Mihaela Păun este directoarea EXPO ARTE și omul responsabil pentru una dintre cele mai complicate restaurări din bani publici a unei instituții culturale, Hanul Gabroveni, dar și omul care s-a identificat mulți ani cu cea mai importantă instituție de management cultural a Primăriei București, ARCUB, dar toate aceste lucruri le știți despre ea.
Ce nu știți însă este că Mihaela a visat ani la rând să devină actriță, că a făcut aproape un an de facultatea de Drept, că scotocea podurile vecinilor de pe stradă în căutarea unor comori în materie de cărți de istorie și că modelul ei feminin este bunica din partea tatălui, văduvă de război la 25 de ani, care a crescut singură trei copii și a ridicat o gospodărie de invidiat în satul ei din Moldova.
Care era contextul de viață în momentul în care a venit provocarea EXPO ARTE?
Era o perioadă destul de agitată în viața mea, cu foarte multe proiecte și destul de multă presiune în jur, care nu aș zice că venea de la mine, câtă vreme experiența mea la ARCUB spunea că mă găseam la locul potrivit. Căutam provocări noi, dar mai degrabă în cadrul acestei instituții, nu în altă parte.
Când a venit detașarea către EXPO ARTE, mărturisesc că am primit-o ca pe o pedeapsă.
Hârtia a ajuns în ziua de 13 iulie, anul trecut, exact cu o zi înainte de a pleca în concediu. Îmi luasem special acea zi, când era deschiderea Festivalului de Teatru de Stradă și voiam să nu plec înainte de a mă asigura că totul era în regulă și evenimentul era pornit.
Tot concediul am fost un pic bouche bee, fiindcă nu am înțeles nici dacă am făcut ceva bine, nici dacă am făcut ceva rău. Dar simțeam că cineva m-a pedepsit, câtă vreme voia cu tot dinadinsul să mă ia dintr-un loc unde lucrurile funcționau și făcusem tot posibilul să fie așa și mă trezesc într-o chestie despre care nu știu nimic.
Așa că m-am întors la serviciu ca o declarație de război. În prima zi, îmi amintesc bine, am venit îmbrăcată într-o rochie roșie, cu cercei roșii, cu ruj roșu, eram cât se poate de declarativă. (râde)
M-a întâmpinat o colegă de la primărie, un om pe care am ajuns să îl plac foarte tare pentru că este bun și profesional și uman. Este un profesionist, care își face treaba și nu ai cum să nu placi pe cineva care este muncitor și cu care ai un dialog coerent. Iar modul în care ea mi-a povestit lucrurile m-a făcut să bat în retragere și să mă gândesc serios la ce pot face pentru această nouă instituție, EXPO ARTE.
Înțelegeam că este o nouă instituție menită să facă promovare în zona artelor vizuale, că este importantă tocmai pentru că sectorul acesta a fost mai puțin sprijinit în ultimii ani, lucru perfect adevărat, în sensul că s-a făcut până acum destul de mult în zona muzicii și a teatrului, dar foarte puțin pentru galeriști ori artiști plastici.
Așa că am început să lucrez; în primă instanță doar eu, cu instituția mea din geantă. (râde) Sigur că nu era ușor să pleci dintr-un loc funcțional, cu o echipă închegată, cu un spațiu de lucru și cu personalitate clară și să te trezești în stradă, cu geanta pe umăr și în geantă un contract. Și atât.
Așa că am început să mă văd cu oameni care mă puteau ajuta să mișc lucrurile. Dar nu aveam un sediu, cum ți-am spus, așa că unde crezi că se întâmplau toate aceste întâlniri? La Simbio, un loc care începuse să îmi placă foarte tare, mai ales pentru grădina superbă. Acolo mi-am făcut biroul.
Soțul meu mă întreba: „auzi, dar la întâlnirile astea HoReCa pe care le faci tu ai buget sau plătești tot tu consumația?” Evident că nu aveam buget de protocol. (râde) Dar a trebuit să continuu așa două luni de zile.
După care am cerut un sediu. Fostul sediu al ARCUB, de lângă Teatrul Național, primul sediu al nostru, din care noi ne-am mutat în 2015, când am terminat de renovat Hanul Gabroveni, fusese închis în urma unui studiu care a arătat că se încadrează la risc seismic de gradul I.
Eu însă am încredere totală în această clădire, pe care o știu extrem de solidă. Știu, de asemenea că este vulnerabilă dacă 400 de oameni ocupă sala de spectacole din interior. Motiv pentru care am închis orice fel de activitate cu public, dar am cerut-o pentru birourile noastre și am încredere că putem munci aici fără niciun fel de risc.
Când ne-am mutat în Hanul Gabroveni aveam în plan să revin la această clădire și să încerc o consolidare serioasă. Uite că revenirea noastră aici nu cred că este întâmplătoare și că planul de atunci trebuie dus la bun sfârșit.
Hanul Gabroveni a fost în sine un proiect imposibil. Într-o zi m-am trezit că am primit în administrarea ARCUB Hanul Gabroveni. De nicăieri, fără nicio explicație și fără niciun buget.
Și era un proiect la care am muncit în mod constant șase ani de zile, din 2006 până în 2012, până când a început șantierul propriu-zis, numai pentru a convinge instituțiile statului să se implice, să fac să se întâmple renovarea, să găsesc fonduri, să găsesc parteneri, să iau autorizații, să înțeleg dacă pot să refac această clădire care era o ruină, o coajă de nucă.
Îți mărturisesc că atunci când am ajuns în fața Hanului prima dată am plâns. Mi s-a părut că este pedeapsa maximă pe care o puteam primi din partea autorităților. Uram răpciuga aia de clădire.
Ce ai găsit acolo?
Clădirea fusese o galerie comercială înainte de revoluție, dar fusese construită pe structura unor case ruinate de la 1800.
Era o clădire care a făcut parte din istoria veche a Bucureștiului. De la început a fost ridicat ca un spațiu comercial, practic primul depozit en-gros din București. Acolo trăgeau căruțele, negustorii încărcau marfă și mergeau cu ea în sate.
Dar când am ajuns eu acolo, în 2006, nici ruină nu aș putea să spun că mai era. Îmi amintesc că am urcat pe o scară, care nu se mai susținea pe nimic și care mi se părea că duce spre cer, spre nicăieri.
Am urcat de câteva ori, puțin îngrozită de ce fac, dar eram curioasă să văd ce se află acolo: seringi, gunoaie, o adevărată pădure crescută pe gangul de acces. Nu-ți mai spun că, din momentul în care a fost dată în administrarea ARCUB, nu era incident care să se fi întâmplat în centrul vechi și să nu-mi sară inima că s-a întâmplat în Hanul Gabroveni. (râde)
Cum ai procedat mai departe? Cum l-ai transformat în ce este acum?
Am avut o întâlnire providențială cu un arhitect, scenograf, care a lucrat mult cu Peter Brook, Jean Guy Lecat, pe transformarea unor spații industriale în spații culturale: gări, autogări și așa mai departe.
El a venit la o ediție a Festivalului Național de Teatru, iar eu am aflat, din întâmplare, că se află în București. Am vorbit cu o colegă de la ARCUB și i-am dat sarcină să îl urmărească prin București până când prinde un moment cât să îi șoptească la ureche că este cineva care are o clădire de renovat, nu un spectacol, nu o scenografie.
Omul a fost foarte incitat de idee și a venit la ARCUB. I-am povestit despre han și am vizitat împreună ruina: am dat la o parte sârme, table, ne-am asumat toate riscurile și am intrat.
L-am dus apoi la Caru’ cu bere, să compensăm șocul întâlnirii, și m-a întrebat: „ce vrei tu să faci aici?”. „Un centru cultural”, am zis eu. „Conduc un centru cultural și aș putea face aici un nou sediu al acestui centru cultural”. Și el atât a mai zis: „Bine. Eu pot să vin în decembrie (2006), îmi pui la dispoziție acte și hârtii, îmi dai un arhitect tânăr dispus să mă ajute, iar eu îți fac tema de concurs.” Așa am început să înțeleg cum decurge un astfel de proiect.
Venirea lui în iarna acelui an m-a încurcat un pic, desigur, pentru că, pentru mine, decembrie 2006 însemna Revelionul Integrării, cu mulți invitați din străinătate, la nivel de președinte de stat, prim-miniștri, demnitari, și totul trebuia organizat la Universitate. Dar nu puteam să îl refuz sau să îl amân. Și am reușit.
Și când l-ai văzut realizat, renovat care a fost primul gând?
Hanul Gabroveni este o declarație de iubire acum. Proiectul ăsta m-a împlinit și m-a făcut nu doar mândră, dar am devenit conștientă de ce pot să fac.
Ce făcusem până atunci? Crescusem o instituție, căreia i-am dat o personalitate, am creat niște evenimente, cum erau Festivalul Teatrului de Stradă, Festivalul de Jazz, Festivalul Luminii, dar parcă nimic nu a fost atât de concret și de clar, palpabil, într-o lume care este foarte dispusă să te nege, să îți conteste orice merit. Iar dacă mai ai și ghinionul să fii un om de bun simț, modest sau la locul tău, începi foarte ușor să te îndoiești de tine. Modestia astăzi nu mai este o virtute, ci a ajuns să pară prostie. Dacă îți spun asta, nu înseamnă că accept acest fapt, nu înseamnă că sunt de acord și chiar sunt convinsă că vor veni și vremuri mai bune. Dar simt că se întâmplă acum.
Cum decide un om, care vrea să se facă artist și întreprinde tot ce poate în direcția asta, să vireze înspre management cultural?
Este foarte ciudat cum s-a întâmplat asta, mai ales că eu nu mă vedeam făcând altceva decât actorie, fără să fi avut pe cineva actor în familie.
Mama a lucrat într-o țesătorie, iar tata a fost sudor. Părinții mei au fost oameni simpli, muncitori, de bun simț, care m-au învățat valorile morale ale unui caracter bun.
La fel ca și bunicii mei, oameni extrem de simpli, din Moldova. De fapt, greșesc puțin, fiindcă bunicii din partea mamei veneau din familii de învățători și preoți.
Atunci când veneam la țară, la bunici, aveam o vacanță de vis, pentru că bunicii ne făceau toate poftele, adică realmente orice eram în stare să cerem, primeam. Bunica din partea mamei o vedeam așa cum sunt bunicile, mai femeie, cu gospodăria, cu împletitul, țesutul, vorbitul (râde), iar bunicul era din poveste: frumos, cu păr alb, cu ochi albaștri, obrajii roșiori, de o bunătate imensă, care știa extrem de multe povești.
Din partea tatălui venea bunica pe care am admirat-o cel mai tare, o femeie văduvă de război, care nu știa carte și care și-a crescut singură, de la vârsta de 25 de ani, 3 copii. A fost singura văduvă care și-a tras curent acasă, care avea cal și căruță, oi, boi, vaci și toate cele în gospodărie. Iar eu o admiram fără nicio rezervă pentru că era exact genul de femeie așa cum mă vedeam și eu: activă, femeia puternică, ce ia viața în mâini, nu femeia cu cățeluș-poșetă. (râde)
Ei au fost niște modele pentru mine și m-au ajutat să rămân un om echilibrat, cu credință în Dumnezeu și, fără să spun cuvinte mari, un om cu mințile acasă: să știi locul tău, să nu vrei să iei locul altuia, să ai bun simț, să vrei să faci lucruri care să rămână în urma ta, să nu trăiești degeaba. Adică și dacă ai de măturat o bucățică de hol, să o mături atât de bine încât să știe toată lumea că tu ai făcut-o.
Bună lecție de muncă și organizare. Dar de unde și până unde Facultatea de Teatru?
Nu știu. Deodată, pe la 14-15 ani, m-am trezit că eu asta vreau să fac. Am început să mă duc la teatru (îmi luam singură bilet) și să mă văd pe scenă. Urmăream povestea de pe scaun, ca spectator, dar eram și pe scenă, unul dintre personaje. Trăiam de două ori povestea.
Apoi am început să merg la Casa de Cultură Slătineanu, unde am învățat să proiectez filme, așa cum se face: puneam rola, desfăceam bucla și o puneam în aparat, ceea ce necesita îndemânare, nu era de glumit. Apoi stăteam în sală, ascultam actorii și regizorii care veneau invitați. Altă lume și momente care mă fascinau.
Apoi am intrat în niște spectacole de teatru ce se dădeau prin diverse cluburi.
Ce roluri primeai?
În general, eroine. (râde) Și când am intrat la facultate se întâmpla la fel: Ana lui Manole sau Lady Ann în Richard III. Nu puteam să fiu bucătăreasa din scenă. (râde)
Cât de complicată a fost admiterea la Teatru?
Foarte complicată. Erau doar patru locuri și legenda spunea că erau rezervate copiilor de actori. Timp de vreo doi ani, de prin clasa a X-a, mergeam la facultate și sprijineam zidurile să îi văd și să îi ascult pe cei care ieșeau din examen: cum veneau și povesteau despre emoțiile care îi copleșeau, cum au intrat, cum era comisia, ce au făcut și așa mai departe.
Am tras cu ochiul la toate numele celebre de acum: Ștefan Bănică, Florin Piersic jr., Cesonia Postelnicu, nume inaccesibile mie și la care mă uitam ca la niște vedete, mai ales că unii dintre ei jucaseră deja în filme, să ne gândim doar la Liceenii.
În 1987 am dat și eu admiterea și am căzut cu brio. Ei bine, aia a fost lovitura de grație. Mi s-a părut complet nedrept, mie, care visam și vibram teatru dar nimeni nu și-a dat seama de asta. (râde)
Un an de zile nu m-am dus la teatru, nu am vrut să aud de niciun spectacol. Am învățat, mi-am luat meditator, iar părinții m-au lăsat în pace, ceea ce mi s-a părut extraordinar.
Am început să învăț pentru admitere la Drept. Mărturisesc că una dintre pasiunile mele din liceu a fost istoria și cochetam un pic cu ideea de a fi arheolog. Cel mai mult din istorie, de fapt, îmi plăcea perioada legionară.
Ce puteai tu citi despre legionari în 1988?
Găsisem o comoară de cărți vechi.
Noi stăteam la curte și toată ziua scotoceam prin podurile vecinilor mei mai în vârstă, unde găseam adevărate comori, niște povești extraordinare, ale unor oameni care trăiseră în Franța, studiaseră pian, cunoscuseră personalități dar sfârșiseră undeva pe o stradă pe lângă Șoseaua Giurgiului, într-o căsuță.
Erau niște vieți care mă fascinau. Într-un astfel de pod am găsit o carte, îmi aduc aminte că se chema „Pe marginea prăpastiei” și era tipărită de Fundațiile Regale, care mi-a zdruncinat tot ce învățasem eu la istorie despre România interbelică și despre Garda de Fier.
Dar să revenim la pregătirea mea pentru admitere la Drept.
Am luat o pauză de la teatru și m-am pregătit pentru a deveni jurist. Am dat examen de admitere și, ce să vezi, nu m-am putut abține, și am dat examen și la Teatru. Ceva mă chema înapoi. Nu am putut să stau departe. Am picat însă din nou la Teatru, dar am intrat la Drept. Și am devenit studentă. Până să înceapă cursurile însă aflu că se caută actori pentru corp-ansamblu la Teatrul din Giurgiu.
M-am înscris la concurs și am intrat. Deci, studentă la București și actriță distribuită deja la Giurgiu. Ce am făcut? Am renunțat la Drept.
Un an de zile am fost actor corp-ansamblu la Giurgiu. A fost o experiență foarte interesantă, de altfel: jucam în sate și orașe, plecam în deplasări în țară, într-un cuvânt era fain.
Dar eu nu voiam să rămân un actor de provincie. În plus, nu renunțasem la visul de a intra la IATC. Așa am aflat că se deschisese o facultate privată de teatru, unde m-am înscris și unde am nimerit la clasa lui Adrian Titieni, a Mirelei Gorea și a lui Mircea Albulescu.
Comunicam foarte bine cu toți, dar aveam o legătură specială cu Mircea Albulescu. Simțeam că mă stimula și că înfloream când îmi zicea să trec la clasă și să joc. Repetam Omul care aduce ploaia, eu eram „rățușca cea urâtă”.
Atunci când ești pe aceeași lungime de undă cu un om, cu un profesor, simți cum crești, încep să îți crească aripi. Iar pe mine, când cineva îmi dă încrederea lui, m-a oropsit, pentru că mă simt datoare pe viață și nu mai scap. Așa s-a întâmplat cu domnul Mircea Albulescu. El mi-a dat încrederea lui, iar eu îl ascultam orbește. Iar la un moment dat mi-a zis că facultatea privată nu mai era pentru mine și că venise vremea să încerc iarăși la IATC, cum se numea atunci.
Am încercat, am intrat și am ajuns la clasa Olgăi Tudorache. Dar impactul nu mai era același cum mi l-am imaginat eu. Olga Tudorache era un om minunat, extrem de timid și o persoană de o bunătate ieșită din comun, de care toată lumea, din nefericire, profita.
Eu însă aveam o crispare în prezența ei, nu reușeam să mă las în mâna ei ca o cocă moale. În plus, când îi vedeai pe Olga Tudorache sau pe Adrian Pintea jucând, făcând, arătându-ți ceva se termina totul. Îți venea să-ți iei lucrușoarele și să pleci. (râde)
Adrian Pintea avea momente când mușca din tine, iar atunci îl detestai, dar avea și clipe când era pâinea lui Dumnezeu. El era alb și negru întruna.
Una peste alta, experiența IATC mi s-a părut dezamăgitoare, nu mai era ce credeam eu. Am terminat totuși facultatea și m-am dus la Teatrul din Piatra-Neamț să dau concurs. Trebuia să intru în distribuție la „Mult zgomot pentru nimic”, în regia lui Alexandru Dabija.
Îmi aduc aminte că am mers cu trenul toată noaptea, iar acolo, când am ajuns, am dormit în teatru, pe niște canapele. Studenți, îți dai seama.
Am dat concursul și am luat. M-au anunțat că mă așteaptă o lună mai târziu, să încep repetițiile. Primeam o cameră într-un apartament închiriat pentru mai mulți actori.
Eu eram îndrăgostită până peste urechi de soțul meu de acum, Tiberiu Păun. El fusese student la clasa lui Gelu Colceag, iar când a venit Ion Cojar și a făcut o clasă a lui și-a ales studenți din trei clase, printre care și Tiberiu. El era student la Cojar, în penultimul an, iar eu terminasem deja.
M-am întors acasă, i-am povestit tot, dar Tiberiu nu mi-a zis nimic, niciun sfat, nicio influență. Așa că m-am gândit bine și am realizat că, între familie și carieră, voi alege familia. Și nu am mai plecat la Piatra-Neamț.
Am intrat în presă, la Evenimentul Zilei, apoi am ajuns la o agenție de publicitate, după care m-am angajat secretar literar la Teatrul Nottara.
De acolo, după un conflict și niște nedreptăți, am venit la ARCUB, unde o știam pe directoarea de atunci, Carmen Croitoru. Nu știam nimic despre ARCUB și nici nu știam prea bine ce aș fi putut face eu aici.
Trecusem pe la ARCUB ca actriță. Am fost implicată într-un workshop experimental, dar și într-un eveniment organizat de Mircea Diaconu, Bucureștiul de Altădată, când ne îmbrăcam în rochii din vremea lui Caragiale și defilam printr-un centru vechi mizer, iar Tiberiu chiar a fost atunci ales primar al Centrului Istoric, Primarul Mandache.
Aceea a fost ocazia când am venit aici să facem scandal pentru că ne micșoraseră onorariile peste noapte, fără să ne spună nimic.
Atunci îmi amintesc bine că am fost foarte vocală doar, nu-i așa?, aveam verbul la mine, fiindcă fusesem ziarist la Evenimentul zilei. (râde)
Și realizez acum că a trebuit să trec prin atâtea, să încerc această experiență în presă, apoi în agenția de publicitate, să trec prin acel conflict din Teatrul Nottara ca să pot căpăta puțin zvâc, să învăț să spun nu, să pun niște limite.
Și cum ai învățat managementul cultural?
La fața locului. Întâi am venit ca și colaborator, apoi am dat un concurs pe un post de producător delegat. La ceva timp, am fost văzută și apreciată de fostul director, regizorul Nicolae Scarlat, lucru care mi-a plăcut foarte mult și mi-a dat încredere că pot.
ARCUB avea foarte puține proiecte proprii, adică „O lună din istoria Bucureștiului”, 9 mai-9 iunie, iar la un moment dat am mai avut un Festival de Teatru de Stradă. În plus, aveam foarte multe proiecte externe pe care le finanțam, adică eram un soi de curea de transmisie a banilor dinspre Primărie înspre ONG-urile culturale.
Care era atuul tău?
Treaba asta cu organizarea am avut-o mereu, chiar și în facultate. Tot timpul organizam. Inclusiv astăzi, dacă vin niște prieteni care nu știu unde să-și facă vacanța îi organizez imediat. (râde)
Organizarea e ceva de la care, de fapt, nu mă pot abține. E o calitate, să zicem, dar poate fi și un defect dacă vrei să-i organizezi pe toți și nu lași chiar pe nimeni dezorganizat. (râde)
Aplecarea asta către management mi-am descoperit-o aici, la ARCUB, lucrând. Am început și am crescut aici, iar când a venit momentul să cotesc puțin și să schimb ceva, am făcut EXPO ARTE.
Din acest motiv, pot să zic că nu sunt un actor frustrat că nu mi-am făcut meseria pe scenă și am eșuat aici din nevoia unui loc de muncă. Cred că dacă am ajuns aici este pentru că pe scenă s-ar putea să nu fi făcut mare brânză, ca actriță. Așa că probabil Dumnezeu m-a îndreptat aici pentru a putea face ceva care să rămână.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
