Părintele Vasile Boldeanu, omul ce s-a ambiționat să-l slujească pe Dumnezeu în cel mai sărac sat din județul Galați. Și cum a trecut de la necredință la puterea de oferi toată dragostea oamenilor, fiind popă, profesor, asistent medical și voluntar al Crucii Roșii

Părintele Vasile Boldeanu are numai 41 de ani, dar vorbește de parcă a trăit două vieți până acum și a căpătat toată înțelepciunea din lume. Cumva chiar pare că a rărit două vieți, una de dinainte de Cărăpcești și a doua de când e preot în acest sat din județul Galați. Înainte de venirea lui în sat nici nu voia să audă de preoție și îi judeca pe cei ce purtau sutană după unul, două exemple rele auzite. Numai că Dumnezeu a vrut ca el să ajungă în acest sat sărac, uitat parcă de lume, unde oamenii îl așteptau de mai bine de 25 de ani. Deși nu avea o biserică ca lumea, o casă parohială primitoare, deși el, la rândul lui era sărac, a acceptat să rămână. Și de unde a venit pentru un an, doi în comunitate, iată că au trecut mai bine de 20 de când se află la Cărăpcești.

Iar de când părintele Vasile Boldeanu este fiu al satului, întreaga comunitate parcă a înflorit. Le-a făcut oamenilor biserică nou, i-a sfătuit să aleagă munca cinstită și să învețe meserie, le-a făcut cabinet medical în sat unde chiar el este asistent voluntar și i-a învățat pe cei mici că educația este viitorul lor.

Cuvintele mele nu au deloc culoarea și puterea cuvintelor părintelui Vasile Boldeanu așa că vă las pe voi să descoperiți acest om al lui Dumnezeu și sper să fiți la fel de impresionați ca mine.

Părinte, azi e o zi obișnuită din săptămână. Cu ce vă umpleți timpul?

Predau la școală. Sunt profesor titular de religie și bilogie, am catedră întreagă la școala din comună.

Vasile Boldeanu: „Măi, Vasilică, nu te pune cu Dumnezeu!. Dacă te-a chemat acolo, du-te acolo că o să-ți fie bine”.

Sunt mulți copii la dumneavoastră în comună?

Da, sunt trei sate anexate unei școli și la tot ciclul primar și gimnazial cred că sunt vreo 280 de copii. Când am venit eu aici, doar în satul meu era 200 și ceva de copii, iar acum mai sunt 40.

De unde ați venit?

Dintr-un sat care se numește Vârlezi, pe lângă Târgu Bujor.

Și v-ați mutat aici că ați primit parohie?

Aici e o poveste mult mai lungă. Nu am primit parohia, am fost chemat aici. Atunci când am făcut școala de preoți, Seminarul, am spus că eu preot nu mă voi face în veci. Mă dezamăgiseră niște oameni îmbrăcați în reverendă și gândeam și eu ca toată lumea: dacă așa sunt 1,2,3 preoți, înseamnă că toți preoții sunt la fel. La un moment dat, eram la facultate după un examen și mă sună bunica: „Măi, Vasilică, au venit niște oameni să te cheme preot la ei în sat”. Auzind așa, i-am vorbit cam tare bunicii: „Lasă-mă mamaie în pace că nu-mi trebuie mie popă!”. Femeia, deși avea patru clase, era foarte înțeleaptă și mi-a zis: „Măi, Vasilică, nu te pune cu Dumnezeu!. Dacă te-a chemat acolo, du-te acolo că o să-ți fie bine”.

Vorbele astea mi-au rămas bine înfipte în minte  și venind acasă, îi spun nevesti-mii (ne pregăteam să ne căsătorim): „Uite că au venit niște oameni să mă fac popă la ei în sat”. Nevastă-mea cică: „Văleu, dar eu nu aș vrea preoteasă că e răspundere…”.

Până la urmă am venit aici spunându-ne așa: „Dacă Dumnezeu ne-a chemat, hai să vedem. Stăm un an, doi, că doar nu avem nimic nici de câștigat, nici de pierdut”. Și m-au apucat 20 de ani în satul acesta 😀.

Vasile Boldeanu: „Uite nebunul ăsta unde vrea el să vină preot, în sărăcia asta!”

Dar cine erau oamenii aceia de au venit?

Erau niște bătrâni din sat. Satul acesta, pe timpul comuniștilor a fost propus pentru, distrugere, atunci când se făceau restructurări de teren agricol. Satul fiind mic, vreo 200 de gospodării, a intrat în vizorul comuniștilor care au hotărât să-l radă de pe fața pământului și să mute toți oamenii în două blocuri. Numai bine că a căzut Ceaușescu și a scăpat satul. Însă, fiind mic și sărac, vreo 25 de ani nu a avut preot.  Ceilalți preoți care au trecut prin sat, au venit ocazional.

Și de unde auziseră de dumneavoastră?

Oamenii au fost la Episcopie la Galați, să ceară să vină și la ei un preot că toate satele din jur aveau, numai la ei nu venea nimeni. Mai veniseră niște candidați, dar când au văzut că biserica era săracă, satul mic, cu 5 enoriași la biserică, au plecat. Și preoții tineri vor și ei ba o casă, ba niște condiții mai ca lumea. La Episcopie li s-a spun că nu au de unde să le dea preot că nu cresc în copaci preoți: „Dacă găsiți pe cineva dispus să vină, noi îl trimitem acolo”. Și au umblat săracii oameni vreo lună să caute absolvenți de seminar sau de facultate până au ajuns la mine.

Tata fiind preot, când a auzit de treaba asta a început: „Nu, că e satul sărac. Dacă tot vrei preot hai într-o parohie mai mare, mai bogată!”. Eu am răspuns: „Măi tată, știi ceva? Eu vreau acolo și dacă nu pot, nu mai stau și cu asta gata”. În vreo lună eram preot în sat. Casa parohială era un dezastru, creștea iarbă din pereți, era făcută de oamenii din sat din niște resturi de la o altă casă… Vai, când am venit cu soacră-mea și cu mama să vadă unde ne mutăm noi, după ce au plecat de aici au plâns amândouă până acasă. Eu eram principalul vinovat: „Uite nebunul ăsta unde vrea el să vină preot, în sărăcia asta!”. Mai erau parohii bune libere, dar eu am vrut aici.

Biserica veche era o căsuță prăpădită, mică. A trecut un an, au trecut doi, m-am apropiat foarte mult de oameni, oamenii de mine și am rămas aici.

Citește și: Din poliție, în construcții în Italia și apoi pe calea preoției. Cum a reușit Marian Tudor să devină preot și apoi să ajute o comunitate întreagă de copii sărmani din Vrancea?

Am făcut și alte activități în afară de cea de preot, sunt și asistent medical în sat, facem acum niște cursuri și de pompier, le-am făcut o bibliotecă, le-am făcut și un punct de internet…

Prin 2008 îmi era așa ciudă și tot timpul spuneam: „Uite mă, ăștia la oraș umblă pe calculatoare și ăștia la noi în sat când vedeau un calculator spuneau că e televizor”. Cu ajutorul unui prieten din Brăila le-am adus patru calculatoare foarte performante pe care le-am montat în sat. Dar nu aveam internet că la noi internetul era numai prin serviciul de date, nu aveam fir tras în sat. Ca să poată să stea și ei pe internet, să joace un joc, se putea numai noaptea după ora 12 până dimineața la ora 6 când erau libere rețelele. După ce am montat calculatoarele la biserică, în fiecare seară mă suna câte o băbuță: „Părinte, au intrat hoții la biserică, e lumina aprinsă, fură ceva de pe acolo!”. „Tanti, nu fură nimeni nimic, sunt copiii la calculator” 😀

Doamna preoteasă ce a zis când ați adus-o în sărăcia asta?

Ea era învățătoare, terminase Pedagogicul, predase un an în comuna ei natală, dar când i-am spus, a zis așa: „Tu ești bărbatul meu și dacă tu vrei să vii aici, vin după tine că așa e normal”. Și a venit. Nu vă mai spun că părinții ei locuiau la apartament, în condiții bune, iar noi când am venit aici aveam WC-ul în curte, o singură cameră în care am găsit o masă, două scaune, un pat și un șifonier, pe jos era lut… În prima iarnă am stat într-o singură cameră ca să ne încălzim, a fost foarte greu, însă noi eram extraordinar de fericiți. Eram singuri, nu ne bătea la cap nici soacră-mea, nici maică-mea, eram într-un sat cu oameni care așteptau de 20 de ani un preot și nu știau ce să-mi mai aducă ca să mă simt bine. Când tăiau porcul îmi aduceau inima, ficatul… „Părinte, ce-i mai bun să vă dăm dumneavoastră”. „Oameni buni, mâncați voi că eu nu mor de foame”, le spuneam. Nu aveam bani nici de o pizza la oraș, dar în schimb eram așa de fericiți de parcă aveam de toate 😀

Vasile Boldeanu: „Fă ce crezi tu, dar dacă dai la Teologie îți cumpăr mașină”. Am dat și la Teologie că doar nu eram prost să nu-mi cumpere mașină 😀.

Și v-ați cunoscut la școală?

La discotecă ne-am cunoscut, nu la biserică cum ar crede lumea 😀.

Tatăl soției mele organiza sâmbăta discotecă în sat. Eu, nedorindu-mi să ajung mare preot, cucernic, cu barbă lungă, am spus că nu mă fac preot în veci pentru că nu-mi plăcea și nici nu credeam eu că pot vreodată să duc sarcina asta. Când am terminat Seminarul, am dat la facultate, la Franceză-Engleză pentru că voiam să devin profesor. Am intrat primul la facultate că aveam medie foarte mare la bacalaureat. Și ce credeți? Tata ca să mă păcălească să dau la Teologie, mi-a spus: „Fă ce crezi tu, dar dacă dai la Teologie îți cumpăr mașină”. Am dat și la Teologie că doar nu eram prost să nu-mi cumpere mașină 😀.

Având mașină mă duceam când într-o comună, când în alta la discotecă. Așa am ajuns în comuna ei, împreună cu niște colegi de școală. Acolo ne-am întâlnit și din vorbă în vorbă am început să ne dăm întâlnire prin oraș, iar apoi ne-am căsătorit. Deci mi-am luat nevasta din discotecă, nu din biserică, dacă așa a vrut Dumnezeu să fiu eu mai în afara sistemului… 😀

Tata este preot, mama dumneavoastră ce meserie are?

Tata este preot, mama era educatoare. Soacra mea muncea la primărie, socrul meu avea barul acesta. Nici unii, nici alții nu o duceau rău financiar și cred că-și doreau pentru noi ceva mai mult, ceva mai bine. Când am venit aici, în satul acesta, tata m-a luat cu frumosul și mi-a spus: „Măi, hai să cerem altă parohie, poate primești una mai bună”. Eu nimic. După ce m-a luat cu frumosul, a început să-mi spună pe față: „Băi prostule, ai să mori de foame”. Dar nu am murit deloc de foame. Nu aveam bani, însă mă învățasem să cheltui foarte puțin. De exemplu, plecam la mare trei zile cu soția și dormeam în mașină sau în cort, dar tot ne duceam la mare. Aveam o rablă de Dacia și când ne invitau prietenii la petreceri, lăsam mașina mai departe, mă îmbrăcam frumos și nu știa nimeni cu ce mașină am venit. Eram săraci, nu aveam nimic financiar, dar aveam de toate spiritual, eram așa de bucuros și de fericit și mă simțeam extraordinar de bine cu oamenii din sat.

Vasile Boldeanu: „Nu sunt decât un om simplu care face tot ce face din dragoste. Iar Dumnezeu m-a recompensat”

Spuneți că nu aveați de nici unele, dar din ce nu aveați, de acolo dădeați. Înțeleg că ați făcut o grămadă pentru copiii din sat…

În primul an când am ajuns, fiind profesor de religie în sat, a venit vorba la un moment dat despre Marea Neagră. Am întrebat copiii: „Care ați fost la mare?”. Niciunul! „Dar care ați văzut Dunărea, că doar suntem în județul Galați?”. Niciunul! „Dar care e cel mai apropiat oraș în care ați fost?”. „La Tecuci”. Atunci am luat legătura cu niște prieteni mai avuți și i-am întrebat dacă nu ar vrea să facă o faptă bună și să sponsorizeze o excursie pentru vreo 50 de copii la mare. Am adunat niște bani, am închiriat două microbuze și am plecat la mare. În noaptea de dinaintea plecării nu au dormit nici copiii, nici părinții. Părinții se gândeau numai: „Văleu, dacă se îneacă în mare”, iar copiii aveau niște emoții de i-am găsit verzi la față. Când am urcat pe BAC la Galați, au început toți să țipe: „Marea!”. „Ce mare măi copii, că asta e Dunărea”, le-am spus. Se uita lumea la noi ca la urs. Când am ajuns la mare, toți copiii erau îmbrăcați frumos și aveau chiloți din aceia flaușați pe dedesubt, să le țină cald, chiar dacă era mijlocul verii 😀. Când au ieșit din mare, chiloții ăia flaușați se umpluseră cu apă și le atârnau până la genunchi. Am mai stat vreo 2 ore să-i uscăm și am pus toți chiloții pe bordul mașinii. Și acum, mă mai întâlnesc cu acei copii care acum sunt mari, căsătoriți, la casele lor și mereu îmi spun: „Părinte, țin minte de parcă ieri a fost excursia la mare. Am mai fost de atunci la mare, dar mai frumos ca atunci nu a fost niciodată”.

Înseamnă că sunteți chiar un dar de la Dumnezeu pentru oamenii aceia…

Nu sunt decât un om simplu care face tot ce face din dragoste. Iar Dumnezeu m-a recompensat. Imaginați-vă că nu scoteam bani deloc din sat. Uneori aveam înmormântări și rudele nu aveau bani nici să-l îmbrace pe cel decedat, cum să le mai fi cerut eu bani pe înmormântare? La un moment dat râdeau de mine preoții din jur care veneau în vizită cu mașini noi, înstăriți și se uitau la Dacia mea din 1978, mai bătrână ca mine. Iar eu le spuneam de fiecare dată: „Lăsați măi că Dumnezeu are grijă de mine”. După vreun an de zile a plecat sora mea în Italia și îmi trimitea în fiecare lună 100 -150 de euro, bani care îmi ajungeau pentru toate cheltuielile. Viața fericită nu e să câștigi mulți bani, ci e atunci când știi să-i chivernisești pe cei pe care îi ai.

Basile Boldeanu: „În primii zece ani de zile nu mi-am luat salariul deloc pentru că toți banii i-am reinvestit la biserică”

Biserica ați făcut-o de atunci?

Când am ajuns în sat era o bisericuță mică, veche, la marginea satului, ce începuse să se crape și nu prea mai aveam voie să intră în ea, pentru că Inspectoratul de Stat în Construcții a spus că e periculos să mai slujim în ea. Oamenii din sat au zis că vor să facă o biserică nouă. Eu am zis că da, sigur, ne apucăm să strângem bani. „Avem bani, părinte”, au spus ei. Când colo aveau adunați vreo 400 de mii cum erau atunci, adică vreo 20 de euro. „Măi oameni buni, cum să facem biserică cu 20 de euro?”. Când au auzit toți de prin jur, au început să râdă de mine: „Ce să faci tu biserică în satul acela, că e sărac?”. Ne-a ajutat Dumnezeu și în 2003 am început biserica și în 4 luni de zile a fost gata o biserică de lemn, nouă. Bine, că ne-a luat 3-4 ani să strângem toți banii și să o achităm, dar am reușit. În primii zece ani de zile nu mi-am luat salariul deloc pentru că toți banii i-am reinvestit la biserică: am făcut trotuare, garduri, tot ce mai era nevoie. În 2009, după ce am fost în Italia și am admirat o biserică de acolo, m-am întors în țară și am început să amenajez o sală de mese lângă biserică, bibliotecă și cabinet medical.

Tot așa sărac e satul sau au mai evoluat oamenii?

A evoluat extraordinar de mult satul nostru.

Cum așa?

Când am venit în sat erau oameni care se mulțumeau să muncească cu ziua, erau plătiți la negru… Pe la pomeni, după 4-5, 10 ani, familiarizându-mă cu ei, am început să le spun: „Băi, nu mai munciți la negru, munciți legal ca să aveți și voi o pensie, să aveți asigurare medicală… Nu vă mai duceți la prășit, puneți mâna și învățați o meserie”. Foarte mulți m-au ascultat și s-a ridicat foarte mult satul. Când am ajuns aici erau multe case fără curent electric, veneau la biserică doar ca să le dau la sfârșitul slujbei lumânările, nu ca să se roage. Nu aveau curent, copiii își făceau temele la lumânare… Acum familiile tinere au ales să rămână în sat, și-au ridicat case noi, s-a schimbat foarte mult satul în 20 de ani. Sunt fii ai satului care sunt plecați pe la Arad, pe la Timișoara și de fiecare dată când se întorc se minunează de cât am evoluat. Noi am fost primul sat din zonă care am avut cabinet medical, bibliotecă, sală de internet, toate lângă biserică. Și noi suntem cei mai săraci de aici.

„Omul la țară, când începe să-i fie rău sună și popa, sună și Ambulanța și abia apoi pleacă la spital”

Dar cum vine asta că sunteți asistent medical?

Am făcut școală. Prin 2008 m-a chemat o femeie să o împărtășesc că-i era cam rău. Omul la țară, când începe să-i fie rău sună și popa, sună și Ambulanța și abia apoi pleacă la spital, gândindu-se că dacă moare, să fie spovedit și împărtășit. M-am dus, am spovedit-o, dar nu am putut să o împărtășesc că mâncase femeia. I-am zis: „Tanti, vezi că vin mâine dimineață și te împărtășesc”. Numai ce am plecat de la ea că mă sună rudele că a făcut infarct. Ea cred că făcuse un preinfarct și eu nu mi-am dat seama că nu mă pricepeam. Apoi mi-am zis: „dacă tot stau în satul acesta și am de gând să stau mult, nu stau doar preot ca să fac o aghiazmă. Ia să mai fac o școală”. Și am făcut școala de asistenți medicali la Galați. M-am chinuit rău, îmi era tare greu să fac naveta, nu aveam nici bani pentru că în aceeași perioadă nevastă-mea făcea doctoratul la Chișinău și ne mânca foarte mulți bani. Îmi era și rușine să cer cuiva bani și ajunsesem în situația în care, atunci când mai aveam câte o pomană, puneam banii de-o parte ca să iau motorină să ajung la cursuri. Am avut niște colegi și niște profesori extraordinari, care au înțeles că eu nu fac școala asta să mă duc să muncesc într-un spital, să iau locul cuiva, ci din pură caritate, doar pentru omul din sat. M-am înscris și în Crucea Roșie și acum sunt asistent medical voluntar în Crucea Roșie, organizație care ne-a ajutat să echipăm aici cabinetul medical. În anul 2012 Crucea Roșie ne-a băgat într-un proiect de telemedicină, ne-a adus în sat EKG, ne-a adus aparat de tensiune, glucometru, ne-a pus în legătură cu niște spitale din București și sunt în sat vreo 12 persoane care încă mai trăiesc pentru că am fost pregătit pentru ele. Făcându-le EKG-ul, îl trimiteam la București și medicul ne suna și ne spunea dacă e caz urgent și dacă trebuie duși rapid la medic.

Am avut un caz aici în sat, un om bolnav de diabet – diabeticii nu prea simt când au probleme cardiace – căruia i-am făcut EKG și după ce am trimis rezultatul la București, m-a sunat medicul. Era o zăpadă mare la noi în sat de nu puteai să te miști de la o casă la alta. Medicul de la București mi-a zis că trebuie să-l duc de urgență la spital. „Vai de mine? Cum de urgență că nu pot să scot mașina din curte”. A doua zi a plecat omul la Galați, cu rezultatul imprimat și cu recomandarea medicului de la București. Când ajunge la spital, medicul de gardă îl întreabă: „Matale cu ce ocazie pe la noi?”. „Păi m-a trimis popa că sunt bolnav cu inima”, răspunde el. „Păi cum să te trimită popa? La voi popa face analize la inimă?”, întreabă medicul. La care omul răspunde: „Da, al nostru face” 😀. Când s-a uitat medicul și a văzut analizele l-a luat imediat în primire. Acum omul acela a ieșit la pensie și încă trăiește pentru că așa a vrut Dumnezeu să fac. Dacă nu o făceam, indiscutabil că mai duceam unul la groapă, nu?

„Eu merg pe drumul meu că am descoperit vorba aia din bătrâni: „Câinele moare de drum lung și prostul de grija altuia”

Spuneați că sunteți în afara sistemului. Cum vedeți dumneavoastră statutul dumneavoastră în condițiile actuale din biserica ortodoxă. Auzim zilnic că de la cel mai mare, până la cel mai mic, preoții numai pe Dumnezeu nu l-ar avea alături…

Vedeți că am în piept o insignă a Crucii Roșii? M-am dus într-o zi la București, că ne-a făcut cineva cadou o excursie pentru copiii din sat. Am luat vreo 15 copii și i-am dus la București. Înainte de plecare, ne-am dus să vedem și noi un mall din București. Când am intrat, ne-am așezat la o masă să mâncăm, eu îmbrăcat în reverendă și în spatele nostru era un grup de tineri care vorbeau în gura mare: „Ia uite și popii ăștia!”. Eu nu am zis nimic, mi-am văzut de treaba mea. La un moment dat o tipă de la ei de la masă se apropie de noi și îmi vede insigna. Lasă tava jos și vine la mine și îmi spune: „Părinte, aveți vreo legătură cu crucea Roșie?”. Când i-am răspuns că sunt voluntar în Crucea Roșie, mi-a spus că și ei sunt, s-au așezat cu noi la masă, ne-au plătit mâncarea și au zis: Vă rugăm frumos să ne iertați că v-am judecat după reverendă. Insigna ne-a arătat că avem altfel de om în față”.

„Știți care e treaba? Eu nu sunt supărat pe voi că și eu am vorbit rău de preoți. Poate așa merităm. Dar învățați și voi din prostia asta românească: dacă un doctor fură, toți doctorii sunt hoți, dacă un polițist ia șpagă, toți sunt la fel. Nu e adevărat”. Eu am dus mulți oameni la spital pentru că oamenii de la noi, pe lângă faptul că nu au experiența călătoriilor, se simt foarte confortabil când popa merge cu ei la spital. Sunt oameni simpli care nu prea înțeleg ce le spune medicul, iar eu stau apoi și le explic pe înțelesul lor despre ce e vorba. Cred că până la urmă trebuie să învățăm că generalizarea este o prostie. Sunt și din aceia, dar sunt și de-alde mine care fac de drag ceea ce fac.

Dar împotriva sistemului mai sunteți?

Eu merg pe drumul meu că am descoperit vorba aia din bătrâni: „Câinele moare de drum lung și prostul de grija altuia”. Eu stau cu oamenii din satul meu, îmi văd de treaba mea și am învățat că sistemele sunt formate din oameni și când concentrația de oameni buni crește, sistemul devine mai bun.