Căutare

Share this article

Eliza Rogalski este om de comunicare, conduce, alături de partenera ei din agenția Rogalski-Damaskin, Alina Damaschin, una dintre cele mai puternice agenții de PR din România și derulează cu îndrăzneală și curaj campanii care să producă o schimbare reală în societate. Sunt, cum s-ar zice, avocații Binelui. Iar dacă îți amintești de campania Magic Home sau de cea prin care a fost reinițiată campania de vaccinare împotriva HPV, îți faci o idee despre filozofia și instrumentele lor de lucru.

Eliza Rogalski este suma mai multor lecții de viață pe care le-a primit în contexte, de cele mai multe ori, legate de muncă: a stat față în față cu moartea, muncind ca asistentă medicală în Spitalul Bagdasar, a învățat să-și structureze gândirea în Facultatea de Litere, pe care a terminat-o la seral, după gărzile de la spital, a înțeles ce înseamnă capitalism și afaceri din redacția Ziarului Financiar și a priceput care-i este adevărata forță când a mobilizat într-o noapte întreaga lume a publicitarilor și a organizat o campanie umanitară pentru Alexandra, o fetiță care-și dorea să trăiască.

În urmă cu câteva luni, Eliza și-a pierdut fiul, iar acesta a fost, probabil, momentul în care cuvinte ca lecții, învățare, rost nu-și mai aveau rostul. Și nici întrebările despre ele. Este momentul în care reportofonul se închide și rămânem cu lecțiile pe care o viață extraordinară, a unui om ambițios, pe care nu l-au ocolit dificultățile, ne fac să cugetăm la misiunile în slujba cărora ne punem faptele.

Cine, cum și când a decis ca tu să faci muncă de comunicare?

Eliza Rogalski: Mie comunicarea mi se pare meseria care aduce cea mai echilibrată compoziție între umanitate și rigurozitate. Adică trebuie să cunoști foarte bine oamenii dintre care vii și cu care vorbești și să știi meserie foarte bine, ca să n-o dai de gard.

E o poveste care durează trei ani și care a pornit de la o întâmplare, când am cunoscut-o pe Alina Damaschin, actuala mea parteneră de business. Parteneriatul a venit mai târziu dar îți voi povesti exact cum s-au petrecut lucrurile, fiindcă atunci am simțit eu că vreau să fac ceva mai mare, grandios.

Partea de umanitate din mine a existat dintotdeauna, fiindcă întotdeauna mi-a plăcut să mă înconjur de oameni, să lucrez cu ei, pentru ei. Dar traiectoria mea, așa cum fusese ea descrisă de școală, mergea către comunicare neapărat.

În 1992 am terminat Liceul Sanitar din București. Era liceul la care mă înscrisese mama, căci știi cum se purta în comunism, puteai să dai admitere fie la Pedagogic, fie la Sanitar. La Pedagogic se vede treaba că nu era de mine, fiindcă trebuia să dau un examen vocațional, trebuia să cânt ceva. Așa că opțiunea a fost simplă, Liceul Sanitar.

Mama ta ce profesie avea?

Eliza Rogalski:  Mama era operator chimist într-o fabrică de medicamente, iar tata lucra la ceea ce era Romtelecom înainte de Revoluție. Deci o familie medie din București, dar cu planuri să-și lase copilul pregătit pentru viață. Ca orice părinte. Cum era vorba aceea? „Meseria, brățară de aur!”

Liceul cum a fost pentru tine? Mă gândesc că dacă nu ai sângele rece de a te uita la o rană deschisă, nu prea ai ce să cauți acolo.

Eliza Rogalski:  Era un liceu de fete. Cred că aveam vreo 4 băieți în tot anul, dintre care doi erau la noi în clasă. (râde) Erau doi pakistanezi care veneau din An în Paște la școală, pe care toate fetele se băteau, crezând că au valută.

Aveau?

Eliza Rogalski:  Habar n-am. Nu mai știu nimic despre ei; nu am idee dacă au rămas să facă și facultatea aici.

Nu săreați gardul, nu mergeați la discotecă?

Eliza Rogalski: Liceul era la marginea orașului, chiar în curtea Spitalului Fundeni. Țin minte că am petrecut foarte mult timp prin toate spitalele bucureștene, unde făceam practică. Și ce pot să-ți zic că de-atunci le știu cum arată și sunt neschimbate, de 30 de ani.

Nu te-ai îndrăgostit în vremea aia?

Eliza Rogalski: De cine? Eram 40 de fete și 4 băieți. Iar de ieșit nici vorbă, fiindcă eram pe vremea lui Ceaușescu, iar lucrurile erau foarte stricte.

Ai fost o liceană cuminte!

Eliza Rogalski: Da, cu uniformă și bentiță; ochelarii-mi mai lipseau! Țin minte că m-a oprit o dată directoarea pentru că nu aveam matricola. Directoarea era foarte rigidă, o femeie conștientă că misiunea ei era să ne pregătească pentru o meserie serioasă; noi eram niște adolescente care în foarte puțini ani urma să înfruntăm moartea.

Eliza Rogalski

Și chiar așa era? Ți s-a întâmplat?

Eliza Rogalski: Sigur că da. Urma să ne angajăm, iar șansele să ajungi la dermatologie erau exact egale cu acelea de a ajunge la chirurgie. Eu am ajuns la Bagdasar, unde primeam foarte multe accidente și multe dintre ele erau fatale. Mi s-a întâmplat să pierd oameni pe turele mele.

Cumva te obișnuiește meseria cu ideea de moarte.

Acum, mergând prin spitale, fiindcă am mai avut probleme medicale în familie, am constatat că meseria noastră a fost foarte mult golită de conținut. Doar în mediul privat mai văd cu adevărat asistență medicală. La stat însă foarte multe dintre tehnicile pe care eu le făceam când eram angajată, astăzi le fac medicii.

Nu fac mare caz de asta acum, mai ales că eu am plecat de mai bine de 20 de ani din meserie, departe de mine gândul să dau lecții! Mai știu să fac unele lucruri și îmi este suficient.

Ce mai știi să faci din ce ai învățat atunci?

Eliza Rogalski: Știu să fac injecții, să mă uit pe o analiză, să interpretez o radiografie, știu să navighez o situație medicală și, cel mai mult, știu să citesc brief-urile pe care le primim la agenție pentru campaniile de medicamente. (râde) Toate ajung la mine.

Bun. Să ne întoarcem la liceul pe care îl termini în 1992. Ce faci apoi?

Eliza Rogalski: Eram prima promoție de asistenți medicali fără post. Eram și foarte liberi noi, nu mai făceam ce voiau părinții, așa că m-am răzvrătit și eu față de dorința mamei, care mă visa doctor, și m-am angajat într-o secție de neurochirurgie a Spitalului Bagdasar, înainte de a împlini 18 ani. De fapt nici nu m-au angajat de la început, ci am rămas pe lângă ei, am curățat instrumentar, am făcut comprese, până când au scos un post la concurs.

Dar în momentul în care am început să lucrez, făceam ture, trebuia să am grijă de vreo 60 de pacienți, adică o responsabilitate pe care, dacă mă întrebi, eu nu i-aș fi dat-o unei puștoaice de 18 ani.

Norocul meu a fost că în aceeași perioadă, șeful secției a adus din Marea Britanie o echipă de asistente medicale de la care să învățăm meserie, iar ele ne-au făcut un program și o metodă astfel încât să poți lucra în ture de 12 ore și să ai grijă de 60 de pacienți, dar chiar să poți face asta, chiar să poți ajunge la toți.

Ce-am descoperit eu lucrând acolo a fost importanța vieții și a siguranței omului, iar acesta este un concept esențial în comunicare fiindcă nu poți face lucruri care lezează demnitatea, siguranța ori încrederea oamenilor în ei înșiși. Acestea sunt teritorii în care nu mergi, categoric, niciodată.

După doi ani de muncă în spital, am realizat că nu voiam să mă fac doctoriță, fiindcă asta ar fi însemnat să suport o cantitate de suferință prea mare. Așa că m-am dus spre Facultatea de Litere, unde nu mi-era clar de ce am ajuns, dar aveam cumva dorința de a explora o lume conceptuală.

Am intrat la facultate, dar nici nu am renunțat la serviciu, fiindcă îmi plăcea independența pe care mi-o dădea salariul de la spital, puteam să-mi cumpăr cărți, pantofi. Așa că mergeam la cursuri la seral.

Am terminat facultatea și căsătorită și mamă.

Soțul tău ce muncește și cum a parcurs acest traseu al carierei tale?

Eliza Rogalski: El este inginer ca formare și conduce un mic business de familie, de comerț online și a preferat să mă lase să fac ce-mi place decât să mă urmărească pas cu pas, iar asta e mai bine, pentru că serile în familie sunt foarte deconectante. Sunt seri în care vii acasă sfârșit, nici nu mai știi unde este ușa. Trebuie să fie celălalt care să echilibreze balanța.

Unde v-ați cunoscut?

Eliza Rogalski: În spital, când eu lucram acolo. Își vizita un prieten, pacientul meu.

Cum este să fii mamă, nevastă, asistentă într-un spital de urgență și studentă la Litere?

Eliza Rogalski: A fost destul de dificil, fiindcă făceam și gărzi, mergeam de la 7.00 seara la 7.00 dimineața la spital, apoi veneam acasă, făceam un duș, dormeam două ore, după care mergeam la bibliotecă. Era o facultate foarte căutată la acea vreme, iar ca să-ți faci o idee, în anul în care am intrat eu, erau 5 concurenți pe un loc. Deci pretențiile erau mari. Și ale profesorilor de la noi și ale noastre de la noi.

Mai mult, la fără frecvență trebuia să citești, deci eu mi-am făcut facultatea în bibliotecă. Cu profesorii ne întâlneam o dată sau de două ori pe an. Erau niște sesiuni de consultări, în care noi trebuia să venim pregătiți, cu întrebări, iar pentru asta trebuia să fi citit niște cărți.

Era un sistem foarte complicat de studiu, dar eu nu aveam altă soluție pentru că nu-mi puteam permite să fac facultatea la zi.

Mi-a plăcut foarte mult facultatea pentru că a pus un alt strat în sistemul meu de gândire, adică o capacitate de sinteză. Facultatea de Litere înseamnă în esență lectură. Bibliografiile, listele de lectură sunt foarte lungi, iar după ce citești toate aceste volume, ești nevoit să redai într-o pagină și jumătate sau în 10 minute de discuție cu profesorul esența a ceea ce ai înțeles și dacă poți, să te raportezi și critic la ele. Or, acesta este un exercițiu de gândire care se învață puțin în școlile românești.

Eliza Rogalski

Ce căutai tu în această facultate din care cel mult puteai să devii profesoară de limba și literatura română?

Eliza Rogalski: Nu voiam să fiu profesoară, ci voiam să explorez o cât mai mare zonă literară cu care vedeam eu ce aveam să fac ulterior.

Era o perioadă complicată atunci. Amintește-ți cum eram în anii ‘90, ce haos, ce lipsă de predictibilitate și cum evolua rata leu-dolar în câteva ore! Practic orice era posibil și orice făceai, era bine fiindcă nu mai făcuse nimeni înaintea ta.

După ce am terminat facultatea m-am întors în spital, unde ajunsese, în urma unui accident, Bogdan Popovici, patronul trustului de presă Banii noștri. Astăzi trustul nu mai există. Cât era în perioada de recuperare, am mers la el să-i cer un sfat pentru a-mi găsi o slujbă. „Ce mă sfătuiți să fac? Știu să citesc cărți, știu să scriu minunat și să vorbesc, dacă doriți!”, i-am spus. Iar el, de pe pat, s-a uitat râzând la mine și mi-a dat un număr de telefon. Aveam să aflu că se elibera un post de traducător la ei pentru un portal de știri. Eu știam foarte bine limba engleză și urma să dau o probă de lucru.

Bucurie mare! Doar că engleza de afaceri este altă limbă decât cea literară, academică, pe care o făcusem eu în facultate.

„De unde învăț să traduc repede știrile pe care le aveți dumneavoastră pe site?”, l-am întrebat eu, iar el mi-a spus să cumpăr Ziarul financiar, să urmăresc pagina în limba engleză și de acolo voi afla ce am nevoie. Zis și făcut!

Cred că eram prin 1998 sau 1999.

M-am pregătit și m-am dus la testare. Am primit o știre de tradus, am făcut tot, iar pentru că lor le pleca traducătoarea în Canada, m-au oprit.

Am început să lucrez în portal, primeam de la colegi știri pe care trebuia să le editez în limba engleză, doar că nu mai era suficient pentru mine. Am început să mă preocup de ce făceau ei, de munca de producție a știrilor. Mi se părea fascinant că merg la întâlniri cu tot felul de oameni importanți, mergeau la ședințe foto, făceau o revistă foarte frumoasă, în vreme ce eu stăteam într-un birou și traduceam. Nu-mi era de ajuns.

Erai extrem de ambițioasă și curioasă!

Eliza Rogalski: Da, asta m-a caracterizat dintotdeauna. Voiam să văd întotdeauna procesul din spatele a orice.

Colegii tăi ce părere aveau despre asta?

Eliza Rogalski: Eram prea mică să-mi dau seama.

Era o echipă destul de… să zicem condusă de interesele patronului mai degrabă decât liberă, așa că nu prea te puteai manifesta ca într-o redacție. Acolo făceai un interviu șefului de la CEC pentru că trebuia să ai un contract cu el, pentru 4 articole…

Am plecat de acolo după ce am citit un anunț din Ziarul financiar, care recruta redactori. Norocul a făcut că jobul era tot pentru pagina de limba engleză. Dar asta însemna că o luam de la capăt, cu același tip de job de la Banii noștri.

Echipa însă era foarte mișto.

Mi-a plăcut viața de ziar la nebunie. Agitația textelor care se scriu contra-cronometru, a știrilor ce se schimbă în timp ce le redactezi; eu am trăit breaking-news-ul înainte să apară televiziunea de știri. Îmi plăcea foarte mult tipul de subiecte despre care vorbeau colegii mei: deficit de cont curent, investiții, mari privatizări, adică lucruri foarte importante pentru țară. Istorie.

Directorul ziarului era Lucian Mândruță, cu care și astăzi îmi place să colaborez. Era un lider care lăsa libertatea oamenilor să se dezvolte. Altfel nu aș fi depășit teritoriul unui redactor de știri și nu aș fi avut impulsul de a scrie.

Am intrat în echipa redacțională a unei colege care se ocupa ca săptămânal să scrie articole ample despre idei antreprenoriale românești. Așa am început.

Umpleam o pagină de ziar despre o afacere din România, pe care trebuia să o identific, să o înțeleg, să o documentez, să fac interviul și să public un story de o pagină, cu tot cu fotografii. Atunci am început să-mi dau seama că tot ce învățasem în Facultatea de Litere a fost esențial fiindcă trebuia să structurez și să organizez informația, iar asta îmi era foarte la îndemână.

Practic, tu, un om pregătit la Litere te-ai dus natural și fără studii în acest sens, către business!

Eliza Rogalski: Eram în Ziarul financiar, deci asta era perfect posibil. Trebuie să treci pe la ZF ca să te poți transforma foarte repede, dintr-un absolvent de Litere, într-un om de afaceri. Este o școală foarte bună. Pe acolo au trecut mulți jurnaliști care nu doar că au devenit ulterior oameni de afaceri, ci lucrează astăzi, în poziții foarte importante, în administrația statului.

L-ai cunoscut pe Adrian Sârbu?

Eliza Rogalski: Ne mutasem redacția de pe strada Luterană în Piața Presei Libere și a venit să ne cunoască. Dar altfel nu prea intervenea. Lăsase ziarul pe mâna lui Lucian, pe care îl exilase practic din televiziune și, pentru că era un proiect la început, nu cred că-l interesa foarte mult. Sau îl interesa, dar nu știam noi cât de tare.

Eliza Rogalski, PR și fondatoarea agenției Rogalski-Damaschin

Echipa asta mișto cui i se datorează: unui om sau unei dinamici neobișnuite?

Eliza Rogalski: Eu am ajuns la ZF în valul doi.

Echipa a fost creată de niște consultanți de la Financial Times, care au venit aici și au început prin a recruta câțiva absolvenți de la ASE și câțiva de la Litere, au mai luat niște jurnaliști de la Mediafax și au format această echipă și au început acest program editorial. Primul director editorial al ziarului fusese Ilie Șerbănescu, care a devenit ulterior editorialist, iar conducerea a fost preluată de Lucian Mândruță. Iar redactorul șef, cred, era Corina Vasile, care astăzi conduce departamentul de comunicare din Raiffeisen Bank.

Ei bine, în această echipă, făcându-mi meseria, am ajuns să mă intersectez cu niște fete care-și ziceau că sunt de la PR, ceea ce era deja ceva nou. (râde) Știam că trebuie să trec de portar, de secretară, dar nu mă așteptam să trebuiască să trec și de PR.

Am căutat eu mai multe informații despre asta și am descoperit că PR-ii ar fi trebuit să fie the good angels ai unei companii. Cei care știu cel mai multe și care știu cum să spună acele lucruri.

Așa că, oricât de frumoasă mi s-ar fi părut meseria de jurnalist, am decis că vreau să plec. Nu mi se părea ceva ce aș putea face pe termen lung.

De ce nu?

Eliza Rogalski: Mi s-a părut la fel de consumatoare ca și cea pe care o avusesem în spital. Gândește-te că tu, la ziar trebuie să inventezi în fiecare zi lumea de la zero. Durata de viață este de 24 de ore. Pe când, într-o campanie, poți avea treabă doi ani de zile și ai un sentiment al continuității. Vezi cum se ridică lucrurile pe altele, ai niște rezultate la sfârșit, ai pus niște vaccinuri în schema de vaccinare, te-a premiat toată lumea. Produci niște efecte.

La ziar trebuie în fiecare zi să dai ce e mai bun din tine și trăiește până mâine.

Câți ani aveai când ai luat această decizie?

Eliza Rogalski: Vreo 28 de ani.

Așa că m-am decis să schimb munca. Și, după o experiență interesantă într-o companie de software românească, am ajuns la o companie de retail de medicamente, HelpNet.

Mi-a plăcut foarte mult pentru că lucram cu farmaciste, cu medicamente, făceam campanii de awareness, flyere, postere, oameni bolnavi. Era ca la mine în spital, doar că era cu comunicare.

Acolo avea să se întâmple episodul care mi-a marcat viața. Eram în vara anului 2003.

Eram într-o zi de luni, dimineață, la birou și vine la mine șefa mea și-mi spune că văzuse la Prima Tv un reportaj despre o fetiță care s-a născut cu o malformație. Fetița se numea Alexandra, era din Sibiu și avea nevoie de 60.000 de mărci germane pentru intervenția care putea să-i salveze viața.

Am sunat și am aflat că după o zi de la difuzare, după ce reportajul apăruse în prime-time, eu eram primul om care suna. Atunci mi-am zis că ceva trebuie să nu fie în regulă.

Șefa mea a spus că vrea să începem noi, să fim donatorii care stârnesc procesul și să încercăm să convingem și pe alții. Ea a pus mâna pe telefon, eu la fel, dar după o săptămână nu am putut să mișcăm nimic.

Așa de tare m-a frustrat sentimentul că nu pot face nimic pentru un copil a cărui viață ticăie într-o numărătoare inversă, încât m-am dus acasă și am scris o postare pe un forum de publicitate. Am descris povestea și le spuneam tuturor că nu vor putea dovedi vreodată că sunt oameni capabili de publicitate decât dacă vor putea să ia acest caz și să-l transforme într-o campanie care să adune fonduri ce i-ar putea salva viața acelui copil. „Degeaba faceți spoturi frumoase la bere sau la mașini, dacă nu sunteți capabili să luați acest caz de viață și să-l rezolvați!” le-am mai zis și am închis.

Dimineață deja discuția a început să se anime. Unul voia să facă un poster, altul un spot radio, altul propunea o machetă în Cațavencu. Cineva mi-a scris în privat: „Bună, eu sunt Alina și lucrez la Saatschi&Saatchi, iar mâine avem zi de salariu. Aș vrea să strâng bani de la colegii mei. În ce cont pot să-i virez?” Era Alina Damaschin care avea să devină partenera mea câțiva ani mai târziu.

Povestea asta a adunat vreo 90 de pagini pe acel forum. Cineva a făcut un concert, altcineva niște tricouri; nu știu cum am reușit să atrag oamenii acolo, să îi fac atât de dornici să ajute încât o lună de zile nu am mai putut face aproape nimic decât să mă ocup de această campanie umanitară, fiindcă ea trebuia un pic coordonată.

Am reușit să strângem banii pentru Alexandra. Și am vrut să sărbătorim victoria strângerii banilor. Așa că ne-am dus la Motoare, să ne cunoaștem, fiindcă până atunci nimeni nu întâlnise pe nimeni. Până atunci eram doar niște avataruri pe un forum de publicitate. Acolo, pe terasa de la Motoare am cunoscut-o și pe Alina de-adevăratelea.

În urma acestei campanii mi-am dat seama că eu, în poziția mea la HelpNet, sunt angajată într-o companie prea mică pentru capacitatea mea de a transforma și a schimba. Am realizat că îmi trebuie o trambulină mai mare.

Ce s-a întâmplat cu tine după ce ai avut această revelație?

Eliza Rogalski: Am decis să mă angajez într-o agenție de PR. Așa urma să am acces la mult mai multe resurse: oameni (ești într-o echipă cu care împarți același tip de cunoștințe), echipamente (softuri), iar astea fac diferența între a derula campanii mici și a face campanii care schimbă societatea.

Eu voiam să fac campanii mari, notabile, care să ajute la progres și care să schimbe societatea în bine. Să nu mai sacrificăm o generație sau două pentru a ajunge o țară educată, spălată, cultă.

Tempo, cea mai mare agenție neafiliată, m-a recrutat atunci și m-am dus la ei.

Nu căutai glorie?

Eliza Rogalski: Nu căutam glorie. Nu eram vreun director de creație, ci o fată de la PR. Căutam o platformă în care să pot să pun resursele mele în primul rând umane. Eu am plecat în această meserie cu niște calități umane, am învățat din mers, am desăvârșit-o ulterior, când m-am dus la niște școli, să văd dacă am învățat ce trebuie și pot să spun că am fost norocoasă pentru că nu e o meserie pe care să o înveți pe bâjbâite. E ca și la chirurgie. Dacă nu faci școală de medicină, nu prea știi pe unde să tai omul. Tai ce nu trebuie.

Am fost norocoasă că prima mea campanie adevărată a fost această mobilizare pentru Alexandra, în care am învățat fiecare instrument de care ai nevoie pentru a duce la bun sfârșit acest mare „concert”, cu această mare orchestră de comunicare. Și atunci mi-am dat seama că într-o astfel de orchestră vreau să cânt.

Dintre toți oamenii de la Motoare, de ce Alina a fost cea care a rezonat cu tine?

Eliza Rogalski: Cred că ar trebui să o întrebi pe ea.

Se spune că în management, cuplurile de oameni cu calități opuse funcționează. Alina este un om foarte creativ, foarte puternic și foarte uman, iar eu am preluat partea de strategie. Dacă este ceva ce ne-a unit pe amândouă este această rezonanță foarte mare în privința unei probleme umanitare.

Ea mi-a scris atunci că strânge bani pentru Alexandra. A rezonat cu mine și cu un caz umanitar.

Culmea este că de la campania pentru Alexandra până în 2010, când am căutat-o pe Alina să o recrutez pentru agenția de PR, nu ne-am mai întâlnit. Eu căutam pe cineva care să preia job-ul meu, fiindcă fusesem promovată CEO al grupului Tempo, iar primul gând a fost la ea. Chiar dacă era cel mai neobișnuit candidat pentru că nu avea deloc experiență de PR.

Ce am intuit eu atunci a fost că PR-ul nu va mai fi doar o vioară într-o orchestră, ci una în sine. O orchestră de jazz, dacă vrei. Și am avut dreptate. Mi-am dat seama că noi, PR-ii, trebuie să avem oameni capabili să interpreteze spontan partituri muzicale inedite. Ca la jazz.

Când și cum ați devenit voi apărătorii binelui, agenții de schimbare?

Eliza Rogalski: Mai târziu, în 2014, când Alina a devenit partenera mea în agenție, iar în urma unei ședințe de brainstorming, am ajuns la concluzia că ne vom poziționa ca acei good advocates.

Campania vaccinării pe care am derulat-o noi ulterior a reușit să demonstreze că premisa e corectă, că putem face asta prin PR. Dar noi nu din acest motiv am făcut-o, ci pentru că aveam pe masă un brief, de la o companie farmaceutică, care ne cerea să derulăm o campanie pentru reluarea vaccinării împotriva HPV. A fost și un pitch, iar noi aș zice că veneam cu un avantaj fiindcă ne luptasem înainte pentru includerea în Programul Național a vaccinurilor împotriva infecțiilor pneumococice la copii.

Am câștigat pitch-ul, ne-am apucat de treabă, iar după doi ani și jumătate Ministerul a decis reluarea vaccinării. Noi deja nu mai eram parteneri în acest proiect, dar am mișcat lucrurile în sensul în care societatea a început să vorbească despre nevoia de a preveni cancerul de col uterin prin vaccinarea fetițelor. Asta înseamnă 1000 de femei pe an.

E un tip de campanie în care, dacă pui ingredientele corect, reușești să nu-i stârnești foarte tare pe antivacciniști, să convingi autoritățile că nu este o temă tabu, chiar dacă mai avuseseră o tentativă de campanie similară, care eșuase, și reușești să satisfaci necesitățile unor părinți care cer asta pentru copiii lor.

Această campanie a câștigat niște recunoașteri internaționale care în România nu mai există, este în top 10 cele mai bune campanii de PR ale acestui deceniu. Iar asta demonstrează că PR-ul funcționează într-o societate atât de diversificată și de spartă.

De ce ți-ai făcut agenție?

Eliza Rogalski: Nu aș formula așa. Agenția a fost mai întâi un departament pe care, în acord cu proprietarii de atunci ai Tempo, am decis să o transformăm în agenție ce funcționa autonom, dorind să intre pe o piață de PR singură.

Partenerul meu a venit cu ideea ca agenția să se numească Rogalski-Grigoriu, dat fiind că eu eram foarte cunoscută în PR, iar el era foarte cunoscut în afaceri, iar asta ne-ar fi adus foarte repede notorietate.

Agenția s-a creat în 2007, am lansat-o în 2008, iar la sfârșitul anului a venit criza. Iar noi aveam în portofoliu bănci, automobile, construcții, adică tot ce picase. În 6 luni de zile am schimbat radical portofoliul și am găsit clienți noi, am fost norocoși că am putut să îi cooptăm atât de repede, și am început să lucrăm pentru ei.

În 2010 eu am plecat la grup, am adus-o pe Alina în locul meu, iar în 2014 am propus foștilor mei asociați să ne transfere părțile lor sociale, mie și Alinei. Așa s-a întâmplat că Alina a intrat, alături de mine, în acționariatul companiei, iar agenția și-a schimbat numele în cel de astăzi, Rogalski-Damaschin.

Te-a tentat vreodată să lași tot și să-ți iei un an sabatic, să pleci în Miami?

Eliza Rogalski: Nu, pentru că eu provin din această cultură a muncii. În anii 90 să-ți găsești un job era un succes în sine. Să fii ales tu dintre sute de cv-uri, pentru un post de secretară, era cea mai mare realizare pentru unii oameni.

Munca face parte din identitatea mea ca persoană, profesia mă definește ca om.

Îmi place să călătoresc, să mă duc în vacanțe, dar pe termen limitat. Nu-mi doresc vreun an sabatic, nu vreau să mă izolez de lume, eu mă încarc din proiecte noastre, ca o baterie solară.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO