Cum a ajuns băiatul unui arbitru, licențiat în economie, unul dintre cei mai apreciați regizori la Cannes. Povestea lui Corneliu Porumboiu surprinsă din „decupajele” sale de viață

Corneliu Porumboiu a fost nominalizat anul acesta pentru marele premiu de la Cannes, Palme d’Or, cu cel de-al cincilea lung metraj semnat de el, filmul „La Gomera”. În competiție au mai intrat nume grele ale filmului mondial, precum Pedro Almodovar sau Quentin Tarantino. Premiul le-a fost ,,suflat „de un regizor din Coreea de Sud despre care criticii scriu uimitor.

Filmul lui Corneliu Porumboiu a fost primit cu multe aplauze, iar printre invitații speciali din sală s-au numărat părinții regizorului, arbitrul de fotbal Adrian Porumboiu și mama sa, fosta profesoară de română, cea care i-a insuflat dragostea pentru povești, cum însuși Corneliu povestește.

Îmi doream de mult un interviu cu Corneliu Porumboiu și iată că a venit ocazia perfectă. Am vorbit despre film, despre copilăria pe terenul de fotbal, despre iubirea vieții sale și despre părinții lui. Am povestit despre aproape orice și iată ce a ieșit:

Ai văzut filmul regizorului sud coreean ce a câștigat Palme d’Or la Cannes?

Nu am avut timp.

Mă întrebam cum de v-a suflat marele premiu… Că înțeleg că au fost multe nume mari în competiție..

Da, au fost și Tarantino, Almodovar, regizori foarte buni. Dar depinde de multe. E foarte greu de vorbit dacă nu am văzut filmul. Am citit cronici foarte bune și o să-l văd și eu imediat ce o să am timp.

Cum descrii tu „La Gomera”?

E un film polițist despre un polițist corupt care merge pe o insulă să învețe acel limbaj care să-l ajute într-o afacere foarte dubioasă cu droguri și până la urmă, fără să-și dea seama, acest limbaj se transformă în altceva.

Limbajul acesta chiar există?

Da. L-am descoperit într-un reportaj la o televiziune din Franța, acum vreo 10 ani și am aflat că pe insula La Gomera, acest limbaj fluierat, el silbo, face parte din patrimoniul UNESCO și copiii chiar fac cursuri acolo ca să-l învețe. Pe mine m-a ajutat șeful catedrei de el silbo de pe insulă care a fost un fel de trainer pentru actorii români și străini.

Cu ce îi ajută pe copii acest limbaj?

Pentru a păstra și a duce mai departe cultura lor. Insula e accidentată, e o insulă vulcanică și folosesc acest limbaj ca tip de comunicare la distanță. Îmi povestea un localnic că până în urmă cu 30 de ani era foarte dificil să treci de pe un munte pe altul.

Povestea lui Corneliu Porumboiu surprinsă din „decupajele” sale de viață

Ce te-a marcat pe tine la experiența acestui film?

E prima oară când lucrez cu actori străini și toată experiența a pornit de la scenariu. Mi-a plăcut foarte mult ideea asta și m-am documentat mult pe marginea ei. M-a fascinat acest limbaj fluierat și după documentare am aflat că sunt cam 40 de zone în lume unde se folosește, e o codare universală care m-a atras.

Dar ce ți-a venit să iei actori străini?

Așa m-a dus povestea.

Cum aștepți să fie primit aici?

Sper să fie bine primit, iar TIFF-ul să fie un prim pas pentru distribuția în România ce va avea loc pe 13 septembrie. Și sper ca oamenii să-l vadă, să-l placă și să și vorbească despre film.

De ce Corneliu Porumboiu regizor? Când a prins rădăcini în sufletul tău dorința aceasta?

Pe la 19 ani. Studiam aici, la București, la ASE, nu-mi plăcea deloc și la un moment dat, un verișor de-al meu m-a dus întâmplător la Cinematecă. Vărul meu trebuia să plece în Canada și s-a simțit dator, responsabil pentru mine, eu venit de la Vaslui și a vrut să-mi arate niște locuri importante din București. Unul dintre locurile acestea a fost Cinemateca, unde am văzut „La Dolce Vita” al lui Fellini. Mi-a plăcut foarte mult și apoi am început să mă duc singur. După câțiva ani de Cinematecă am spus că-mi place foarte mult treaba asta cu filmele și vreau să încerc să fac și eu.

Citește și: Povestea de viață a celui mai mare producător de film: De la visul de a deveni actriță, la Facultatea de Instalații și până la Cannes și Oscar. Cum iubește Ada Solomon?

Dar tu până atunci nu erai pasionat de film?

Vedeam foarte multe filme, mai ales pe VHS-uri, știam tot ce era cu Bruce Lee, toate filmele de comando, American Ninja 😂

Aveam un video și se strângea tot blocul la mine.

La câți ani ai avut video?

Pe la 13, 14 ani.

Cu casetele dublate din rețeaua clandestină…

Evident 😂

Mă duceam la cinema și în Vaslui. Acolo am văzut primele serii Spider Man. Din 1986 după ce s-a pus embargo-ul pe filmele americane, nu prea mai aveam unde să merg. Dar țin minte că la un moment dat se făcea videotecă, undeva la Casa Sindicatelor din Vaslui unde veneau mii de oameni.

Și era legal?

Nu, dar…

Așa că eram mare consumator de filme, dar nu descoperisem filmele de artă și nu m-am gândit niciodată să fac asta. La Cinematecă am descoperit un alt tip de cinema care m-a atras și de acolo mi-a venit ideea.

Filmele rusești?

Nu, era tematica aceea săptămânală și aveam multă diversitate. Apoi am realizat că și la TVR erau foarte multe filme clasice, multe westernuri bune, tot la televizor am văzut și Hitchcock.

Dar care ai spune tu că e filmul copilăriei tale?

Nu am unul care să mă poziționeze în copilărie. Vedeam și filme românești, dar nu pot să spun că m-a marcat vreunul… Îmi plăceau mult desenele animate, Stan și Bran în fiecare sâmbătă dimineață, dar dacă mă întrebi unul, nu pot să-ți spun.