Cum i-a dat curaj în viață politologului Cristian Pîrvulescu copilăria într-o familie de pedagogi, cu un tată medic legist, ce l-a avut pe masă pe fratele lui Gaddafi și un unchi care a luptat în Legiunea Străină? Și ce spune despre panica indusă de presă în pandemia de coronavirus?

Cristian Pîrvulescu este politolog și profesor de științe politice, decan al Facultății de Științe Politice, SNSPA și un analist ale cărui opinii apar frecvent în spațiul public.

Cristian Pîrvulescu și-a pus întreaga devenire sub semnul filozofiei și al interesului pentru politică. Iar totul a început, probabil în acel moment din clasa a II-a, când, într-un cadru emoționant și solemn, băiatul a fost făcut pionier la Mărășești, acolo unde bunicul lui matern fusese cercetaș și livra scrisorile în linia întâi a războiului, iar bunicul patern luptase. Însă când s-a întors acasă și a povestit despre momentul solemn, micul pionier a primit din partea bunicului un zâmbet plin de milă. Atunci copilul a înțeles că nu știe tot adevărul. Și a început să caute, să asculte toate emisiile în limba română, de la Vocea Americii, la Radio Vatican sau Radio Beijing.

Și a început să înțeleagă de-a binelea politica în liceu și apoi în facultate, când deja aflase toate detaliile fricii tatălui său, medic legist în Ploiești, care primise tot felul de cazuri bizare, cum ar fi moartea fratelui lui Gaddafi, ori decese suspecte din Valea Prahovei; când fusese deja arestat de Securitate, fără motiv, împreună cu mai mulți colegi de liceu, într-un noiembrie a anului 1979, când citea în chirilică revista Literatura și Arta, adusă de la Chișinău de un profesor de logică, unde începea să priceapă ce se petrece cu Perestroika și cu un regim comunist muribund.

Urmează o poveste fascinantă despre un profesor de vocație și un analist pasionat, căruia viața i-a creat cele mai spectaculoase conjuncturi pentru a crește.

Începe să ne îngrijoreze mai mult perspectiva, chiar aceea îndepărtată (martie 2021) decât ce se petrece acum. Cum așa?

Cristian Pîrvulescu: Vedeți, este o problemă de abordare, în primul rând la nivel teoretic. Lumea insistă foarte mult asupra abordării medicilor, care este importantă, dar medicii analizează din perspectiva capacității de a asigura servicii de sănătate.

În realitate însă, când discutăm despre aprecierea unei epidemii, ne raportăm la epistemologie, la teoria științei.

L-am urmărit pe Didier Raoult, celebrul medic din Marsilia, care are cele mai bune rezultate în combaterea efectelor COVID și, ca profesor universitar, în urmă cu câțiva ani aborda exact această problemă. În privința epidemiilor și a răspândirii virușilor sau bacteriilor, există două mari teorii: „regina roșie” și „nebunul Regelui”.  ”Regina roșie” este o teorie evoluționistă, iar numele vine din Alice în țara minunilor, dintr-o secvență din poveste în care Alice, în fața oglinzii, încercând să treacă dincolo, primește o replică din partea Reginei Roșii care îi spune că lucrurile, pentru a rămâne la fel, trebuie să se miște. Practic, această teorie spune că organismele, inclusiv virușii și bacteriile, pentru a putea rezista, trebuie să se schimbe permanent, dar se schimbă după anumite reguli. Iar aceste reguli se pot aproxima.

Teoria „Nebunului Regelui” pleacă de la premisa că lucrurile scapă total de sub controlul rațiunii, că nu pot fi în niciun fel analizate și că evoluția este haotică. Or, mie mi se pare că foarte mulți, în privința acestei pandemii, au căzut sub influența „nebunului Regelui” și oamenii raționali au atras atenția că este vorba despre o situație care se aseamănă cu alte epidemii care au fost cunoscute în istorie. Privită de sus, această criză este relativ asemănătoare celorlalte din istorie.

Aici avem, inclusiv în România, specialiști, cum este profesorul Molnar Geza de la Cluj, care spune că este o evoluție de 6-8 săptămâni, suntem pe latura descendentă, această evoluție în formă de fierăstrău de acum indică o tendință plateau-descrescătoare și suntem în scenariul standard al unei epidemii.

Așa au crezut toți de la început, dar se așteptau să dureze mai puțin. În fond, în China, a durat cam 6-8 săptămâni, în alte părți la fel. Sigur că se întoarce, dar nu o face cu aceeași virulență, așa cum pare să spună teoria.

Aici mai este o problemă importantă, fiindcă lumea spune: „și ce contează teoria?”. Are teoria vreo importanță? Iar răspunsul meu este da, pentru că faptele, câtă vreme nu ai nicio teorie care să le explice, nu au nicio importanță.

Faptele sunt coerente în momentul în care sunt puse într-o poveste. Teoria este o poveste coerentă, susținută de niște elemente care au fost validate și care explică ceva.

Așa se explică de ce oamenii care nu au încredere în știință fug în teoria conspirației, pentru că este confortabilă: „e o conspirație, e un laborator american, e un laborator chinezesc care a scăpat de sub control sau deliberat a vrut să infecteze lumea, e o confruntare geo-strategică etc, etc”, revenind la niște elemente de conspirație pe care le cunoaștem deja. Nici aici nu putem să-i liniștim pe cei care cred în aceste lucruri pentru că ele le asigură un confort intelectual.

Pe de altă parte, marea majoritate nu știe ce să creadă, nu are nici informații științifice suficiente (deși nu sunt persoane lipsite de informații ori de inteligență), dar se țin departe și de teoriile conspirației pentru că intuiesc că sunt lipsite de temei.  Și atunci sunt sub influență, iar cea mai mare influență acum o are mass-media.

Lectura pe care mass-media o face este determinantă. Altfel spus, dacă vorbim de SUA, cine se uită la Fox News îl crede pe Trump, cine urmărește CNN îi crede pe democrați. În realitate, politicienii de peste tot au fost luați prin surprindere și mă întreb dacă nu cumva au făcut calcule eronate, sub influența consilierilor lor, și au luat măsuri prea energice. Aici vine exemplul pe care îl dau eu cu Suedia și Olanda.

Nu vreau să compar România cu Suedia, nicidecum. O compar cu Bulgaria, Serbia, Ungaria, Ucraina, Moldova, eventual cu Grecia, ca să am și o țară din zona Balcanică, dar care să fie o mai veche membră UE. Și constat că România de încadrează în media zonei.

Eu compar Suedia cu Finlanda, Norvegia și Danemarca, țări care sunt din aceeași arie culturală și care au același sistem sanitar și constat că între aplicarea strictă a carantinei și una relaxată, bazată pe suportul populației, nu sunt diferențe foarte mari.

Eu nu spun că noi am putea face la fel, că noi am putea replica rutinele luterane dintr-o societate cum este cea suedeză în România. Dar constat că între Norvegia și Suedia diferența nu este atât de mare.

Deci suntem în „Regina Roșie”, deși avem tentația de a accesa și „nebunul Regelui”!

Cristian Pîrvulescu: Ne place „nebunul Regelui”. Nu știu de ce.

E simpatic!

Cristian Pîrvulescu: Poate. Dar să știți că nu se potrivește deloc cu religia ortodoxă, care nu este deloc deterministă, adică nu crede că există destin, chiar dacă oamenii, credincioșii, preoții pot crede asta. Religia spune: suntem liberi să ne alegem viitorul. Pe câtă vreme, luteranii sunt determiniști, ei cred că sunt determinați din naștere să se mântuiască sau nu. De aici apar diverse diferențe sau nu.

Comportamentul nostru este foarte influențat de emotivitate. O avem și se vede în raportarea la coronavirus, unde avem pe unii care neagă categoric, și este la fel de irațional să negi pericolul, pe cât de irațional este să exagerezi pericolul. Pentru că realitatea întotdeauna este, nu la mijloc, ci complicată.

Dar dacă ieșim din analiză și ne gândim la impactul real al lucrurilor ce se întâmplă? Dvs. spuneți de fapt că dacă suntem „nebunul Regelui” și nu suntem responsabili cu faptele, vom mai sta în casă două luni în toamnă și alte două luni în martie, anul viitor.

Cristian Pîrvulescu: Este posibil. Două perspective: una ne spune că al doilea val este mai puțin puternic, profesorul Molnar, cu experiența lui, ne spune că al doilea val este mult mai puternic. În mod strict analizând aceste strategii de carantină vedem că noi nu am reușit să imunizăm o mare parte din populație. Este problema noastră, a tuturor, cu excepția celor două state despre care vorbeam mai devreme și altfel decât Anglia și SUA, care nu au aceeași cultură ca Suedia, cultură politică, adică respect față de reguli implicite nu față de constrângeri explicite.

Așa încât riscăm să ne confruntăm cu alte două episoade puternice care ne pot bloca din nou. Nu vom avea alternativă pentru că ne-a mai blocat o dată, deci de ce să nu o facem din nou, dar o perioadă foarte lungă de cădere economică nu poate să treacă fără consecințe. Are deja consecințe în sensul că disparitățile sociale, etnice cresc. Este o iluzie să credem că toți suportăm la fel. Or, oamenii pe care îi vedem acum în diferite cartiere sau localități că nu respectă regulile, nu le respectă dintotdeauna, iar acum sunt mai vizibili. În plus, este ușor să spui că poți să stai într-un apartament și să respecți regulile, dar în condiții de sărăcie maximă este imposibil să faci așa ceva.

Oamenii se revoltă și nu respectă regulile pentru că, de fapt, nu au cum să supraviețuiască. Instinctul de supraviețuire este mai puternic decât orice frică de virus, cu atât mai mult cu cât virusul rămâne virtual, invizibil. Mai mult decât atât, cine vorbește despre el? Elitele, dușmanii.

Am remarcat reacții sociale în cartierele bucureștene, dar atenție!, nu în cele mai sărace. În acestea am văzut oameni care poartă mască și mănuși, în cartierele middle-class am văzut oameni care în mod ostentativ nu poartă. Sau în Dorobanți.

Tipul acesta de abordare vorbește despre un sistem de valori și despre modul în care oamenii se raportează la stat ca la un sistem de norme. Dacă noi nu respectăm normele statul dispare.

Cum va arăta anul școlar viitor?

Cristian Pîrvulescu: Sunt foarte îngrijorat pentru că mi-e teamă că aceste decizii vor crea o prăpastie între categorii sociale, între copii care vin din medii sociale diferite.

În principiu, este o fractură clasică rural/urban, pentru că avem un rural mai puțin urbanizat și vom vedea că anul acesta va fi un an competitiv pierdut de România.

Vorbim de o incapacitate administrativă deja seculară, nu o pun nici pe seama comunismului, nici pe seama regimului post-decembrist, pentru că ea există dintotdeauna, (cine își aduce aminte de coana Chirița, își amintește de incapacitatea administrativă pe care Alecsandri o descrie în piesă și vorbește despre corupție, despre un subprefect corupt), exista și acum 100 de ani și există și astăzi. Este o moștenire culturală cu care ne luptăm și astăzi: încercăm să ne modernizăm, dar eșuăm în acest proces periodic.

Din cauza acestei incapacități administrative am ajuns la decizii generale pentru cazuri particulare. Măsura este generală pentru că nu vrem să creăm discriminare între elevi și între profesori. Dar creăm una care nu va avea efecte imediate, ci pe termen mediu și lung, fiindcă ceea ce nu s-a învățat, nu se va învăța.

Iar situația nu este la toți anii de studii egală. Clasa 0, clasa a VIII-a situația este mai gravă pentru că acolo vor rămâne lucruri ce nu se mai pot recupera.

Cum poate clasa 0 să recupereze? Cum poate clasa a VIII-a să recupereze? E o iluzie totală să credem că învățământul online, chiar de calitate, poate suplini învățământul clasic. Dar dincolo de asta, învățământul online nu poate fi aplicat peste tot.

Cunosc o fostă studentă care este învățătoare la clasa 0 (asta face un fost student la științe politice, devine învățător) care este la țară și lucrează pe WhatsApp cu elevii de clasa 0. Ce poți lucra astfel? Le dă teme, teme pe care le rezolvă părinții, pentru că ea nu se poate întâlni cu ei, iar părinții nu sunt, de cele mai multe ori, capabili să rezolve aceste probleme. Or, acest handicap inițial îi va marca pentru tot restul vieții.

Mă gândesc că ar fi vital ca acum, în vară, pe bază voluntară, să se încerce recuperarea materiei. Pentru a crește șansele lor de a fi recuperați.

Cum ar putea recuperarea să se facă altfel decât online?

Cristian Pîrvulescu: După 15 mai, când se termină starea de urgență, se va putea, cu păstrarea distanței de siguranță. În mediul rural nu avem problema aglomerării, există școli nefolosite și singura problemă ar fi aceea a finanțării, dar ar putea fi rezolvată cu bani europeni. Sunt alternative educaționale, precum step by step, dispuse să susțină un asemenea efort.

Dacă ne așteptăm la al doilea val sau nu, vom vedea, dar timpul este prea scurt pentru a produce modificări radicale în sistem, nu?

Cristian Pîrvulescu: Poate învățăm ceva. UNESCO a spus că nu este bine să închidem școlile. OMS, pe baza unor raportări venite din China, a recomandat închiderea lor pentru că micuții pot răspândi molima. Cercetările din ultimele luni arată că mai degrabă nu e așa (nu putem face propoziții absolut adevărate). Dincolo de rata foarte mică de infectare de 0.1% la copii, există date că ei nu sunt purtători atipici, ci pur și simplu nu sunt purtători. Din acest motiv, Norvegia și Danemarca au deschis școlile, pentru că riscurile sunt mici. Nu sunt nule, dar sunt mici până aproape de inexistență. Problema este: suntem dispuși să interiorizăm această informație? Sunt părinții, cei care se tem pentru viața copiilor lor, să interiorizeze această informație?

Sunt profesorii dispuși să se așeze la catedră și să se expună riscului infectării?

Eu cred că sunt dispuși câtă vreme nu vor primi altfel salariul.

Pe de altă parte, s-a dovedit că școlile deschise în țările africane unde a existat Ebola, au jucat un rol extraordinar în dispariția virusului.

De ce nu le deschidem acum?

Cristian Pîrvulescu: Pentru că nu putem. Întâi de toate luăm în calcul frica, aceea care blochează o bună parte din comunitate.

Eu am o oarecare mobilitate: ies în fiecare zi să-mi fac plimbările, merg la facultate și văd că totuși bucureștenii sunt scrupuloși. Nu este un oraș complet blocat, dar respectă regulile. Și nu se respectă regulile din alt motiv decât de frică. Sunt oameni paralizați de frică, încât nu mai știu ce să facă. O să avem o mare problemă să îi recuperăm psiho-social.

Francezii au spus că, și vom vedea dacă funcționează după 15 mai, dacă îi aduc în comunitate vor putea testa efectele fără impact major. Inteligența lor a fost într-un detaliu: o fac pe bază voluntară, adică după voia părinților, în speranța că atunci când lucrurile vor merge bine, toți își vor aduce copiii la grădinițe, școli, creșe.

 Cum arată acum facultatea pe care o conduceți?

Cristian Pîrvulescu: În acest moment facultatea este doar online. Noi am luat decizia de a suspenda cursurile încă de pe 9 martie. Am fost una dintre primele universități. Acest lucru, dintr-un anumit punct de vedere, a avut un rol pozitiv, fiindcă am avut un profesor care abia acum s-a recuperat. El are o specializare în psihologie, avea normă și la spitalul Obregia și s-a îmbolnăvit destul de grav. Și el nu a mai avut contact cu studenții de la sfârșitul lunii februarie.

Noi aveam implementat sistemul online, din 2009, până acum îl foloseam ca un supliment al cursurilor clasice, iar acum s-a dovedit insuficient. Platforma a căzut de câteva ori și a trebuit să creăm una alternativă care nu se mai blochează acum.

Avem cursurile video, care se fac la orele stabilite și în care relația cu studenții este aproape neschimbată.

De ce a fost mai ușor pentru facultăți decât pentru restul învățământului să se adapteze?

Cristian Pîrvulescu: Pentru că noi am avut implementat învățământul la distanță. Deci aveam sistemul online deja implementat.

Învățământul online este o problemă de deschidere și de investiție. Să recunoaștem, nu toată lumea se raportează la fel la online. Dar ne ajutăm între noi, acesta este rolul comunității. Eu am și rolul de administrator, mai intervin, reglez lucruri, îi ajut. Dar important este că ei își fac cursurile online.

La licență am 100 de studenți, iar cursurile merg exact la fel ca înainte, iar la master, unde am 15 studenți, am o interactivitate excelentă în online și sunt foarte mulțumit de prezență.

Cine și cum a decis ca dvs. să deveniți profesor?

Cristian Pîrvulescu: Viața. Sunt la a treia generație de cadre didactice. Bunicii au fost învățători, mama a fost profesoară, iar eu am copilărit în școală. Este singura meserie pe care o fac în mod natural. Îmi place să fiu profesor, ceea ce sună probabil bizar în secolul XXI. Dar, efectiv, când sunt bolnav și intru în sala de curs, renasc.

Cred că este o vocație, dar cred că și cultura de familie a contat. Nu exagerez când spun că am copilărit în sala de clasă. Mama era tânără profesoară de limba română, bunica era încă învățătoare, am învățat să citesc de foarte devreme, mă simțeam foarte bine în clasă. Uneori mă simțeam atât de bine, încât, când am devenit elev de școală generală, eram foarte nemulțumit de profesorii mei. Și mi-am dorit să ajung un profesor mai bun decât mi-au fost unii dintre ei mie.

Cine v-a fost model?

Cristian Pîrvulescu: Visam la un moment dat să fiu regizor de film, iar pentru mine profesorul ideal a fost unul fictiv, din filmul „Domnului profesor, cu dragoste”. Era un film despre criza educației în școlile americane din anii 60, în care am văzut pentru prima dată rolul social și politic al profesorului. Ceea ce mi-am dorit și eu să fac, să influențez opinii.

Am trăit în cartiere, sunt ploieștean și am trăit în cartierul de vest, care este unul muncitoresc, și totdeauna am visat, am sperat că pot schimba lucrurile.

Profesorul nu predă, profesorul schimbă oameni, nu?

Cristian Pîrvulescu: Mai mult decât un bun tehnician, profesorul trebuie să obțină catharsisul. Eu sunt un actor ratat, joc rolul profesorului cu foarte multă pasiune.

Eu mă mândresc cu studenții mei, mă mândresc și cu elevii mei, fiindcă am apucat să am elevi, am predat la Liceul „Mihai Viteazul”, la sfârșitul anilor 90, înainte de a intra în mediul universitar.

Erați profesor de istorie?

Cristian Pîrvulescu: De fapt de filozofie. Credeam că asta se vede.

Îmi place foarte mult istoria, am ajuns la filozofie pentru că îmi plăcea istoria, dar aveam nevoie de raționalitate, aveam nevoie să pun rațiune în istorie, fiindcă faptele istorice nu au nicio relevanță dacă nu sunt asociate unei teorii. Așa am descoperit știința politică, cu ajutorul filozofiei.

Era acolo, mă aștepta.

Să ne întoarcem un pic la bunica. Unde preda?

Cristian Pîrvulescu: Bunica mea, Ioana, era învățătoare la Boldești-Scăieni, în Prahova. Ea a plecat din Cadrilater, bunicii mei materni s-au cunoscut acolo, la sfârșitul anilor 30 apoi s-au retras în Prahova, unde erau obligați să se mute dintr-un raion în altul pentru că bunicul era puțin urmărit. Nu excesiv, dar deranja pe unii. Iar niște foști colegi, prieteni cu regimul, l-au sfătuit să se mute dintr-un raion în altul, ca să scape de persecuție și așa au ajuns lângă Ploiești, la Boldești. Acolo am copilărit și eu.

Cum a ajuns la dvs. toată această dramatică poveste de familie?

Cristian Pîrvulescu: De la început. Am trăit cu Europa Liberă.

Pe mine m-a șocat când am auzit că Mona Muscă habar nu avea că Securitatea era represivă. Eu am copilărit cu gândul că nu trebuie să spun nimănui ce se întâmplă în casă.

Deși și mama, și tata au fost membri de partid, fiindcă era cea mai simplă metodă de pildă ca tata să ajungă medic, deși nu a ajuns decât medic legist, iar mama să nu suporte persecuțiile pe care le-au suportat părinții ei.

Ce se întâmpla în casă rămânea în casă și știam bine cine sunt dușmanii.

E adevărat că în clasa a II-a am avut un șoc. Am fost făcut pionier. Eram în plin naționalism-comunism și am devenit pionier, nu la Doftana, acolo unde tovarășul Nicolae Ceaușescu venise, ci la Mărășești, unde eroii își dăduseră viața.

Solemn moment!

Cristian Pîrvulescu: Bunicii mei amândoi fuseseră la Mărășești: bunicul patern a luptat la Mărășești, iar bunicul matern avea 17 ani, era cercetat și ducea poșta în linia întâi.

Deci s-a făcut evenimentul de la Mărășești, eu sunt emoționat, am fost crescut în spiritul acesta patriotic, mă duc și-i spun bunicului că m-au făcut pionier, iar el se uită la mine cu milă. Nu mi-a spus nimic, doar că se uita la mine ca la un personaj care merita toată compasiunea.

Atunci, pentru prima dată mi-am pus întrebarea: „ce nu e în regulă?”. Eram fericit că sunt pionier, că fusesem făcut pionier în prima grupă, dar el nu era deloc entuziasmat. Atunci am înțeles că mai era ceva, o problemă.

Îmi plăcea istoria, întotdeauna mi-a plăcut politica, am ascultat Europa Liberă, eram obsedat de informații. Căutam Deutsche Welle, Vocea Americii, Radio Vatican, Radio Moscova și Radio Beijing, tot ce avea emisie în limba română, ca să-mi fac o idee.

Aglomerație pe lungimea de undă!

Cristian Pîrvulescu: Medii și scurte.

Cum vă fereați de urechea Securității?

Cristian Pîrvulescu: Ascultam noaptea, tata nu era atent, iar eu ascultam alergând cu radioul de bruiaje ca să pot asculta mai ales Europa Liberă. Așa se face că am ascultat foarte multă muzică rock, care se transmitea după 12.00 noaptea.

Stația de bruiaj există și acum, nu mai este folosită, dar o văd și acum când vin dinspre Ploiești. Este la Tâncăbești.

Bruiajul funcționa mai ales pentru Europa Liberă. Vocea Americii sau Deutsche Welle se puteau asculta la prânz.

Ce înțelegea un băiat de 10+ ani din toată avalanșa de informații?

Cristian Pîrvulescu: Deja începusem să mai cresc. Aveam 14 ani, devin la liceu, fac informarea politică, trebuie să mă descurc să fac informarea de politică externă, astfel încât să spun ce știu dar să țin cont de cenzura regimului. Foloseam întotdeauna revista Lumea pentru că acolo apăreau mai multe informații decât în rest. Așa încât, de prin 1976, când aveam 12 ani, eram în clasa a VI-a, de la moartea lui Mao încolo nu mă mai interesau celelalte materii. Eram foarte bun la istorie și mă pasiona politica, voiam să înțeleg.

Schizofrenică schema: știați dar nu trebuia să spuneți, spuneați reformulând ce știați deja.

Cristian Pîrvulescu: Da, mai aveam și un tată fricos.

Tata era medic legist, adică era cu frica Securității, știa cum funcționează, iar în Prahova cred că, fără să exagerez, crimele politice erau mai frecvente decât în alte județe. Și atunci era foarte speriat.

Am și avut probleme cu Securitatea, pentru că au încercat să îl influențeze pe el prin mine, în clasa a IX-a deja. Am fost practic arestați de Securitate în luna noiembrie 1979, dintr-un motiv necunoscut, dar în final s-a dovedit că era doar grupa mea. Eram 15 copii reținuți de Securitate degeaba. Cred că voiau să îl influențeze pe tata cu ceva. Probabil că era un caz mai special.

Tata a avut cazuri ciudate: asasinarea fratelui lui Ghaddafi la vânătoare la Cheia, morți suspecte pe Valea Prahovei și așa mai departe. Județul Prahova era pasionant. Iar copilul lui asculta Europa Liberă și mai și vorbea cu colegii despre faptul că americanii sunt superiori, lua apărarea rromilor în confruntări cu colegii, fiindcă trăia într-un cartier multicultural.

Nu știam cine erau informatorii dintre colegii de liceu, dar pe cei din facultate îi știu bine.

Cum așa?

Cristian Pîrvulescu: Să zicem că am un coleg care se numește Marius Oprea, care a avut informații legate de informatorii dintre colegii noștri de la filozofie-istorie. Eu eram la filozofie, el era la istorie.

Dar nu numai, era evident pentru că o făceau pe față.

Nu o să dau nume, dar unii dintre ei sunt figuri publice în România. Și știam de atunci că erau informatori și au rămas.

Și de ce nu dați nume?

Cristian Pîrvulescu: Nu-i frumos.

Dar pentru ei e frumos să stea în funcții publice?

Cristian Pîrvulescu: Nu știu dacă sunt neapărat în funcții publice, dar să zicem că ne dau sfaturi.

Noi eram o facultate ideologică, nu uitați! Acolo trebuia ținut cât de cât controlul, unde trebuia să avem origine sănătoasă. Eu, de pildă, a trebuit să ascund că am rude în străinătate. Fratele mamei plecase în 1944 în Franța și rămăsese acolo. Dar se întrerupseseră relațiile.

Iată un detaliu biografic aici: fratele mamei, care a murit în anii 60, înainte de a mă naște eu, a fost un anticomunist adevărat, a fost în Legiunea Străină, a luptat la Dien Bien Phu, a fost luat prizonier, e evadat, a făcut parte dintr-un comando, a făcut războiul în Algeria. Era alcoolic, fiindcă nu avea cum să fie altfel și a murit când vărul meu avea 3-4 ani, iar soția lui, italo-franceză, și-a crescut copilul singură.

Știam de existența lor, familia George Mocanu, din copilărie am văzut poza lui în dormitorul bunicului, știam că a murit, știam că am un văr, pe care l-am cunoscut într-o zi de 20 mai, când m-am trezit la ușă cu cineva care sună la ușă și care spune, în franceză, fiindcă nu știa nicio vorbă în română, „Sunt vărul tău!”.

Nu știu deloc română, dar își revendică foarte tare originile românești. Vărul meu a murit și el, dar nepoții au rămas, unul se află în Corsica, unul in Aix-en-Province și se cred români, chiar dacă mie-mi par mai degrabă italieni, între noi fie vorba!

De ce ați dat la o facultate ideologică?

Cristian Pîrvulescu: Pentru mine nu era ideologică, ci un loc unde puteam să înțeleg ce se întâmplă. Filozofia istoriei era ceea ce mă interesa și ce am urmărit în facultate.

Am fost prima serie care a dat istorie și filozofie. Înaintea acelui an s-a dat economie și filozofie. De altfel, nu am intrat din prima la facultate și am predat un an istorie, la o școală din Brazi. Și am fost fascinat de deschiderea copiilor.

Nu vă temeați în facultate?

Cristian Pîrvulescu: De ce mă puteam teme?

Iernile, când muream de frig în facultate, îmi provocam colegii să protestăm. Ce ni se putea întâmpla? L-au urmărit pe Marius Oprea și pe grupul lui din cauza unor manifeste distribuite în perioadă. Altfel ce era? Că ascultam Europa Liberă? Asta nu era interzis.

În plus, o dată cu regimul Gorbaciov ne-am dat seama că ceva urma să se întâmple. Nu știam ce.

În acest context aș vrea să omagiez un profesor, Gheorghe Enescu, de logică. Ce poate fi mai străin de politologie decât logica?

El era un om pe care l-am văzut cu ochii mei trecând prin baltă fără să-și dea seama. Cu acest om făceam bazele matematice ale logicii, în anul IV de facultate, iar la acest curs rezervam o jumătate de oră pentru a citi Literatura și Arta care se scria în chirilică, și pe care el o aducea de la Chișinău. După care treceam la materie.

El era un logician format la școala rusă, primea această publicație și noi puteam vedea, afla ce se întâmplă cu Perestroika acolo.

În plus am avut profesori curajoși: Ion Ianoși, Radu Florian, care făceau critica regimului, la cursul de marxism. Deci nu era atât de dur pe cât se crede acum.