O bogată și valoroasă colecție de broderie de tradiție bizantină a ajuns acum puțin timp, pentru prima dată, la Paris, la Muzeul Luvru. Unul dintre oamenii cheie care au făcut posibilă această expoziție este Emanuela Cernea, comisar al expoziției.
Emanuela Cernea este coordonatorul departamentului de Artă Veche Românească a Muzeului Național de Artă de la București, iar pasiunea ei pentru artă s-a născut cu mult timp în urmă, când a ales o carieră în zona artei. Luna trecută, după nenumărate eforturi de documentare și negociere, cea mai importantă expoziție de artă românească și prima organizată de români la Luvru a ajuns în fața publicului parizian.
Vernisajul expoziției a reunit diplomați, directori ai muzeelor implicate, Muzeul Național de Istorie din București, Muzeul Național de Artă din București, Muzeul Mănăstirii Putna, Muzeul Mănăstirii Sucevița, reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Române, Custodele Coroanei României, Principesa Margareta și numeroși invitați care au putut admira în același spațiu cele mai valoroase piese de broderie de tradiție bizantină din cea mai bogată colecție care există în sud-estul Europei.
De ce ai ales tu broderia?
Aș zice că, de data asta, ea m-a ales pe mine, dar am fost dintotdeauna preocupată de tot ce înseamnă cultura veche românească, iar broderia este una dintre cele mai spectaculoase creații artistice din acest așa-zis ev mediu. Cea mai veche broderie păstrată la noi este de pe la 1380 și se află la Mănăstirea Tismana. Iar cea mai veche și datată este epitaful de la Cozia, 1395, pe care îl puteți vedea în colecția Muzeului de Artă a României.
România deține una dintre cele mai bogate colecții de broderie de tradiție bizantină din sud-estul Europei. De ce? Este o întrebare la care încă încercăm să răspundem.
Ce cred eu este că la noi, în Țările Române, femeile au avut o condiție foarte specială, în sensul că găseau aici un loc de refugiu. Și mă refer aici la domnițele creștine fugite din teritoriile cucerite de otomani. Cele mai multe neveste de Domni din Țara Românească veneau din aristocrația sârbă, după ce familiile lor fuseseră decimate de turci. Iar „fenomenul” s-a extins apoi și în Moldova. Despina Milița, de exemplu, soția lui Neagoe Basarab, Elena, soția lui Petru Rareș, soția lui Mircea cel Bătrân, soția lui Radu Cel Mare, toate aceste doamne care au cucerit inimile voievozilor români erau, de fapt, salvate prin aceste alianțe matrimoniale, în lipsa cărora ar fi ajuns probabil în Haremul Sultanului ori în târgul de roabe de la Istanbul.
Interesul voievozilor noștri era, în egală măsură, foarte mare, fiindcă din aceste alianțe ei își legitimau, o dată n plus, calitatea de moștenitori ai Bizanțului.
Acesta este contextul în care pot să îmi imaginez că au început să funcționeze la noi atelierele de broderie, la curțile voievodale domnilor din Țara Românească și din Moldova, prin aceste doamne venite din Serbia, unde exista tradiția brodatului la curtea princiară. Există mărturii ale călătorilor străini prin țările române care spun că la curțile doamnelor și boieroaicelor se cosea foarte frumos și exista o competiție între producțiile fiecărui atelier.
Mai exista un fenomen, pe care l-au documentat istoricii, printre care și Magdalena Székely și Sorin Iftodi: la târgurile de sclave din Istanbul se vindeau albe care aveau diferite abilități. Printre ele era și broderia. Sigur că erau vândute la sume exorbitante, iar reperul pe care îl dau mărturiile vremii pomenesc despre valoarea unei case în Constantinopol, de pildă. Dar doamnele noastre își permiteau să le cumpere. Aceste roabe ajungeau la curțile române și ele, salvate, practic din sclavie, se simțeau libere și acceptau, probabil, cu bucurie, să lucreze, să deschidă adevărate ateliere de broderie aici, în spațiile salvatorilor lor.
Poate așa se explică de ce piesele brodate sunt atât de frumoase și de ce atât de multe sunt închinate bisericii, un fel de gest de mulțumire, în primul rând față de Dumnezeu, principalul lor salvator, care le oferea, pe lângă libertate garanția credinței creștine, cu atât mai mult cu cât un alt preț al libertății în acele vremuri era convertirea la Islam. Aș îndrăzni să cred că acest exercițiu al libertății este responsabil pentru frumusețea și bogăția colecției de broderie bizantină din această parte a Europei.
Bărbații brodau?
În Occident se știe că brodau. La fel și în Imperiul Otoman. Dar tradiția spune că în răsăritul bizantin al Europei arta lucrului cu acul era rezervată doamnelor. Cine broda însă în Orient nu se știe. În secolul XVII deja încep să apară nume de brodeze și nu întâmplător acestea au rezonanță aristocratică : Despineta, Sultana…arătând că acest tip de artă era patronat de soțiile voievozilor, și explicând într-un fel legendele despre talentul artistic al Miliței, Tudoscăi sau Marghitei.
Multe din aceste informații au ieșit la iveală și pentru noi o dată cu documentara acestei expoziții pe care am dus-o la Louvre. Domnul Jannic Durand, directorul departamentului Obiecte de artă a Muzeului Louvre, ne-a fost de folos în acest sens pentru că el, ca și tine, observa și întreba cu obstinație: de ce sunteți voi atât de speciali?
Noi niciodată nu ne-am gândit la ce aveam, în acești termeni, însă el ne-a provocat să căutăm și altfel de explicații și să acceptăm că da, suntem grozavi, suntem moștenitorii uneia dintre cele mai prețioase comori ale umanității.
Care este piesa cheie a acestei expoziții de la Paris?
Stindardul lui Ștefan cel Mare, care marchează sensibil această relație dintre români și francezi. El a fost dăruit de Ștefan cel Mare Mănăstirii Zografu, de la Muntele Athos, recuperat de un detașament al armatei franceze în timpul Primului Război Mondial și restituit solemn statului român undeva între 1917 și 1919. Simbolic, expoziția a fost construită în jurul acestui stindard.
Broderia în sine este o piesă care ridică foarte multe întrebări: este un stindard liturgic sau de luptă? Este o poală de icoană, este o icoană? Fusese descoperit la Muntele Athos cu ceva timp înaintea anului 1917, iar diplomații români au încercat diverse negocieri cu călugării de acolo, însă fără niciun succes. Așa încât, recuperarea lui, mai ales în contextul primului război mondial, a fost un real semn de succes și este un element cheie în relațiile diplomatice româno-franceze.
Este o piesă și acum foarte frumoasă deși a fost restaurată destul de „„barbar”, în secolul XIX, de călugării de la Athos, broderia a fost decupată de pe suportul original și transpusă pe un alt material, acum s-a re-transpus, dar chiar și așa este foarte frumoasă, cu un tip iconografic rar, cu Sfântul Gheorghe stând pe tron.
Ce știu francezii despre Ștefan cel Mare? Altfel spus, care este relevanța pentru ei a unui spațiu sau unui erou local, dintr-o țară mică din sud-estul Europei?
Știu destul de multe lucruri, ai fi surprinsă. Ce contează este reacția pe care o aveau în momentul în care intrau în expoziție. Spațiul este destul de compact, practic căptușit cu aceste piese strălucitoare încât prima senzație, chiar și pentru noi, a fost o emoție copleșitoare la atâta frumusețe și bogăție. Dincolo de politețea lor proverbială, era evidentă reacția spontană de uimire. Ne-au făcut mândri.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
