta înseamnă că e mort, dar nu i-a zis nimeni.
Mă duc eu să-i spun.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
