Corina Vasile, Raiffeisen Bank: „De mă întrebi acum dacă eram pregătită, calificată sau meritam să fiu redactor-șef la Ziarul Financiar la 28 de ani ți-aș spune cu certitudine că nu!”

Corina Vasile este managerul de comunicare și PR al băncii Raiffeisen și omul care a venit în București cu planul de a deveni doctoriță dar a realizat că e mai palpitant să dea examen la nou creata facultate de jurnalism, unde trebuia să dea la o parte 49 de candidați pentru a fi acceptată. Și a reușit.

Avea 18 ani și venea din Onești. 10 ani mai târziu era deja redactorul-șef al Ziarului Financiar.

Despre viață, valori, dragoste și transformare ca lider și ca mamă, în câteva minute de lectură cu una dintre doamnele cu mână de fier în mănușă de catifea din PR-ul de la noi.

Când erai tu mică și te întrebau, la mesele în familie, ce vrei tu să te faci când vei fi mare, ce răspundeai?

Corina Vasile: Bineînțeles doctoriță. Acesta era consensul în casă și asta am crezut și eu că voi fi, până în vara lui 1990, când am dat examen la Medicină și nu am intrat. Iar în toamna aceluiași an am aflat că apăruseră mai multe facultăți ce fuseseră desființate în vremea lui Ceaușescu: sociologie, psihologie, jurnalism și științele comunicării, filosofie.

Atunci m-am gândit că jurnalismul ar putea fi o cale pentru mine. Este drept, eram 50 de candidați pe un loc, deci șansele erau foarte mici, dar am reușit.

Cum de te-ai răzgândit în legătură cu medicina?

Corina Vasile: Când să vrei o schimbare radicală, dacă nu la 18 ani?  Gândește-te că până atunci, opțiunile profesionale erau destul de restrânse: medicină, drept, ASE, vreun fel de inginerie sau profesorat.

Dar după decembrie 1989 toți am crezut, mai ales la acea vârstă, că orice schimbare este bine-venită și posibilă! Atmosfera era foarte efervescentă.

Cum a fost să pici la medicină; îmi imaginez că pentru tine eșecul nu era unul dintre planuri?

Corina Vasile: Eșecul nu era în niciun caz unul dintre planuri; eu eram premiantă, deci, by design, nu era de luat în calcul să pierd vreun examen.

Am primit o lecție bună atunci despre faptul că nu este de ajuns să știi materia, ci trebuie să poți să te și aduni în acele momente și să scrii ce știi.

Îmi amintesc de profesorul de fizică (poate și pentru că de fizică îmi era frică cel mai tare – acum pot spune asta), un tip introvertit, foarte calm și cald care mi-a spus: „dacă nu te vei pierde cu firea, vei reuși!”. Iar eu nu prea am luat în seamă ce mi-a spus, fiindcă „pierdutul cu firea” nu mi se părea atunci o opțiune, dar uite că este foarte important să-ți ții cumpătul în momente dificile.

Atunci mi-am dat seama, poate pentru prima dată, că nu sunt o mașinărie perfectă, ci sunt chiar om. (râde)

Ce au zis ai tăi?

Corina Vasile: Știi cum e cu premiantele și cu părinții lor. Au fost destul de descumpăniți, dar au rămas tot timpul lângă mine, de altfel.

Cum s-a reparat dezamăgirea lor?

Corina Vasile: În timp. (râde)

Cred că au înțeles și ei, prin mine, că sunt mai multe posibilități în „lumea nouă”, pe care nu o înțelegeau bine și nu o știau cu toate posibilitățile ce se deschideau. Au înțeles că lumea e mai diversă decât știau, iar grija lor, ca a oricărui alt părinte, cred, a fost: „cum o să te descurci tu în această lume nouă?”

Ai mai trăit vreodată acea „buimăceală” de atunci?

Corina Vasile: Cred că nu.

Nici acum, cu pandemia?

Corina Vasile: Într-adevăr, pandemie nu am mai avut, dar când vorbesc cu colegii mei mai tineri, încerc să evoc crizele prin care am trecut, de la Revoluția din 1989, crizele politice, criza din 2008, iar pandemia într-adevăr era ceva de negândit.

Ce vreau să spun este că o anumită experiență de viață îți arată ce au în comun crizele și ajungi să realizezi că ai învățat ceva la momentul respectiv, ceva ce poți folosi și la următoarea „cumpănă”.

Avem tendința de a lua orice criză vine peste noi cu părțile ei rele, cu gândul la ce pierdem; dar e mai folositor să ne uităm la ce ne schimbă și ce putem învăța din ea.

Lecția, după toate acestea, este că trebuie să-ți păstrezi cumpătul și, prin zgomot și anxietate, să vezi ce se poate face, constructiv. E bine să te uiți în jur, să te uiți la alții și să te gândești la generațiile de dinaintea ta, care au avut războaie, foamete; cumva e bine să relativizezi un pic drama.

Și dacă ne întoarcem la întrebarea îngrijorată a părinților tăi: „ce o să faci tu, Corina, în lumea nouă?” ce le-ai spus?

Corina Vasile: Nu cred că aveam foarte multe așteptări, dar mi se părea că se vor deschide tot felul de lucruri interesante  și oportunități.

Deci tu chiar ai crezut în libertatea câștigată în 1989.

Corina Vasile: Da.

Ce făceai la Revoluție?

Corina Vasile: Eram în clasa a XII-a și mi-am amintit în această criză sanitară, gândindu-mă la generațiile de acum care au fost nevoite să susțină examenele în condiții neobișnuite. Așa a fost și pentru noi în 1990.

Îmi amintesc că ne-am amuzat atunci că am terminat primul trimestru învățându-i din greu pe Marx, Engels și Lenin și ne-am întors la școală cu Schopenhauer și Kant. (râde).

A fost o schimbare la 180 de grade a doamnei profesoare de filosofie.

Se vedea, se simțea iminența acestei schimbări?

Corina Vasile: Se vedea și nu prea.

La noi pe scară se auzea de sus până jos celebrul jingle de la Europa Liberă. Deci oamenii sperau în mod cert. Dar nu cred că în Onești, micul orășel de provincie unde trăiam, erau semne foarte evidente.

Ca să vezi cât de puțin știam de fapt, în ziua de 22 decembrie 1989, noi, toată clasa am plecat să sărbătorim absolvirea liceului la Poiana Brașov.

Dar nu vă uitaserăți la televizor?

Corina Vasile: Ba da. Dar am realizat atunci impactul live-ului.

Ne-am oprit în Brașov și țin minte fațada ciuruită a hotelului Capitol. Pe 21 decembrie fuseseră niște schimburi de focuri acolo.

A fost un șoc pentru mine; să vezi fațada unei clădiri impunătoare făcută praf de gloanțe, impactul este uriaș, mai ales la vârsta adolescenței.

Când am ajuns în Poiană nu am mai făcut altceva decât să ne uităm la TVR, unde am văzut inclusiv momentul „dictatorul a fugit!”, iar diriginta noastră a luat decizia să ne întoarcem.

Tot drumul înapoi am ascultat evenimentele transmise la radio în timp ce autocarul trecea pe lângă coloane de blindate. Nu văzusem niciodată atâtea mașini militare într-un loc.

Brusc am fost treziți la o realitate pe care nu aveam cum să ne-o imaginăm.

Și cum te schimbă o așa imagine? Mă gândesc că până atunci am trăit toți cu gândul unui dușman comun, comunismul, de care conștientizezi că ai scăpat, dar cu prețul sângelui. Cum e gândul acesta?

Corina Vasile: Nu știu cum a fost pentru ceilalți, dar pentru mine a fost un soi de maturizare abruptă. Mi-am dat seama că una este să vezi TAB-uri pe stradă în filme, chiar și în cele de război, și alta este să le vezi lângă tine, în viața reală.

A fost un impact destul de dur. Și am și simțit că o să fie mai complicat decât credeam.

Ce munceau părinții tăi?

Corina Vasile: Mama lucra la ceva foarte tech, pe vremea aceea, în combinatul petrochimic de la Borzești. La ea la birou am văzut la lucru calculatoarele Felix, mari cât un perete. Mie mi se păreau niște magnetofoane puse pe un perete întreg, într-o cameră foarte rece.

Ce știau să facă?

Corina Vasile: Țineau ce am zice azi ERP și CRM al combinatului petro-chimic de la Borzești. Acum e greu să-ți imaginezi dimensiunile acelui combinat, fiindcă a fost dezmembrat bucată cu bucată. Dar atunci era un colos.

Mama era operator de calcul acolo, adică manipula niște cartele perforate cu care funcționau acele „magnetofoane”.

Tata lucra la o mare antrepriză de construcții și era, ceea ce am numi acum, director de logistică. Dar atunci se numea „șef serviciu administrativ”.  (râde)

Ai regretat vreodată că nu ai devenit doctoriță?

Corina Vasile: Din păcate, pentru că părinții mei au avut niște boli cronice destul de grave, ei nici nu mai sunt astăzi cu noi, a trebuit să petrec foarte mult timp în spitalele din România și cred că din acest motiv mi-a trecut orice urmă de regret că nu am lucrat acolo, oricât de mult mi-ar fi plăcut să fiu doctoriță.

Cum a fost experiența de studenție în proaspăta facultate de Jurnalism?

Corina Vasile: Cred că nu am răspuns așteptărilor, noi, prima generație de studenți jurnaliști, de după 1990, fiindcă am început școala cu o grevă de vreo 3 săptămâni. (râde)

Motivul revoltei noastre era unul foarte clar: facultatea recuperase studenții de la Academia Ștefan Gheorghiu și îi înmatriculase în noua facultate. Principial vorbind, ăsta ni s-a părut un motiv suficient de grav să începem greva.

E adevărat că nu am reușit să schimbăm nimic, dar ne-am atras faima că suntem niște turbulenți.

Și cum ați colaborat cu studenții de la Ștefan Gheorghiu?

Corina Vasile: Relativ simplu, câtă vreme ei nu prea dădeau pe la școală.

Cât de repede ai început să muncești?

Corina Vasile: De la începutul anului al II-lea, lucru care a generat tot felul de discuții, mai ales că profesorii nu prea tolerau așa ceva. Și am înțeles că se discuta în cancelarie despre asta.

Dar adevărul este că jurnalismul înseamnă o sumă de practici, pe care, dacă nu le dobândești de la cursuri, unde profesorii nu sunt neapărat niște practicieni, îți va fi destul de greu să profesezi. Fiecare dintre noi a priceput asta și a încercat să experimenteze câte un job sau altul. Și cred că ne-am făcut destul de bine treaba și la școală.

Unde ai început să lucrezi și cum a fost impactul presei libere?

Corina Vasile: Impactul presei libere a venit mai târziu, fiindcă am început să lucrez la Ministerul de Finanțe.

Ai început în PR?

Corina Vasile: Nici eu, și nici ei nu știam că așa se numește. A fost o premieră pentru toată lumea. (râde)

Ministerul primise sfatul, într-un contract de consultanță, probabil cu Banca Mondială, să își construiască un birou de presă, pentru că, nu-i așa?, trebuie să comunice.

Trebuie spus acum că ministerele erau, până în 1990, niște entități complet închise, deci era necesar să evolueze.

Sarcina a fost preluată de o consilieră a ministrului de atunci, care a încercat să o ducă la îndeplinire și s-a descurcat cum a putut. Din fericire, ea era vecina unei colege de grupă de la facultate și a întrebat-o dacă nu vrea să se angajeze și dacă mai vor și alți colegi de facultate să vină. Colega a dat sfoară printre studenți că se caută oameni la biroul de presă al ministerului de finanțe. Iar eu și câțiva colegi ne-am dus.

Ce ați găsit? Cum se uitau oamenii la voi?

Corina Vasile: Ministerul era unde este și acum, pe fostul bulevard Victoria Socialismului, într-un sediu foarte impunător, cu marmură multă. Din fericire am găsit acolo și două doamne care lucrau de multă vreme în minister, foarte drăguțe, care ne-au făcut ceea ce se cheamă astăzi induction. (râde)

Am creat biroul, am făcut traduceri, am făcut un soi de bază de date cu presa economică, așa cum era atunci, aproape inexistentă; am făcut ce puteam mai bine în contextul acela, fără prea multă orientare.

La ce te-a ajutat această experiență?

Corina Vasile: Acel an și-un pic, cât am stat acolo, a fost una dintre cele mai bune experiențe pe care le puteam avea atunci. Am interacționat cu oameni cu care altfel, ca un tânăr de 20 de ani, nu aș fi avut absolut nicio șansă să interacționez. Gândește-te că eram un copil din provincie, al nimănui și nu cunoșteam pe nimeni în București.

Când am plecat spre presa liberă, cum ai spus tu, am mers tot către ceva ce nu era foarte bine reprezentat: presa economică. Experiența din minister mi-a dat un soi de avantaj competitiv.

Cred că foarte puțină lume își dă seama ce înseamnă să-ți explice însuși Nicolae Văcăroiu cum funcționează TVA-ul, nou introdus atunci, ca alternativă la impozitul pe circulația mărfurilor.

El fusese secretar de stat, ulterior a devenit premier, dar în guvernul de atunci era director general la taxe și impozite și avea misiunea să implementeze această nouă taxă. El mi-a explicat de-a fir-a păr ce înseamnă și care sunt diferențele față de vechiul impozit.

Ce fel de om era Nicolae Văcăroiu? Și te întreb mai ales pentru că ulterior presa nu i-a schițat o imagine reverențioasă.

Corina Vasile: Era un om foarte, foarte cumsecade. E ceea ce pot să-ți spun în urma interacțiunii directe pe care am avut-o cu dumnealui și din viața de birou de zi cu zi. Era un om bun care s-a înconjurat de nume care ulterior au devenit demnitari în stat: Nicolae Văcătoroiu îl avea adjunct pe Mihai Tănăsescu, care a devenit și el ministru de finanțe; Florin Georgescu era secretar de stat, iar ulterior a devenit ministru de finanțe. Iar eu am avut ulterior ocazia să interacționez cu ei.

Unde ai plecat când ai plecat?

Corina Vasile: La nou înființata agenție de știri, Mediafax.

Ai dat piept cu uraganul numit Adrian Sârbu.

Corina Vasile: Într-o mai mică măsură, pentru că el era foarte implicat în ceea ce avea să se numească ProTv.

Cine te-a recrutat și ce trebuia să faci acolo?

Cred că director era Mihnea Vasiliu. Dar vestea la mine nu a ajuns direct, ci am aflat de la altcineva.

Am fost două candidate, care s-au prezentat în aceeași zi la agenție pentru ceva ce s-ar putea numi examen. Cea de-a doua candidată era nimeni alta decât Doina Gradea. Într-un fel era o lume mică. (râde)

Cred că am avut un pic sentimentul că suntem în competiție, pentru simplul fapt că dădeam proba în același timp, dar în realitate lor le trebuiau mult mai mulți oameni, nu era un concurs pentru un post.

Cât timp ai fost colegă cu Doina Gradea?

Corina Vasile: Nu mai știu exact. Cert este că eu am plecat la un moment dat, iar ea a rămas în trust și a mers la ProTv.

Eu am plecat la un cotidian super-modern pentru perioada respectivă, Ultimul cuvânt și a fost o inițiativă a lui Cristi Burci, cu director Dragoș Grigoriu. Ca să vezi cât de mică e lumea.

Echipa ce se adunase acolo era aleasă pe sprânceană. Dacă detona cineva o bombă în subsolul ziarului, decapita presa românească.

Ulterior am mai trecut pe la niște reviste, după care am ajuns la ziarul Ziua, unde am fost chiar șef-departament-economic. (râde) Apoi mi-a vorbit Mihnea despre Ziarul Financiar, pe care Adrian Sârbu îl poziționa ca pe un adevărat Financial Times al României, și mi s-a părut un proiect pe care nu-l pot refuza.

Am învățat ceva important atunci, fiindcă Sârbu a lansat ziarul în noiembrie 1997, când România era în criză economică. Gândește-te că un an mai târziu a urmat mineriada de la Costești. Deci numai ziar financiar nu te-ai fi gândit să lansezi în acea perioadă. Dar Adrian Sârbu a avut această viziune și nu a ezitat să o pună în practică. Și întotdeauna am ținut minte și am admirat ideea asta: nu trebuie să aștepți trenul potrivit, fiindcă s-ar putea să nu vină niciodată.

Ai făcut vreodată asta sau doar ai admirat de la distanță?

Corina Vasile: Dacă m-aș fi întrebat serios de o să trec un examen unde sunt 50 de candidați pe un loc, probabil că răspunsul realist ar fi fost nu.

Dacă m-aș fi întrebat prea mult dacă mă pricep sau mă descurc la ministerul de finanțe, aș fi zis probabil că nu.

Pe urmă, dacă mă întrebai de o să merg la cineva care a preluat o bancă falimentară și are un proiect măreț cu ea, aș fi răspuns tot nu.

Eu cred că poți face ceva bun aproape oricând și aproape în orice condiții dacă te poți baza pe oamenii din același proiect, care dovedesc și ei același curaj ca și tine. În plus, ai de partea ta un atribut esențial al libertății: alegerea.

Voi sunteți generația care a scris istorie, ați făcut proceduri, reguli, iar asta îți dă și voie să greșești, îți garantează aparteneța la un grup de succes, dar pe de altă parte ajungi într-un moment în care doar atât nu mai contează, nu mai e suficient. Greșesc?

Corina Vasile: Noi am avut șansa de a prinde timpul de reset din toate punctele de vedere.

Dacă mă întrebi de eram pregătită, calificată sau meritam să fiu redactor-șef la Ziarul Financiar la 28 de ani ți-aș spune cu ceritudine că nu. Singurul lucru care mi-a dat încredere era că la Capital, tot o publicație financiară, redactor-șef era Andreea Roșca, tot la 28 de ani. Și am zis că eu nu sunt tot așa de bună ca Andreea, dar văd ce face ea și poate reușesc și eu.

Însă, atunci când lucrurile se așează și dispare elanul pe care îl aveam în anii 90, tindem să acordăm mai puțină încredere și autonomie tinerilor. Sau nu o facem suficient de devreme. Iar această experiență mă face de fiecare dată să îmi amintesc: „nici tu nu erai pregătită, nici tu nu știai, nici tu nu ai fost pusă doar în situații pentru care erai pregătită!”. Iar asta te ajută să crești mai mult decât o pregătire la perete, într-un mediu sigur, fără riscuri și teama de a greși.

Cred că trebuie să ținem toți minte pe măsură ce dobândim experiență (să nu zic că îmbătrânim): tinerii merită toată încrederea noastră!

De ce crezi că nu suntem mai încrezători în ei, mai ales că știm că alții au avut încredere că nu vom nărui un proiect?

Corina Vasile: E la fel cum ne purtăm cu copiii noștri, încercând să îi ferim de orice, poate în exces. Poate că același este mecanismul și cu tinerii pe care îi responsabilizăm. Dar ce putem face este să fim niște mentori mai buni, pe care să îi veghem mai cu grijă decât au făcut-o oamenii mai experimentați de pe vremea noastră.

Când mai ai vreme de viață personală?

Corina Vasile: E drept că în meseria asta e greu să faci separarea, într-un program foarte strict, între viața de acasă și cea de la birou. Uneori trebuie să fii disponibil 24 de ore din 24, alteori trebuie să poți pleca într-o deplasare de câteva zile.

Secretul meu este, ca al oricărei femei cu oarecare independență, bărbatul mai bun și mai înțelegător decât mine. (râde)

Fetele, Sînziana, care are 14 și Smaranda, care are 11 ani, s-au obișnuit cu ideea, iar dacă mă întrebi cine a contribuit până acum la educația lor, o să-ți spun un secret pe care-l știe toată lumea: soțul meu.  Dar într-un fel sau altul reușim împreună să facem lucrurile să funcționeze.

Soțul tău ce muncește?

Corina Vasile: Este medic de familie, dar a lucrat foarte mulți ani în industria farmaceutică și în consultanță.

Eu credeam că medicii au un program infernal.

Corina Vasile: E adevărat, dar până la urmă programul este și el ceva ce se poate adapta după ce nevoie ai în familie.

Cum v-ați împărțit aceste roluri fără ca vreunul să se simtă frustrat?

Corina Vasile: Prin discuții foarte deschise, avem o comunicare grozavă.

Noi ne știm de 15 ani și ne-am cunoscut cu puțin timp înainte de a ne căsători.

Unde v-ați cunoscut?

Corina Vasile: În Music Club.

A fost o întâlnire de afaceri la început, în sensul că eu trebuia să organizez un eveniment pentru care aveam nevoie de un spațiu special. Un prieten al meu mi-a povestit despre acest prieten al lui, medic, pe care îl cheamă Horațio, cel mai priceput în a găsi locul potrivit pentru ce-mi trebuia mie.

Horațio a propus să ne vedem la Music Club, ne-am întâlnit și acolo a început totul. (râde)

Și cum se face că un medic era așa de priceput la găsit locuri faine?

Corina Vasile: Dincolo de faptul că este un medic excelent, că este soțul meu și îl iubesc, Horațio este un talent la marketing și vânzări. Are un fler pentru locuri și evenimente cum rar am văzut.

Iar locul nunții voastre cine l-a ales?

Corina Vasile: Eu. Pentru că el este și întotdeauna gata să-mi îndeplinească niște dorințe despre care știe că sunt puternice. Iar mie dintotdeauna mi-a plăcut salonul Le Diplomat de la Hilton, așa că alegerea era făcută deja. (râde)

Cum te-au schimbat copiii?

Corina Vasile: Mi-am adus aminte, după mulți ani, că sunt om, că am foarte multe slăbiciuni și anxietăți. Iar asta nu este confortabil deloc, deși este extrem de util să-ți dai seama că indiferent de cum te descurci în alte părți, ești un om și este normal să ai slăbiciuni.

Cred că vii din generația în care slăbiciunea este un defect, iar orice vulnerabilitate, mai ales dacă ești femeie și ești și liderul unei echipe, trebuie ascunsă. Că trebuie să fii mână de fier, că nu există managerul vulnerabil. Cum te-ai transformat tu, câtă vreme ai fost manager și în vremea acestor idei intransigente, dar și în timpul acesta în care liderul este și vulnerabil. Cum ai făcut?

Corina Vasile: Cu experiența, cu feed-back-ul pe care trebuie să fii pregătit să-l primești de la oamenii din jurul tău.

Dar în realitate nu ești niciodată pregătit să fii criticat și tot simți cum îți trage cineva preșul de sub picioare.

Corina Vasile: Sigur că da, dar dacă se întâmplă asta, te așezi, iei o pauză și te gândești un pic mai atent la ce ai simțit când cineva ți-a spus: „știi, am învățat enorm de mult de la tine, dar ai putea și tu să dai mai mult feed-back pozitiv când facem bine!”

Indiferent de cum te simți, dacă un om îți spune în mod deschis ce crede este un dar, nu poți să-l refuzi. Fie că-ți vine să zici că nu e adevărat, „da, dar….” ceva, orice, cel mai bine e să nu ripostezi, să mulțumești pentru ce ai primit și să te gândești apoi ce ai putea să faci diferit ca măcar ceilalți să se simtă altfel.

Dar ca să faci asta trebuie să fi avut o discuție cu tine și să fi acceptat aceste gânduri.

Corina Vasile: Mi-a zis acum niște ani cineva care pare că mă cunoaște destul de bine: „ție ți-ar fi mult mai ușor dacă nu ai fi așa de aspră cu tine!” Sigur că pot să primesc criticile dacă sunt oneste pentru că oricum nu există un critic mai mare al meu decât mine.

Cum au ajutat copiii la șlefuirea ta?

Corina Vasile: Fiica mea cea mare este propria mea oglindă. Mi-am amintit dintr-o dată cum eram eu și gândeam la vârsta ei. Și este un foarte bun interlocutor și exercițiu de reflecție pentru mine. Așa am aflat cum m-am simțit eu la vârsta aceea, când părinții sau altcineva a zis sau a făcut ceva.

Copiii sunt foarte buni educatori. Poate cei mai buni.

Ce ai schimbat din maniera de educație pe care ai primit-o de la părinții tăi în maniera în care i-ai educat tu pe copiii tăi?

Corina Vasile: Când una dintre fete îmi spune că vrea ceva foarte rar spun nu. Cu mult mai rar decât ni se spunea nouă.

Părinții mei nu m-au lovit niciodată, dar de spus „asta nu!”, aproape întotdeauna spuneau. Foarte clar și intransigent. Și m-am gândit acum la ce aș fi vrut eu să-mi spună mama sau tata când îmi doream ceva; să aud un alt răspuns decât un nu tranșant și fără nicio nuanță.

Atunci am încercat varianta: „eu nu spun nu, dar hai să ne gândim ce ar putea să se întâmple sau care ar fi opțiunile.”

Să discuți cu copiii despre opțiuni într-o anumită situație este foarte educativ pentru că îi învață să facă alegeri, să acționeze mai puțin din impuls și să se împace mai bine cu alegerea făcută.

Și ce ai mai schimbat la tine? Cum e liderul Corina Vasile de acum?

Corina Vasile: În privința colegilor sper că dau mai mult feed-back pozitiv. (râde)

Și cred că am învățat să fiu vulnerabilă și în fața colegilor, și în fața copiilor. Într-adevăr, în generația noastră asta nu era o atitudine încurajată, chiar dacă noi eram privilegiate cumva față de băieți, care chiar nu aveau voie să plângă niciodată. Deci am învățat să-mi asum slăbiciunile și să nu le mai văd ca pe niște greșeli.