Cum a ajuns o româncă să le îmbrace pe Madonna, Beyoncé, Lady Gaga, Katy Perry sau Miley Cyrus? Povestea Andreei Bădală și a unuia dintre cele mai apreciate branduri locale, MURMUR

Andreea Bădală este un român de succes. Nu o spunem noi. Nu o spune nici ea. O spun vedetele internaționale cu care a lucrat. De la Madonna, Beyoncé, Lady Gaga, Katy Perry sau Miley Cyrus până la editorii celebrului Vogue, toţi au fost cuceriți de siluetele MURMUR, inspirate din piesele de lenjerie intimă retro.

Crezi în feminitate? Crezi în puterea femeii? Crezi în vulnerabilitate? Atunci ai deja trei lucruri în comun cu Andreea Bădală și cu MURMUR. Andreea a copilărit într-un bloc cenușiu dintr-un comunism care nu i-a apreciat creativitatea, dar care a împins-o să viseze. A ajuns în Londra unde a primit confirmarea. Și după ce a lucrat pentru Richard Nicoll și Alexander McQueen, s-a întors acasă și a creat MURMUR. Iar astăzi, într-o industrie în care brandurile apar şi dispar aproape la fel de repede pe cât se prezintă pe podium, Andreea Bădală este din ce în ce mai apreciată. Oamenii îi cumpără produsele peste tot în lume, iar ea produce totul în România.

Își dorește ca prin creațiile ei să ajute femeile să se descopere și să învețe să se aprecieze. Și cel mai mult se bucură atunci când primește răspunsul „nu știam că pot să arăt așa” sau, și mai important, „nu știam că pot să mă simt așa”.

Și-ar dori să lucreze cu Cate Blanchett și Tilda Swinton. Dar lista este lungă, la fel de mare precum îi sunt pasiunea și bucuria pentru modă. Crede că doar prin muncă și dăruire lucrurile pot să iasă bine. Și se bucură de oamenii frumoși pe care îi are în echipă. Dar cine este Andreea Bădală ? Care a fost visul din spatele MURMUR? Și cum a ajuns să cucerească o lume întreagă?

Cum a început povestea MURMUR?

Totul a început în 2011. Mi-am dorit foarte mult să fac un brand care să fie despre femei și despre feminitate. Iar în perioada în care am fost în Londra și am studiat am văzut că lumea își dorește lucrul acesta. Am luat contact cu multe branduri care spuneau o poveste la feminin, poate unele chiar într-o zonă extremă, alte se duceau mult în zona eroticului, însă puține erau cele care aveau un manifesto concret la nivel de prêt-a-porte.

Sigur că am copilărit cu casete video cu videoclipurile Madonnei. Nu aveam nimic altceva, nicio altă referință. Trăiam într-un apartament micuț, într-un bloc cenușiu din perioada comunistă. Și dădeam caseta de la unii la alții sau veneau vecinii și ne uitam toți la aceleași filme și aceleași videoclipuri. Iar acolo Madonna purta Jean Paul Gaultier. Deci cumva cercul s-a închis în 2014 atunci când ea a purtat haine semnate MURMUR.

Și, uitându-mă și mai în trecut, cred că este o construcție instinctivă pe care în ultimii ani doar am conștientizat-o. Adică, am fost de mică fascinată de tot ceea ce însemna lenjerie – tot ceea ce era misterios ascuns după rochie. De când eram copil stăteam la probe și eram fascinată de lenjeriile intime retro.

Îți dai seama că pe atunci nu aveam acces la informație, iar singura mea sursă de cunoaștere estetică, cum vedeam eu o femeie sexy, era reprezentată de femeia de vârsta mamei sau chiar și mai în vârstă. Ori pe atunci nu exista trendul actual în care femeile după 40-50 se îngrijesc, nu se mai gândesc că după o vârstă nu mai contează cum arăți. Pe atunci, lucrurile nu erau deloc așa. Pe atunci nicio femeie nu visa să fie veșnic tânără. Așa că aveau forme mai mari. Cumpărau lenjeria anilor ’50, inspirată de Marilyn Monroe, venită probabil din China pe lanțul legăturilor comuniste.

Care a fost prima haină sau primul obiectiv vestimentar care te-a fascinant, îți mai aduci aminte?

Tot din zona lenjeriei intime – sutienul conic al anilor ’50, portjartierul sau furoul pe care încă le mai purtau doamnele la vremea respectivă.

Și unde le vedeai?

Le vedeam în casă. Am copilărit cu bunica mea care făcea haine pe comandă și de la ea am învățat limbajul modei. Apoi, lucrurile au venit natural, am fost un copil introvert care desenea foarte mult și așa că am ajuns în clasa a IX-a la Școala de Arte. Ulterior, au venit programat, am mers în Londra pentru că am vrut să mă specializez – acolo am învățat construcția de tipar și acesta este motivul pentru care hainele mele sunt destul de geometrice. Și, în cele din urmă, am lucrat la Richard Nicoll și Alexander McQueen pentru că am vrut să învăț zona mai tehnică, mai aplicată.

Obsesia pentru formele feminine a fost de mică. Atunci când eram un copil le admiram și aveam un joc cu mine în care număram de fiecare dată când vedeam o femeie frumoasă sau îmi spuneam îmi minte ce detalii sau ce părți ale corpului îmi plac – de exemplu, îmi spuneam „aș vrea să am și eu încheieturile atât de fine”.

Cât de mult s-a schimbat ideea ta despre feminitate atunci când ai plecat în Londra?

Șocul cel mai mare nu a fost atunci când am ajuns în Anglia. Acolo era normalul pentru mine. Nu aveam limite – nu îmi era nimic impus în cum să mă îmbrac sau cum să arăt. Toate alegerile mele erau forme de exprimare, exact ce desenam.

Însă, lucrurile acestea sunt de așteptat. Acolo vorbim despre sute de ani de cultură care s-au stratificat. Așa că nu poți compara niciodată Anglia, unde toată lumea are acces cu doar cinci lire la o istorie fabuloasă a costumului, cu România, unde, în afară de Muzeul Țăranului, nu există nicio arhivă a istoriei hainei locului. De ce este important acest lucru? Pentru că haina este ca o sugativă, ea este o mărturie incredibilă a istoriei locului – de la informații sociale, la cele economice sau culturale.

Revenind la întrebarea ta, nu am vrut niciodată să văd comparativ cele două locuri.

Imaginează-ți că noi ne rugam de prieteni să ne aducă haine de la H&M. Când am avut primul magazin de genul ăsta în țară? Și vorbim despre un magazin de masă. Accesul a venit pentru noi destul de târziu. Ce ne-a salvat a fost simțul culorii – uitați-vă la portul popular, este foarte armonios. Dar am pierdut enorm, din punct de vedere cultural, în perioada comunistă. Iar lucrul acesta se vede și astăzi – nu avem reguli, la noi ai voie să îți vopsești casa verde fosforescent dacă vrei, iar lucrul acesta se vede și în alegerile noastre vestimentare. Și îți mai spun ceva, încă am prieteni care îmi spun că nu poartă albastru pentru că îl asociază cu uniforma din comunism. Ce vreau să spun cu asta este că nu am reușit să îi mai punem un strat de semnificație.

Cum îți vedeau oamenii alegerile vestimentare?

Acolo eram mereu complimentată. Mă opreau oamenii pe stradă. Aici, oricine are curajul să se exprime puțin mai mult, să devină victima judecăților străzii. Este clar.

Așa te îmbracai și înainte să pleci în Anglia?

Am făcut Artele, da (râde).

Și când erai mică?

Furam hainele mamei.

Și îți făceai haine din ele?

Nuuuu… nu i le stricam, nu trăiam pe picior mare ca să îmi permit să i le stric.

Bunica îți făcea haine?

Da. Și ea și mama. Dar cred că era ceva normal pentru un copil din perioada comunismului. Nu e nimic special.

Când ți-ai dat seama că acesta este drumul tău?

În prima fază cred că pe la 14 ani, atunci când am renunțat la muzică. Și apoi, odată cu timpul, am început să înțeleg altfel moda și o să o apreciez și mai mult.

Ce muzică?

Făceam pian la Școala de Muzică. Dar să știi că m-a ajutat mult pentru că am învățat disciplina. Poate că nu am rămas cu atât de multe cunoștințe muzicale… dacă ne strângem câțiva prieteni pot să cânt ceva la un nivel de clasa a VII-a. Dar de mică am învățat că dacă vreau să îmi iasă ceva, trebuie să exersez foarte mult. Iar lucrul acesta m-a ajutat foarte mult în antreprenoriat, unde am responsabilitatea unei firme și, cel mai important, al unor angajați.

Cât de greu este antreprenoriatul pentru tine?

Dacă ai viziune, ești muncitor și îți place, trebuie să îți iasă. Ce nu știi, înveți sau intuiești. Este foarte important să ai oamenii potriviți pe lângă tine. Acum când mă gândesc ce am făcut în toți acești ani – în 2010 m-am întors și un an mai târziu am lansat brandul – mi se pare incredibil tot ce am realizat. De la linia de producție, la marketing și comunicare, totul este enorm, învățând pe parcurs.

Cât de mare este echipa?

14

Atât de puțini …

Da (râde). Dacă te uiți la cifra de afaceri, la cât vindem și, mai ales, la zonele unde vindem, reacția ta este normală. Dar suntem încă un produs de nișă. Modelul meu de business se bazează pe un nucleu mic de oameni (la care vreau să adaug în perioada următoare) și mulți colaboratori. În atelier facem doar prototipuri și comenzi speciale, pentru restul lucrăm cu fabrici partenere – acum cu trei, înainte aveam patru colaboratori.

Și fabricile unde sunt?

Toate sunt în România.

Chiar și pentru comenzile pentru afară?

Da, sigur. Tot ce era ieftin s-a mutat de la noi, iar acum fabricile produc pentru branduri high-end internaționale, iar acest lucru ne ajută și pe noi pentru că oamenii sunt deja pregătiți să facă produse calitative. În plus, este și accesibil. Noi, în general, lucrăm cu fabrici care produc pentru branduri din Franța sau Italia și este cumva interesant și pentru ei să cunoască o echipă românească tânără. E alta relația… plătim mai repede, nu știm.

Vorbiți aceeași limbă…

Exact (râde).

Care a fost momentul în care ai simțit că MURMUR a început să aibă succes?

Un prim nivel, cu siguranță. Sau poate mai multe. Prima data când m-am gândit la acest lucru cred că a fost momentul în care mi-am dat seama că oamenii recunosc brandul fără să citească eticheta. Iar acest lucru s-a întâmplat în 2012 atunci când am apărut într-un pictorial în Vogue UK, în fotografii făcute de Patrick Demarchelier. În acel moment m-a sunat cineva din Anglia și mi-a zis „băi, am crezut că văd o copie sau ceva similar cu ce faci tu în Vogue”.

Apoi a doua validare a venit odată cu comenziile primite de la magazine importante din străinătate. De pildă, contul Luisa Via Roma l-am luat în 2013. Și, în cele din urmă, a venit validarea vedetelor.

Cum ați ajuns peste ocean?

Am vândut într-un magazin din New York, cred că mai bine de doi ani fără nicio expunere. Acolo s-a făcut vad și așa am început să lucrăm cu stiliști importanți de peste ocean care ne contactau pe mail. Lucram nopțile ca să ajungă comenzile la timp în America. Și după doi ani ne-am găsit un showroom în care să expunem în Los Angeles pentru că acolo sunt vedetele. Iar înainte de pandemie, aveam cel puțin două proiecte pe lună – pentru că erau multe concerte, turnee. Acum facem mai mult placementuri. Am fost în pitch-uri cu creatori super mari din Italia.

Cum funcționează lucrurile?

Stilistul îți trimite niște informații – asta este mood board-ul, deadline-ul este în cinci zile și astea sunt dimensiunile lui Beyoncé. Și apoi afli că alături de tine au mai fost și branduri precum Roberto Cavalli. Dar se întâmplă să vină și direct la noi și să ne spună că vor ceva anume. În general, ajungi să lucrezi cu vedetele prin stiliștii lor, nu au ele timp să își creeze ținutele.

Așa s-a întâmplat când am lucrat cu Katy Perry – am avut brief să facem un detectiv sexi, folosindu-ne de inspirația anilor ’40. Am primit mood board-urile și de acolo am tradus ce și-au dorit ei. Le-am făcut în stilul MURMUR. Am primit corecturi de la echipa ei – Katy nu poartă o anumită formă de chilot, îi stă bine o anumită formă de haină.

Însă, există și momente în care cer ele să lucreze cu anumite branduri. De pildă, în 2016 Madonna a cerut să lucreze cu noi. Ea a venit de acasă cu o piesă, s-a uitat pe etichetă, nu știa de noi și a zis că vrea să lucreze cu MURMUR. Costumele ei erau create de o costumieră de Oscar și împreună cu ea am schimbat materialele în funcție de lumina de pe scenă.

Ce ai simțit atunci când ai lucrat cu Madonna, având în vedere că în copilărie te uitai la casete cu videoclipurile ei?

Da, a fost un vis îndeplinit. Acum cred că Madonna a ajuns la statutul de legendă, nu mai este un trendsetter, precum Gigi Hadid. Însă nu cred că există vreo vedetă care să fi fost atât de relevantă atât de multe decenii. Iar eu abia acum încep să realizez ce a făcut ea pentru femei. Nu cred că există cineva în industria divertismentului care să fi avut impactul ei. Și vorbim despre un prezent în care oamenii sunt mult mai liberi.

Mai ai și alte persoane, celebrități cu care ai vrea să lucrezi?

Da, o grămadă (râde). Stai să mă uit în Instagram (râde). Aș începe cu două femei pe care eu le consider extraordinar de rafinate, aproape alienish de feminine, respectiv Cate Blanchett și Tilda Swinton. Pe Tilda am văzut-o în Paris, era la o masă distanță de mine și s-a ridicat la un moment dat, am văzut-o în toată splendoarea ei, îi strălucea pielea și am zis „femeia asta nu este reală”. Probabil că sunt niște alegeri care par puțin probabil să poarte MURMUR, e chiar mult mai plauzibil să nu se întâmple niciodată (râde).

Și pe cine mai ai pe listă?

Hmmm… Zoë Kravitz, Chloë Sevigny și românce am pe listă, Andreea Diaconu, Anamaria Cioboata sau Diana Dondoe.

De unde îți găsești inspirația? Mi se pare foarte diferit să lucrezi pentru cineva anume în comparație cu ce gândești pentru creațiile tale.

Baza este mereu aceeași – din siluete inspirate și modernizate din anii ’50. Și apoi încercăm să ducem lucrurile mai departe, de pildă, pentru colecția aceasta de toamnă am păstrat ideea de super senzual, accent pe forme și detalii pe care le-am pus în balanță cu ideea de masculinitate. Mi-a plăcut opoziția de ultra feminin cu ceva geometric masculin. Iar decizia pare că a fost bună dacă ne uităm la comenzi. Ideea a venit de la faptul că noi ne atașăm de haine și cred că o femeie păstrează cămașa sau pantalonii partenerului, le transformă și le poartă. Cam cum s-a întâmplat în anii ’40, atunci când bărbații au plecat la război și femeile, în lipsă de orice resursă, au început să cambreze în talie sacourile bărbaților și să le poarte. A fost un fel de declarație de dragoste între feminin și masculin.

Ce te bucură mai mult, atunci când vezi întâmplător o persoană necunoscută că îți alege creațiile sau când o vedetă poartă MURMUR?

Nu le-am comparat până acum (râde). Cred că am o capacitate de a nu fi luată de val. Cred că atunci când muncești și îți dorești ca lucrurile să iasă bine, vrei ca toată lumea să fie mulțumită de creațiile tale. Dar cred că cel mai frumos moment este atunci când cineva care nu are suficientă încredere în sine are curajul să facă fitting la noi și să se descopere. Teoria mea este că noi prin formă încercăm să schimbăm conținutul. Practic, prin ce creez încerc să ajut femeile să aibă mai multă încredere în sine. Femeile care au încredere în ele vor cumpăra și online, însă cele care au diferite complexe, care nu sunt neapărat fizice, trebuie convinse. Așa că, cel mai mult mă bucur atunci când primesc răspunsul „nu știam că pot să arăt așa” sau, și mai important, „nu știam că pot să mă simt așa”.

Ce faci atunci când nu muncești?

Ascult muzică, dansez, mă prostesc. Citesc. Mă văd cu prietenii. De obicei călătoresc foarte mult.

Care este locul preferat?

Ador Londra pentru că acolo m-am descoperit, mi-am confirmat că sunt ceea ce credeam că sunt și m-am deschis. Îmi place Parisul pentru că mergeam de 5-6 ori pe an, l-am descoperit și este ca o bijuterie. Îmi place senzația pe care o am în Los Angeles, unde am mereu senzația că îmi iese totul.

Care este ultima carte pe care ai citit-o?

Ascultat… ceva despre negociere, nu am terminat-o. Mi-a dat-o prietenul meu, a fost interesantă. Am aplicat deja niște principii de acolo.

Care e cea mai importantă sau utilă lecție de viață pe care ai primit-o?

Să investesc oamenii cu încredere pe măsură ce mi-o dovedesc. Eu făceam invers – dădeam totul de la început. Noroc că îmi trece repede supărarea sau dezamăgirea.

Porți produsele semnate MURMUR?

Normal (râde). Mă simt prost când nu port, am și zile din astea (râde).

Și ce alte branduri mai porți?

E un brand japonez de pantofi care se numește Toga. Am ceva Margiela.

În afară de haine, știu că mai colaborezi și cu Mercedes-Benz. De ce ei?

Este super fain să înveți ce înseamnă brandul lor: disciplină, eleganță. Relația cu ei m-a inspirat foarte mult: imaginează-ți că au foarte mulți designeri doar pentru cusăturile din interiorul mașinii. Apoi mă impresionează cum pot gândi atât de pe termen lung. Cred că parteneriatul cu ei este un plus pentru ambele părți: creația mea este un brand tânăr, necopt total, iar ei sunt un legacy.

Nu te-ai gândit niciodată să te muți definitiv din România. Ai stat mult în Londra, îmi povesteai de Paris de Los Angeles.

Nu cred. Faptul că suntem aici ne ajută destul de mult. Cred că suntem destul de speciali și de exotici, cât să atragem oameni buni în echipa noastră și colaboratori faini. E o dinamică și o atmosferă foarte bună la MURMUR. E o libertate pe care nu o poți avea într-o corporație, gândește-te că acum o să lansăm în linie de loungewear – evident cu un mic twist, hainele pot fi purtate și afară. Apoi, există evident și un avantaj de producție. Și, în cele din urmă, există și motivul emoțional, nu sunt robot, așa că trebuie să recunosc că acest lucru este foarte important pentru mine. Oricât de mult plec în străinătate, baza a fost mereu România.

Îmi povesteai de colecția de loungewear, ce planuri de viitor mai ai?

Îmi doresc să creștem comunicarea cu clientul final – așa că punem accentul pe dezvoltarea site-ului, unde vom avea un program de loialitate și un soi de consultanță. Apoi, o să lansăm la finalul acestui an și o zonă de pantofi în colecția de loungewear.

Și pe plan personal?

Hmmm… nu îmi planific să devin mamă (râde). Sunt fericită și liniștită. Și cred că, după mult timp, văd că acest lucru are un impact benefic asupra muncii mele. Am reușit să creez și când nu eram atât de bine, dar acum fericirea de acasă se vede și în energia creativității mele.

Se vede starea de spirit în creațiile tale?

Când ești distrus și nefericit pe plan emoțional, munca este o refulare și poate o redescoperire a bucuriei prin creație. Când ești liniștit și fericit, munca este o continuare a acestei stări. Nu mai are rolul de vindecare. Pentru mine s-a transformat mereu în ce a fost nevoie (râde).

Dar s-au transformat și creațiile?

Nu cred, însă am observat că, în timp, creația mea varia în funcție de poziționarea mea față de bărbat. Mă gândesc, evident și la alte femei atunci creez, dar, până la urmă, eu sunt personajul principal al vieții mele, așa că poziționarea mea diferită față de personajul masculin din viața mea se vedea și în creație. Eu văd diferențele. Și persoanele apropiate mie la fel.

Și, ultima întrebare, ce înseamnă frumosul pentru tine?

Proporțiile trebuie să te încânte și cred că avem din naștere o capacitate să le vedem astfel. Și tot ce nu este armonios, la un moment dat, trebuie să îl simțim ca fiind ceva înneregulă. Frumos este o armonie în percepție. Ceva care să te încânte fără să te facă să te întrebi „de ce”.