Ovidiu Burdușa, românul ajuns să reprezinte diaspora în Guvernul României, după ce în urmă cu 20 de ani dormea în barăcile de carton de lângă Roma. Cum a ajuns un tânăr plecat de la Panciu cu o valiză cu vise, patronul unui hotel de lux din capitala Italiei?

Ovidiu Burdușa termina liceul în 1998 și în vara respectivă, fascinat de viețile tinerilor din filmele americane, a decis să plece în lume. A luat cu el o valiză cu câteva haine și multe vise, a împrumutat bani de la o mătușă și a făcut un pariu cu tatăl lui că va fi primul lui copil care va termina o facultate. Tatăl său a crezut că se va întoarce foarte repede acasă, dator vândut și nici nu își va termina studiile.

Ovidiu Burdușa s-a dus la Roma, a muncit pe brânci și după trei ani s-a întors acasă ca să facă facultatea. A terminat Economia turismului intern și internațional și și-a pus în balanță opțiunile: să rămână în țară și să încerce să-și construiască o carieră, sau să se întoarcă în Italia ca să facă bani. Tocmai o cunoscuse pe Andreea, cea care urma să-i devină soție, așa că decizia era foarte grea. A ales să plece și în scurt timp și-a luat și iubita cu el. Cu o mapă plină cu CV-uri, s-a dus pe la toate hotelurile din Roma, iar singurul post pe care l-a primit a fost cel de recepționer de noapte la unul dintre ele. În câțiva ani în care a muncit din greu, în fiecare zi a săptămânii, uneori și câte 24 de ore pe zi, a devenit managerul hotelului respectiv.

Ovidiu Burdușa și Andreea aveau planuri mari: să strângă bani și să se întoarcă acasă ca să construiască o pensiune pe Valea Prahovei. Însă s-a născut fiica lor și atunci au simțit că e momentul să riște totul. Au cumpărat un hotel în centrul Romei, l-au restaurat, i-au crescut valoarea și l-au vândut un an și jumătate mai târziu. Așa au devenit antreprenori în Italia.

Azi, Ovidiu Burdușa și soția sa dețin un hotel boutiq de lux, cu șase camere în Roma, de care se ocupă Andreea. Ovidiu stă în București de la finalul anului trecut când a fost numit secretar de stat la departamentul Românii de pretutindeni. Spune că nu știe cât va ocupa această poziție în Guvern deoarece apele sunt foarte tulburi în politica actuală a României și de aceea își dedică tot timpul său pentru a se asigura că-și lasă amprenta asupra departamentului, pentru a pune umărul la schimbarea pe care o așteptăm cu toții.

Soția lui este în continuare la Roma, împreună cu cei doi copii ai lor, însă deja au demarat toate acțiunile pentru a se întoarce definitiv acasă.

Întâmplarea a făcut ca în ziua în care m-am întâlnit cu Ovidiu Burdușa să fie și Andreea la București, așa că am băut o cafea delicioasă în compania celor doi soți, ascultând una dintre cele mai interesante povești de viață de până acum.

Cum a început povestea dumneavoastră de imigrant în Italia?

Povestea mea începe în 1979, la Panciu, unde m-am născut. Am terminat liceul în 1998 și imediat după am plecat în Italia. Făceam parte dintr-o generație care își dorea altceva. Eu mă uitam la filmele americane și acolo vedeam că foarte mulți tineri, înainte de a pleca la facultate, își doreau să trăiască un an de zile în afara familiei, să-și trăiască viața pe cont propriu. La mine, socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg și nu am stat un an, am stat trei în Italia. Era acea perioadă dificilă cu obținerea vizelor, a permiselor de muncă… Era foarte greu să ajungi în străinătate în perioada aceea.

Și cum ați ajuns?

Părinții mei nu au vrut să-mi împrumute bani, aveam nevoie de 1500 de dolari să plătesc excursia. Puteam să aleg să plec cu o călăuză, costa mult mai puțin, dar era riscant. Părinții mei mi-au spus așa: „Dacă vrei să pleci în străinătate, mergem la mătușa ta, împrumutăm banii, noi garantăm pentru ei, dar tu trebuie să-i plătești”. Eu nu am înțeles ce însemna asta în momentul acela, nu am înțeles că tatăl meu mi-a aruncat această responsabilitate pe umeri.

Îmi aduc aminte că am plecat în vara anului 1998, imediat după liceu, am reușit să-mi găsesc de lucru și până la 1 martie anul următor mi-am plătit și datoria. Bineînțeles că a fost o mare mândrie pentru tatăl meu.

Când am plecat de acasă, am avut două pariuri cu tatăl meu. El a crezut că o să mă întorc foarte repede acasă și o să plătească el datoria și doi la mână – pentru că părinții mei țineau foarte mult să fiu primul copil din familia noastră care merge la facultate – am pariat că mă voi întoarce și le voi împlini visul. Dar nu am venit după un an, am venit după trei.

Ce meserie aveau părinții?

Mama este cofetar, iar tata era specializat în industria textilă.

A fost vreunul antreprenor, privatizat după Revoluție?

Da, după Revoluție am avut un magazin alimentar, chiar la intrare în oraș, iar după ce m-am întors din Italia, ne-am deschis o spălătorie auto și o vulcanizare. Pot să spun că am avut deja pregătirea necesară, eram familiarizat cu afacerile în momentul în care m-am întors în Italia.

Ce ați făcut în Italia în cei trei ani?

Am ajuns la Roma pentru că acolo era verișorul mamei mele, însă el locuia undeva la vreo 60 de kilometri de capitală. Cu distanța asta mare față de Roma la care se adăuga și faptul că eu am ajuns tocmai în perioada de concedii, șansele de a găsi de muncă erau extrem de mici. După două săptămâni de stat în casa verișorului, am plecat la Roma, iar acolo am locuit în niște case de carton, pe marginea lacului, foarte aproape de stadionul olimpic.

Acum dacă fac o comparație între august 1998 și decembrie 2019, diferența este uriașă. Imaginați-vă un om care dormea la barăci alături de alți 20-30 de oameni din toată țara, după 21 de ani, a ajuns să conducă departamentul Românilor de pretutindeni. Dar să știți că mi-au folosit toate aceste experiențe de viață ca să ajung aici.

Erau români acolo?

Erau foarte mulți români, oameni de bună credință, veniți să muncească, dar fără acte. În perioada aceea era foarte greu să obții o viză de șase luni de zile, permisele de muncă se dădeau foarte greu, iar permisul de ședere se obținea o dată la 3-4 ani.

Adică acești trei ani ați stat fără acte?

Da, însă intrasem legal în țară. Iar dacă munceai și-ți vedeai de treaba ta, nu se lua nimeni de tine.

Și ce ați muncit?

Am avut două locuri de muncă stabile. În prima parte am lucrat un an și jumătate pentru o companie care distribuia băuturi răcoritoare în oraș, ocazie cu care am cunoscut foarte bine fiecare părticică din Roma, plus regiunea Lazio. Ajutam la încărcatul și descărcatul băuturilor. Nu era o muncă foarte grea, dar nici foarte bine plătită, însă eu mai munceam sâmbăta și duminica la un restaurant și reușeam să mai câștig un ban extra.

În ultimul an am lucrat într-un hotel, la vreo 60 de kilometri de Roma.

Ce ați făcut în hotel?

Am făcut de toate. Pentru că știam limba engleză stăteam și la recepție, făceam și curățenie, eram băiatul bun la toate.

De ce v-ați întors acasă?

Eu oricum voiam să mă întorc ca să câștig pariul cu tatăl meu și să merg la facultate, iar momentul sfârșitului anului 2000 a fost cred că cel mai bun. Patronii hotelului la care lucram se gândeau să vândă acea afacere și atunci m-am gândit că „dacă nu mă întorc acum, o să o întind și cine știe dacă mă mai întorc”.

Am venit acasă, la o lună de zile am cunoscut-o pe Andreea, în 2001 am intrat la facultate, la Economia turismului intern și internațional și în 2005 m-am reîntors în Italia.

În cei patru ani de facultate din ce ați trăit?

M-am întors acasă cu vreo 20 de mii de dolari, bani pe care i-am strâns cu greu în Italia. Îmi aduc aminte că în momentul acela, acești bani erau echivalentul a două apartamente în Drumul Taberei.

Dar la 20 și ceva de ani, întors din străinătate, îți vine să cheltui banii, să impresionezi fetele….

Am avut tentația să-mi cumpăr o Dacia nouă care costa aproximativ 20% din banii mei, așa că am renunțat. Am ales să investesc o parte din bani într-un tractor cu care aram pământul celor care aveau nevoie, după care am deschis vulcanizarea și spălătoria auto. Din banii aceia am reușit să mă întrețin și pe mine și pe fratele meu care a intrat o dată cu mine la facultate.

De ce v-ați reîntors în Italia?

Aveam două variante atunci: să rămân în București, să-mi găsesc un job și să-mi construiesc o carieră, sau să mă întorc în Italia și să fac bani. Bineînțeles că am ales a doua variantă.

Andreea unde era în perioada aceasta?

Andreea trecea în anul doi de facultate, tot la turism. Am plecat în toamnă și pentru că atunci se dădeau vize doar pentru trei luni, a trebuit să mă întorc în decembrie ca să-mi reînnoiesc viza. Atunci i-am propus să vină cu mine.

V-ați găsit de lucru în cele trei luni?

Da. Eu deja aveam câteva contracte, am împărțit CV-uri și într-o săptămână am început să lucrez ca recepționer de noapte la un hotel. După un an și jumătate am trecut pe tura de după amiază, iar din 2008 până 2011 am devenit managerul acelui hotel, hotel care mi-a facturat în acest timp peste 1 milion de euro.

Să ne întoarcem la Andreea…

Da, în decembrie 2005, când m-am întors acasă i-am spus: „Vino la Roma pentru că nu are rost să stai aici, poți să te întorci în sesiune și să-ți termini facultatea, chiar dacă stai la Roma”.

Andreea Burdușa: Mama se afla deja în Italia când noi ne gândeam să plecăm și îmi spunea foarte supărată: „Tu dacă vii în Italia, o să renunți la facultate”. Ea se dusese în Italia la muncă ca să pot eu să fac facultatea.

A, deci ați avut și dumneavoastră un pariu…

Andreea Burdușa: Da! Și eu a trebuit să-i demonstrez mamei că nu am renunțat la facultate.

Păi și ce ați lucrat în Italia?

Andreea Burdușa: Primul meu job a fost să spăl scările. Lucram pentru o firmă de curățenie. Apoi am lucrat la un pub, la un restaurant și în hotel, unde am și rămas.

Mama a rămas în Italia?

Andreea Burdușa: Nu, ea s-a întors în urmă cu mulți ani. Nu mai merita sacrificiul. Ea era în Sicilia unde e o zonă mai săracă și unde nu prea mai găsea de lucru.

Dumneavoastră vă întoarceți?

Andreea Burdușa: Sperăm că anul acesta. Noi tot timpul am vrut să ne întoarcem în România, chiar și atunci când nu erau copiii.

Ovidiu Burdușa: Când s-au născut copiii, noi ne-am propus ca la noi în casă să se vorbească 100% românește. Am văzut multe cazuri pe la prieteni de-ai noștri ai căror copii înțelegeau, dar nu vorbeau. Am avut canale românești, știm exact ce se întâmplă în România, am păstrat tradițiile și obiceiurile românești și de fiecare dată am spus că pentru noi „acasă” e la Panciu, nu la Roma. Am spus asta de atâtea ori, încât copiilor le-a intrat în subconștient.

Andreea Burdușa: iar când le-am spus că peste câteva luni de zile ne vom muta definitiv în România, nu au reacționat deloc urât, dimpotrivă.

Și vă mutați la Panciu sau la București?

Ovidiu Burdușa: nu știm asta, depinde și de viitorul politic. Ideea este că băiețelul nostru are șase ani, iar fetița 8. Dacă nu ne retragem acum, mai târziu va fi mult mai greu. Am observat la alți prieteni de-ai noștri care ar vrea să se întoarcă în România, nu s-au pregătit pentru acest moment, copiii lor fiind mai mari s-au lipit acolo și acum nu vor să plece.

Așa cum am făcut și în 2000, vreau să controlez eu situația, să mă întorc când vreau eu, nu când viața mă aduce pe alt drum.

De ce ați ales PNL și nu USR?

Pentru că provin dintr-o familie liberară, iar bunicul mamei mele a fost primar liberal trei sau patru mandate, într-un sat din județul Vrancea și mi s-a părut normal să mă apropii de credința lui. E o poveste tristă pentru că bunicul mamei mele împreună cu bunicul meu și bunicul tatălui meu au făcut 15 ani de pușcărie comunistă. Bunica mea nu a știut trei ani de zile unde se află bunicul meu. După închisoare a fost dascăl în sat și am niște amintiri foarte plăcute legate de el. De la el am învățat să ascultăm Vocea Americii și Europa Liberă și cred că tot de la el am luat curajul de a face ceea ce cred eu că e bine.

Să ne întoarcem la Roma în 2008, în momentul în care ați devenit managerul hotelului. Deja eram în UE, ceea ce bănuiesc că însemna că aveați acte…

Da, aveam. Din 2005 până în 2011, am avut amândoi câte două, trei joburi, plus cele pe care le acceptam în weekend.

Dar de ce luați atât de mult de muncă?

Pentru că aveam nevoie de bani. Puneam banii de-o parte pentru că ne gândeam atunci să ne întoarcem acasă și să deschidem o pensiune la munte.

Andreea Burdușa: Aveam și oferta de muncă pe care nu o puteam refuza pentru că data viitoare nu ne mai chemau. Eram tineri și făceam față. Anul trecut am fost puși în situația în care a trebuit să stăm la recepție pentru că am rămas fără oameni și atunci am simțit că ne-a dărâmat. Și ne întrebam: „oare cum reușeam noi să muncim și câte 24 de ore în tinerețe?”. Chiar și când am deschis primul hotel al nostru, în 2014, stăteam și câte 36 de ore la muncă. Acum nu mai putem.

Ați strâns banii de pensiune?

Nu am reușit să ne întoarcem acasă pentru că a venit criza. Atunci ne-am dat seama că tot ce aveam noi, capitalul nostru financiar se triplase. În ce sens? Băncile nu mai acordau credite, iar cine avea banii cash putea să cumpere. În plus, foarte multe unități de cazare se devalorizaseră. Așa că am început să ne facem calcule și ne-am spus că trebuie să tragem tare ca să cumpărăm ceva în Roma.

Am început să visăm cu ochii deschiși, iar nașterea fetiței noastre ne-a împins să riscăm totul. Împreună cu un asociat italian, am cumpărat în Piața Spaniei un hotel de 13 camere. Jumătate din bani i-am pus pe masă, jumătate urmând să-i plătim în rate, timp de trei ani. Când l-am cumpărat, hotelul avea rezervări de 4000 de euro, iar când l-am vândut, după un an și jumătate, avea rezervări de peste 100 de mii de euro, iar valoarea lui a crescut cu 50%.

Și ce a urmat?

Ne-am separat de asociatul italian, el a ales alt tip de investiție, iar noi am deschis între timp alte trei sau patru structuri de cazare.

Care e business-ul nostru azi? Închiriem apartamente pe o perioadă de 18 ani, le restructurăm, le renovăm și practic vindem afacerea la cheie.

Dacă vă mutați, ce faceți cu hotelul?

Hotelul este în vânzare acum.

V-ați mai reîntors vreodată la barăcile de carton?

Anul trecut a fost un meci de fotbal cu CFR Cluj și chiar am trecut pe podul acela, în drum spre stadion. Acum nu mai sunt barăcile de carton, însă i-am explicat băiețelului meu că am petrecut acolo o perioadă, iar el mi-a spus: „Ai pescuit aici? Nu știam că-ți place pescuitul”.

S-a șters visul pensiunii de la munte?

Încă nu. Poate o să o facem, dacă tot ne întoarcem. Dar nu ne grăbim, trebuie să cercetăm piața pentru că am muncit din greu pentru banii noștri și nu vrem să-i irosim.