Negustor la 12 ani, în Grenoble, Cristian Preotu, cel mai mare importator de vinuri și gastronomie franceză, ne dezvăluie secretele succesului său

Cristian Preotu s-a născut la Cluj și, la 11 ani, când țara își lua „rația de libertate”, a plecat la Grenoble, la părinții lui care emigraseră acolo în plin comunism. A recuperat rapid neajunsurile legate de limbă și performanțe școlare, iar la 12 ani a început să facă negoț în târgurile de vechituri din oraș. Asta l-a învățat cu munca, cu disciplina, i-a dat independență financiară și l-a făcut să se priceapă la oameni și la negocieri.

Iată povestea picantă a unui comerciant a la francaise!

Care este cel mai drag miros din copilărie?

Mirosul de munte: mușchi, pământ, plante sălbatice, râu.

Eu m-am născut la Cluj și am copilărit în Franța, la Grenoble. Stăteam la munte, la o mie și ceva de metri altitudine, adică într-un mediu foarte frumos, deloc poluat.

Dar prea sălbatic și rudimentar pentru lumea luxului în care evoluați acum?

Deloc. Lumea cu care lucrăm acum se bazează pe produse, iar acestea provin din medii foarte diferite.  Brânzeturile cele mai bune provin de la țărani care stau la munte, somonul este sălbatic și vine din Alaska sau din Scoția.

Cristian Preotu: Noi cumpărăm brânză de la țăranii din Apuseni, bucătarul nostru șef știe cum să aleagă aceste lucruri, merge pe munte, alege plante sălbatice, care sunt foarte gustoase și care reprezintă o avuție națională imensă pe care puțini o conștientizează.

Dacă vorbim despre specificul României, toată lumea se gândește la salată de boef sau la sarmale. În realitate însă, România are o multitudine de specii de plante mai puțin cunoscute, care ne pot face să ieșim în frunte cu ele: urzica, de pildă, rubarba; apoi ciupercile: hribii, gălbiorii.  

Dar asta nu înseamnă lux!

De ce nu? Lux înseamnă lumină, cunoaștere. Luxul nu are legătură cu prețul, pentru că puteți găsi într-un târg o carte de premiu Nobel care să coste 1 euro. Dar ea este lux. Iar acesta nu are legătură cu prețurile, ci cu gusturile.

Bun argumentul. Haideți să ne întoarcem în timp la momentul plecării din Cluj la Grenoble. Povestiți-mi!

Părinții mei plecaseră din România în 1987. Mama era medic, tata muncea în administrație, ei au prins niște contracte acolo și nu s-au mai întors. Iar în 1989 ne-am dus și noi după ei, eu și fratele meu mai mare.

Așa am ajuns într-o lume complet diferită. Dincolo de faptul evident că era o lume nouă, să ne amintim doar ce însemna România comunistă în 1989 și Occidentul, de la autostrăzi la tehnologie. În plus, contextul era complet diferit. În sensul că plecasem dintr-un sistem educațional în care noi eram obișnuiți cu performanța, într-unul complet diferit în care regulile erau altele și ne găseam brusc într-o competiție mult mai mare. Iar noi nu mai eram așa buni. Nu mai spun că nu știam limba suficient de bine.

Cristian Preotu: Excelam la școala din Cluj. Acolo nu mai era așa. Dar am avut ambiția de a reajunge la acel statut, de a fi cel mai bun din clasă. Și destul de repede am reușit.

Eu aveam 11 ani și eram exact la vârsta la care puteam să mă adaptez ușor, puteam să învăț o limbă străină fără accent, ceea ce a fost foarte important pentru mine.

Am ajuns într-o școală foarte bună din Grenoble, la Lycée du Grésivaudan Meylan, unde am reușit să mă integrez foarte bine și care punea mare accent pe sport. În plus, de la noi până la cea mai apropiată pârtie de schi făceam 15 minute cu mașina și ne costa 5 franci să putem să utilizăm pârtia. Erau niște prețuri foarte interesante pentru studenți și elevi. Și acum, când mergem cu copiii în Franța, îi înscriu la tot felul de școli sportive, cum ar fi cea de navigație cu pânze.

Ce ați găsit, ce v-a impresionat?

Era o revistă care se numea Mickey Mouse Magazine care m-a impresionat. Am cumpărat de la un târg de vechituri vreo 200 de exemplare și știu că am pierdut o noapte întreagă citind revista aceea.

În România acelor ani nu exista prea multă bandă desenată, sigur erau Pif et Hercules sau Rahan. Dar ele ajungeau la noi pentru că editura care făcea aceste reviste aparținea Partidului Comunist Francez, din acest motiv se găseau în România, pentru că existau foarte multe mesaje propagandiste comuniste în ele.

Cristian Preotu: Apoi m-a uimit acest ritual al mesei la francezi, în sensul că acolo toată lumea la prânz ia pauza de masă. Între 12.00 și 14.00 se întrerupe orice activitate, de la administrație la firme private, și oamenii merg la masă. La fel cinele sau duminicile în familie sunt respectate cu sfințenie.

La școală, la ora 12.00 se întrerupeau cursurile și mergeam la masă, acasă ori la cantina școlii, unde costa 2 sau 3 franci. Era subvenționată de stat și era o mâncare foarte bună.

Cred că mâncarea este mai bună în Franța, fiindcă cei care fac regulile sunt conștienți că trebuie să păstreze niște standarde, să fie proaspătă, să fie hrănitoare.

Am fost și la școală în SUA, chiar o școală foarte bună și cu pretenții foarte mari, dar la cantină primeam un hamburger, tacos, pizza. În Franța este exclus așa ceva acolo, valorile dietetice sunt foarte importante chiar și în școlile de stat.

Dacă dai copiilor hamburger timp de un an de zile, asta vor alege și nicidecum pește cu legume. Iar la sfârșitul acelui an se vor resimți. Așa că în Franța se încurajează o anumită calitate a mâncării, sportul. Și așa mai departe.

În același context al ritualului meselor, vine și vinul. Sigur, nu aveam noi vin la școală, dar adulții întotdeauna beau vin la masă. Întotdeauna. Iar acesta este tot un detaliu cultural. Ei bine, în acest mod am devenit eu familiar cu mâncarea, cu ritualul meselor ori cu vinul franțuzesc, așa încât să fac o meserie din asta.

Ce vă doreați a face? Ce vă propuneați?

Nu știam exact ce voi face, deși voiam, mi-era clar, performanță.

Mi s-a spus însă că atunci când eram mic, aveam vreo 5 ani, m-a întrebat cineva ce vreau să fac, am răspuns că vreau să fac import-export. Nu știam ce înseamnă, probabil că îmi plăcea cum suna.

Cristian Preotu: Pe la vârsta de 12 ani am început să fac un soi de comerț. Mergeam în târgurile de vechituri, aveam standul meu și vindeam: cărți, mașinuțe, benzi desenate.

În zona în care locuiam aveam foarte mulți vecini vârstnici. Așa că mi-am făcut niște pliante pe care le puneam în cutia poștală, în care spuneam că ofer ajutor la domiciliu, să tund iarba, să deszăpezesc, cu 50 de franci/oră, ceea ce însemna foarte puțin. Dar pentru mine conta. Oamenii mă cunoșteau și era important pentru că aveau încredere în mine.

Așa mi-am făcut primii bani. Cu care am mers în târg și mi-am cumpărat primele produse. Pe care le curățam, le aranjam, le puneam în colecții, (mă specializasem în benzi desenate la un moment dat), știam ce și cât valorează și le vindeam la rândul meu.

Târgul se ținea duminica, motiv pentru care mă trezeam la 2.00 dimineața, îmi luam bicicleta cu care căram lucrurile și mergeam să îmi amenajez standul.

Îmi plăcea mult ambianța de târg. Era și foarte sigur mediul, bine organizat, bine amenajat. În plus, toată lumea credea că sunt copilul cuiva de acolo și nu mă întreba nimeni ce e cu mine.

Părinții mei mai treceau din când în când pe acolo, dar, ca regulă generală, mă lăsau să fac ce voiam. Așa încât ajunsesem să particip la vreo 10 târguri de acest fel în fiecare an.

Cristian Preotu: Ajunsesem să vând de 2500-3000 de franci zilnic, iar toți banii îi reinvesteam. Plăteam 50 de franci chiria, iar restul rămâneau banii mei, oricum bani neimpozabili.

Grenoble era un oraș de comercianți, iar toată lumea făcea așa ceva acolo. Așa încât nu părea deloc ciudat ce făceam eu. În mod sigur, dacă făceam același lucru în România, ar fi fost foarte ciudat. Acolo copiii, în fiecare vară, lucrează. Mai ales cei din familii înstărite și care au trecut de 14 ani lucrează 2-3 săptămâni în fiecare vară. Ca să se învețe cu munca.

Dacă descoperi munca la 26 de ani ești șocat. Ți se pare o pedeapsă. (râde)

Ce v-a învățat asta?

Am învățat că îmi place să muncesc, să vând, să cumpăr. Și nu o iau ca pe ceva dificil.

Apoi am continuat să muncesc. M-am angajat în niște restaurante, am lucrat la prefectură, în administrație, în vacanțe. Mă obișnuiam cu munca și, în plus, eram autonom financiar. Nu trebuia să mă rog de părinți să îmi cumpere o bicicletă.

Cum ați continuat apoi?

Cristian Preotu: Am făcut facultatea de drept în Franța, m-am angajat în administrația publică, unde mi-a devenit clar destul de repede că nu am ce să fac. Așa încât am plecat la un stadiu de pregătire în Anglia și m-am întors în România. Aici m-am angajat la un mic fond de investiții imobiliare în țări cu potențial mare de câștig.

Timp de un an am muncit pentru ei, apoi, împreună cu soția mea, care muncea în zona de marketing, am început să lucrăm cu Comtesse du Barry. Era anul 2004. Un an mai târziu ne-am mutat în România și, de atunci, nu am mai plecat de aici.

Aveam 24 de ani, aveam multă experiență în spate, așa mi se părea mie, aveam și niște bani puși deoparte, astfel încât să nu fie dramatic dacă nu mergea afacerea, așa încât am dat drumul afacerii fără mari temeri.

Noi ne știam cu familia care deține Comtesse du Barry din vremea în care locuisem acolo. Iar când le-am povestit despre ce vrem să facem mi-au spus: „Cristi, voi nu aveți import de foie gras în România, în momentul de față. Vinul de Bordeaux îl importați de parcă ați vrea să faceți o petrecere. Nu-ți face multe iluzii, noi nu credem că va merge foarte bine! Dar încearcă!”, mi-au zis ei. (râde)

Și am încercat și se vede ce a ieșit.

De unde ați avut flerul pieței?

Știam că toată lumea venea în bagaje cu diverse chestii delicioase din Franța: vinuri, brânzeturi, șunci și altele asemenea. Apăruseră tot felul de povești cu români care au încercat să aducă în portbagaj brânza aceea care miroase tare și au aruncat-o la frontiera cu Austria. Un fel de mit al călătoriei brânzei.
Așa că am încercat noi să facem treaba asta și să o facem bine. Iar din octombrie până în decembrie vândusem de 80.000 de euro. Cum? Am făcut o scrisoare pe care am trimis-o la 20 de firme de prim rang din România. Și de acolo lucrurile au venit firesc.

Aveam cutii de cadouri, cu foie gras, terine, ciocolată, vinuri, adică exact ce vindem și astăzi.

Cum a fost criza la dumneavoastră?

Aș zice că ne-a ajutat cumva.

Noi am continuat să vindem încet și sigur. Nu am deschis 50 de puncte de lucru din care să închidem 10. Noi aveam aceeași clientelă, de oameni mulțumiți, care au venit chiar și în criză.

Cristian Preotu: Mie îmi place să fac lucrurile frumos și bine și, pentru a le face așa, am nevoie de timp și de dozarea efortului. Nu mă precipit.

În 2006 am deschis primul magazin, pe Câmpineanu, pe care l-am relocat aici, lângă Ateneu. Iar 3 ani mai târziu, chiar în criză, am deschis un magazin în mall-ul Băneasa. Până atunci nu ne puteam atinge de chirii și de angajați.

Iar acum am ajuns să reprezentăm cam 25% din exportul Comtesse du Barry în lume. Suntem un model de bune practici pentru ei. (râde)

Aveți mai mult de 15 ani de existență ca antreprenor pe piața din România. Ați dezvoltat restaurante, ați achiziționat și un conac vechi pe care vreți să îl transformați, sunteți lideri pe partea de import de delicatese franțuzești la noi. Să vorbim puțin despre evadări. Din scaunul angajatului, evadarea pe o insulă pustie, într-un an sabatic sau o săptămână fără telefon sau laptop devine marele vis. Din scaunul antreprenorului cum se vede această evadare?

Cristian Preotu: Cred că reușita unui antreprenor este să iasă din zona executivă. Iar asta îi dă mai mult timp liber. Asta vrea și angajatul, nu? Să aibă mai mult timp liber, nu să câștige mai puțini bani. La fel și la antreprenor. Când reușești să ieși din zona executivă și să rămâi în zona conceptuală, adică de la director general la președintele consiliului de administrație.

Dar, pentru a reuși acest lucru, trebuie să crești acei oameni bine reprezentați cultural, financiar, organizațional cât să preia asta.

Unde vă aflați acum?

Pe calea cea bună! (râde)

Va veni momentul când copiii vor revendica afacerea! Ce faceți?

Ai mei vor să se facă Youtube-ri. Au 7 și 10 ani și lor asta li se pare interesant. Știu că vor câștiga bani în altceva, nu în magazinele noastre. (râde)

Cum vă vedeți mai departe acest vis de performanță? Ce mai atașați?

Acum deschidem un magazin la Paris, care se numește Le Manoir și va fi un boutique de vinuri și gastronomie, chiar lângă Tour Eiffel, printre cele mai bune magazine de vinuri și gastronomie franțuzească. Și sunt convins că se va poziționa foarte repede între magazinele foarte bune de acolo.

Nu e ca și cum vindeți legume grădinarului?

Ba da, dar eu în acea grădină am început să lucrez. În grădina grădinarului.

Înțeleg foarte bine piața de acolo și am și o privire exterioară critică asupra ei. Iar, faptul că suntem cei mai mari importatori din România, ne-a dat ocazia să întâlnim cei mai mari producători din Franța, ceea ce mulți dintre comercianții de acolo nu au reușit.