Ramona Strugariu, femeia care s-a luptat pentru transferul răniților de la Colectiv în străinătate: „Inerția și corupția sunt cei mai nemiloși ucigași, cei mai tăcuți, cei mai reci și mai siguri”

Ramona Strugariu se angajase de curând pe postul de consilier al Monicăi Macovei în Parlamentul European, când s-a întâmplat tragedia de la Colectiv. Slavă Domnului că terminase facultatea de Drept și că știa foarte bine dreptul european și slavă Domnului că a avut prezență de spirit și că a avut tăria să strige, să urle, să implore ajutorul. Întâmplarea face că în noaptea accidentului nu a știut de tragedie pentru că, după foarte mulți ani, plecase într-o scurtă vacanță și își închisese telefonul. A aflat ce s-a întâmplat de la un post de radio belgian.

Fără să se gândească nici o clipă, Ramona Strugariu și-a suflecat mânecile și s-a pus pe treabă. Prevăzând nevoia de ajutor a început să le scrie Corinei Crețu și comisarului european pe probleme de sănătate. S-a interesat pe la spitalele din Belgia și a pus pe picioare un grup de voluntari din diaspora al cărui scop a fost să ajute victimele și familiile lor.

„ Dear comissioner, my name is Ramona Strugariu, I am a Romanian citizen…”, așa a început fiecare scrisoare adresată celor care aveau posibilitatea să ajute. Toți au fost impresionați de spiritul de umanitate al ei și al celor ca ea și au întins nu o mână, ci ambele mâini pentru a sări în ajutor.

În acest timp, la noi în țară, autoritățile se băteau cu pumnii în piept că situația este sub control și că nu avem nevoie de ajutor.

Ramona Strugariu nu a înghițit acest „totul o să fie bine!” și a adus medici din Belgia la București pentru a-i transfera pe cei aflați în situația cea mai gravă. Ziua următoare, 8 dintre răniți erau aduși în Belgia, iar medicii care i-au tratat au spus că au mai văzut așa ceva doar pe frontul din Afganistan. Și nu vorbeau de răni, vorbeau de numărul infecțiilor rezistente căpătate ulterior. Toți cei 8 au supraviețuit. Lupta Ramonei Strugariu nu s-a oprit aici: au urmat zeci de nopți nedormite, săptămâni întregi de așteptare și speranță, zeci de telefoane, întâlniri, rugăminți, strigăte, implorări, milioane de speranțe, lacrimi și cenușa viselor transformate în scrum. La final s-au numărat 65 de morți și alte zeci de copii ce duc o luptă surdă cu propria viață.

Furioasă, iritată, cu sufletul în gât și stomacul întors pe dos, Ramona Strugariu și-a dat seama că fiecare dintre noi putem schimba ceva, că dacă rămânem indiferenți suntem părtașii acelei inerții criminale. Așa că a intrat în politică, iar acum este europarlamentar.

Singura șansă a României este ca noi să ne trezim din inerție și să ne dorim, asemenea ei, să le oferim copiilor noștri măcar șanse egale cu cele pe care le-am avut noi.

Un interviu onest ce respiră prin fiecare por durerea și neputința trăite atunci, în zilele de după 30 octombrie 2015. Și povestea unui om care a pornit în viață la fel ca oricare dintre noi, dar care, la un moment dat, a realizat că vrea mai mult, că poate să fie om.

Citește și:

Nu uităm niciodată de #Colectiv! Narcis Hogea, tatăl lui Alexandru, studentul care a pierit din pricina bâlbâielii sistemului medical, își donează ziua de naștere „În numele lui Alexandru”

Ce voiai să te faci când erai mică?

Când eram mică voiam să mă fac mare. Mi se părea că sunt tot timpul în urmă cu informația pentru că nu am acest statut privilegiat de adult. Mult mai târziu am aflat că e o idee proastă să îți dorești să crești repede. Magia ți se întâmplă atunci și atât. Și mai voiam să mă fac prietenă de cai.

Cum era familia ta? Ce erau părinții tăi?

Familia mea era aproape. Daca a fost ceva care să conteze fundamental, în primii ani și nu numai, din povestea devenirii mele, a fost asta. Mama a rămas acasă cu noi multă vreme, și-a reinventat practic viața la 40 de ani, după ce am crescut și după ce s-a asigurat că suntem bine porniți la drum, și eu și fratele meu. Abia atunci s-a apucat de carieră. Tata a muncit în fabrică o viață de om, a renunțat la visul lui de a deveni jucător de fotbal profesionist pentru că am aparut eu în peisajul acestei iubiri și pentru că m-au dorit amândoi foarte mult. Știu sigur că le-am mâncat răbdarea și sufletul, cum se spune în Moldova, pentru că am fost efectiv cel mai rebel și mai încăpățânat copil pe care îl știu. Dar cumva au scos-o la capăt și au șlefuit un produs rezonabil. Cred.

Cum arăta orașul copilariei tale? Povestește-mi o amintire dragă ție, din copilarie.

Orașul copilariei mele era un șantier cu o balie mare de beton în fața blocului, în care era să cad și să mă înec, noroc cu tata. Nu despre el vreau să-ți povestesc, ci despre satul meu, care se cheama Falciu și care înseamnă pentru mine fiecare literă din cuvântul libertate. E un sat pe lunca Prutului, toate locurile acelea erau mult mai sălbatice atunci decât sunt astăzi, am crescut într-un spațiu pe care l-am guvernat, fara niciun fel de alte norme decât cele pe care le făceam eu pentru cei pe care îi acceptam acolo. Relativ puțini oameni, foarte multe cărți, foarte mult rock, copaci, nisip și apă. Cam atât. Au fost anii mei de fericire pură. Am multe amintiri acolo, aproape adolescentă fiind am furat calul unui om de pe luncă, m-am urcat pe el și m-am tot dus, pana l-am obosit. Nu mi-am pus problema legalității nicio secundă, pentru că am judecat că el, traind într-un spațiu la fel de liber ca mine, are dreptul sa aleagă dacă merge cu mine de bunavoie sau nu. A mers.

Cum ai ales Dreptul? Și ce vise aveai atunci când ai intrat la facultate?

Mama și-a dorit foarte mult să fac facultatea de drept. Eu am vrut să mă fac jurnalistă și scriitoare. Mi-a explicat scurt că se moare de foame cu scrisul și m-a trimis la facultatea de drept, unde am muncit mult, pentru că lucram în același timp și mă țineam și de școală. Dar e o facultate pe care n-am iubit-o decât selectiv, mi-au plăcut mult contractele, dreptul penal, criminologia. Am iubit dreptul european și drepturile omului, din prima clipă. În rest nu m-a impresionat în mod special felul în care învățam carte – plat, repetitiv, cu sute de pagini învățate pe de rost în fiecare sesiune, cu foarte puțini oameni capabili să lucreze pe spețe și să ne motiveze să învățăm esența și spiritul legii, nu doar litera ei. Când nu înțelegeam, îmi amintesc că decanul, dl Macovei, ne spunea „lasă, că vă învață mamele și tații voștri avocați și judecători”. Ai mei nu erau avocati și judecători. Și nu era treaba lor să mă învețe proprietate intelectuală, ci a lui. L-am urât, parțial pentru asta, parțial pentru faptul că m-a amenințat că nu termin facultatea, la grevele studențești, când am intrat în negocieri cu rectoratul și am avut „tupeul” să cer condiții decente de cazare, cabinete medicale în complexurile studențești și cărți pentru studenți, cu responsabili care să se ocupe de aceste obligații asumate, cu termene limită și consecințe dacă nu își îndeplinesc obligațiile. I s-a părut o dovadă de mare lipsă de respect faptul că am cerut să răspundă cineva pentru ce își asumă. Mentalitatea asta s-a perpetuat până astăzi, știi. Decidenților li se pare inacceptabil să fie trași de mânecă pentru ce își asumă și pentru ce promit. Și de asta trebuie să ne vindecăm de a le permite să se considere intangibili și de nejudecat.

Cum ai ajuns să locuiești la Bruxelles?

N-am vrut să plec din țară nicio secundă. Dar la un moment dat am avut de ales între a rămâne în România în incertitudine și a pleca din țară pentru a oferi o șansă la viață copilului meu, cel puțin egală cu a mea. Am decis repede, n-am avut ezitări. Astăzi copilul meu e bine. Dar mie mi-a fost ani la rând frică să ma întorc, frică să nu ajung cu el într-un spital din România, așa cum le știam; un spital în care copilul meu nu s-ar fi născut niciodată.

De ce spui asta?

Am plecat pentru că am avut probleme foarte mari în sarcină și doctorul meu de atunci a spus că dacă pot pleca din țară, să plec, pentru că un spital din România nu are soluții pentru problemele mele.

Ce făceai când ai aflat de tragedia de la Colectiv?

Mă întorceam de la Rotterdam când am aflat despre Colectiv. A fost primul weekend, în foarte mulți ani, când am închis telefonul și am plecat 2 zile. La un moment dat la un post de radio belgian pe care îl ascultam au început să povestească despre incendiu și despre numărul victimelor. Apoi am deschis telefonul și aveam zeci de mesaje. Care peste noapte au devenit sute și in zilele care au urmat, probabil mii.

Cum ai decis să te implici? Și cum anume te-ai implicat?

N-a fost niciun fel de proces decizional, pur și simplu din secunda în care am început să citesc am înțeles că este nevoie de ajutor și am acționat ca atare. Am intrat în toate rețelele din țară și din diaspora care se organizau pentru sprijin, am vorbit cu victime, cu părinți, am început să caut spitale, am scris scrisori deschise, am scris comisarului european român, Corina Crețu, am scris și celui pentru sănătate, Vytenis Andriukaitis, am primit mai multe răspunsuri de la al doilea decât de la primul. La fiecare câteva minute mai venea un mesaj despre ce ne lipsește în spitale, despre incompetența autorităților, despre condițiile improprii de intervenție la fața locului și de transport, despre refuzul de transfer, despre lipsa totală de pregătire a autorităților de a acționa într-o astfel de situație, despre nerecunoașterea acestei incapacități, despre indiferență, despre bacterii, despre multă, multă minciună. Am facut presiuni foarte mari pentru transfer în străinătate atunci, pentru toți cei din țară – cu implorat, cu amenințat, cu urlat la telefon la 2 dimineața, cu liste clandestine pe care adăugam în neștire nume de oameni despre care aflam, cu lupte duse în toate sensurile – părinți care nu voiau să povestească ce se întâmplă sau să le fie transferați copiii pentru că „totul va fi bine”, doctori care răspundeau cu dispreț că nu e nevoie de niciun transfer pentru că „totul va fi bine”… Pur și simplu locurile din spitalele din străinătate au fost găsite de oameni, pat cu pat, autoritățile au primit de fapt oferte de ajutor pe care le-au refuzat mai mult decât le-au acceptat, scriau ambasadele la ministere și nu primeau niciun fel de răspuns. Există dovezi pentru toate aceste lucruri și există oameni care n-au dormit cu mine multe, multe nopți, în incercarea de a ajuta. Despre unii dintre ei poate nu știți, dar le spun eu numele, măcar acum, după atâția ani : Laura Ștefan, Otilia Nuțu, Cristi Dănileț, Cristina Lupu, Oana Popoiu, Loredana Ivanov. Apoi o rețea mare a diasporei mobilizată la maximum și care s-a bătut pentru fiecare viață de om. Sunt multe de povestit și mi-e întotdeauna foarte greu să îmi amintesc pentru că momentul Colectiv mi-a marcat ireversibil povestea de viață. Dar acela a fost momentul în care mi-am dat seama, cu toată suferința pe care am văzut-o și am trăit-o atunci, că inerția și corupția sunt cei mai nemiloși ucigași, cei mai tăcuți, cei mai reci și mai siguri. Nu exista cale de întoarcere de la consecințele penetrării lor adânci în societate decât prin efortul personal și susținut al fiecărui om pe care îl revoltă și pe care îl doare și care nu mai suportă să trăiască sufocat de realități pe care le poate, în definitiv, controla și are tot dreptul să o facă. Și că nu trebuie să așteptăm să moară cineva ca să se clintească lucruri în noi, pentru că moare o țară întreagă așa.

Care a fost cel mai dureros moment al acelor zile?

Indiferența autorităților române. Orgoliul lor, inconștiența, incapacitatea de a recunoaște că sunt depașiți de situație și că e suficient să ceară o mână de ajutor, ar fi primit-o din plin. Aveau Mecanismul de protecție civilă la un telefon distanță. Putea fi activat în noaptea aceea. Îl activaseră în trecut la inundații, chiar Corina Crețu făcuse asta cu câțiva ani în urmă, știau despre el. Am discutat cu oameni care aveau informații din ședințele de la guvern, cu oameni de lângă președinte, a fost menționat acest mecanism și au ajuns la concluzia că „nu este cazul”. Că „nu se aplică”. Au retezat unilateral, sec și impunitiv șansele de supraviețuire a zeci de oameni. Nu le-a păsat.

Înțeleg că pacienții care au ajuns în Belgia au avut șanse mai multe? De ce și cum s-a întâmplat?

Belgienii au fost printre primii care și-au oferit ajutorul imediat după incendiu, prin Crucea Roșie belgiană și ministerul apărării de acolo, la care au ajuns rude ale răniților. Românii le-au spus „da, sigur, facem demersuri, transferăm”, iar apoi nu le-a mai dat nimeni absolut nicio veste. Au sunat tot ei să întrebe, miercuri, la aproape o săptămână după incendiu dacă totuși mai este nevoie de ei. Sunt lucruri pe care le știu de la medicii belgieni direct implicați în poveste. Între timp crescuse foarte tare presiunea publică pentru transferuri, scrisesem scrisori deschise către Bănicioiu, Arafat, familiile erau revoltate că nu se întâmpla nimic. Miercuri sau joi au primit cei din Belgia în sfârșit acordul să vină spre România, au vizitat spitalele unde erau internate victimele și au ales cele mai grave cazuri pentru transfer, în limita locurilor disponibile. Primele transferuri au fost către Belgia și Olanda. 8 au ajuns duminică în Belgia. Doi dintre ei – Bogdan și Pavlos – mai mult morți decât vii. Și acum îmi amintesc numele de pe listele cu verde, galben, roșu, primite în noaptea dinainte. Acelea marcate cu roșu și mențiunea „nu mai zboară” sunt astăzi niște nume pe niște cruci. Restul sunt vii, sunt puternici și luptă cu o altfel de viață, dar sunt printre noi acum, când povestesc. Asta e tot ce contează. Au ajuns contaminați cu 9 tipuri de bacterii rezistente. Doctorii din Belgia au mărturisit că nu au mai văzut așa ceva decât în teatrele de război din Afganistan.

Păstrezi și azi legătura cu victimele și familiile lor?

Cu unii dintre ei mai mult, cu alții mai puțin. Ei au ales cât vor să fim de aproape. Ce știu cu toții este că oriunde și oricând au nevoie de ceva, e suficient să dea un semn, indiferent de anii care s-au scurs și de felul în care au evoluat viețile noastre. Mă leagă niște lucruri, niște momente și niște trăiri imposibil de șters de pe retină și din conștiință, de toți acești oameni. De fiecare în parte.

Care e diferenta intre sistemul de sanatate public din Belgia si cel din Romania?

E foarte mare – la nivel de finanțare, de dotări, de atitudine a personalului, de responsabilitate față de actul medical, de criterii ale pacientului, de relație medic – pacient. Nu am întâlnit conceptul de șpagă în sistemul medical belgian. Celor care mi-au salvat viața, și mie și copilului meu, le-am adus flori și un tort mare de ciocolată – o echipă întreagă de medici și asistenți din secția de obstetrică – ginecologie, de la urgențe, de la neonatologie, de la hematologie, de la endocrinologie – o echipă care lucrează împreună foarte profesionist, interdisciplinar, cu respect reciproc pentru munca fiecăruia și încredere între echipe. Nu numai sistemul medical în sine face diferența, ci mentalitatea, respectul față de meserie, față de pacient, față de medic în egală măsură. Sistemul belgian nu e un sistem perfect dar cu siguranță există, de ambele părți (medic – pacient) înțelegerea faptului că este un sistem perfectibil și confortul psihic, că este un sistem aplecat către om, nu către orgolii personale. Că omul se află în centrul acestui demers. Și că el are toate motivele să se simtă în siguranță pe mâinile profesioniștilor din lumea medicală.

Cum ai intrat în politică? Cu ce gânduri mărețe?

N-am intrat în politică cu gânduri mărețe. Am intrat cu furie. Am intrat pentru că m-a durut acea indiferență pe care o menționam mai mult decât m-a îngrijorat renunțarea la un anumit confort și la un anumit stil de viață. Am intrat pentru că n-am mai suportat o inerție criminală și pentru că m-am simțit responsabilă și complice la ea, dacă nu fac nimic.

Azi ești europarlamentar. Ce îți dorești să schimbi?

Cel mai mult îmi doresc să schimb felul în care ne raportăm la cetațenia europeană. Înțelegerea pe care o avem despre avantajele pe care ni le oferă apartenența la Uniune, dar și despre responsabilitățile pe care le implică. Vreau ca oamenii să înțeleagă forța pe care le-o dau votul și monitorizarea continuă. Vreau să știe cât de multe lucruri se pot face cu responsabilitate și voință politică, la un nivel de reprezentare decent, în plan european, și că nu-și bate nimeni joc de banii și de speranțele lor. Vreau să deschidem cât mai multe porți către o gândire proeuropeană, către informare, către educație și responsabilizare. Asta, dacă se întamplă la nivel național, împinge și procesul european spre mecanisme mai bune, spre decizii luate în interesul cetățeanului, nu al unui grup de interese sau altul. Politica europeană nu e fundamental diferită de cea de acasă. Este nevoie mereu de un nucleu activ de oameni, din toate statele membre, care cred în misiunea lor și își asumă responsabilitatea pentru cei pe care îi reprezintă. Altfel, riscul de a ne prăbuși în aceeași inerție e mare. Și tentația ipocriziei, permanentă.

Citește și:

Dr. Felix Popescu, medicul care a făcut transplant de păr răniţilor de la Colectiv: „Sunt sigur că oricare, dacă ar fi avut ocazia, i-ar fi ajutat”

Te mai întorci în România?

Da. Nu am putut supraviețui în Belgia, de altfel, decât cu gândul că mă voi întoarce, într-o zi. Vreau să dau ce am mai bun de dat, politic, profesional și uman, din locul în care mă potrivesc cel mai bine, pentru ca țara mea să devină o țară a întoarcerii. Nu doar pentru mine. Pentru milioane de oameni care trăiesc cu această speranță și cu dorința de a face ceva pentru țara din care au plecat. Rar pleci de bine. De bine rămâi, sau te duci vreme scurtă și abia aștepți să te întorci la bine. În cazul României, binele ăsta trebuie construit – reconstruit treaptă cu treaptă, așa cum înveți un copil să meargă. Ne-au sărăcit cumplit tranziția către nicăieri, iresponsabilitatea politică, așteptarea să se întâmple ceva și apoi resemnarea – nu material, ci uman, înainte de toate. Ne-au sărăcit educațional și moral, ne-au micșorat sufletește, ne-au dezumanizat, ne-au radicalizat și ne-au alungat din țară și din noi. În primul rând din noi. Dar lecția învățată este că nu trebuie să aștepți. Trebuie să faci să fie. De la mâna întinsă către omul de lângă tine până la vot și dincolo de el, la testarea încrederii acordate prin vot. Și la schimbare, când simți și vezi că oamenii pe care i-ai mandatat cu încredere nu te mai reprezintă.

Povestește-mi despre soțul și fiul tău. Când și cum l-ai cunoscut pe soțul tău și ce înseamnă fiul vostru pentru tine?

Pe Daniel l-am cunoscut acum 18 ani, într-un cămin studențesc, după ce tocmai îmi propusesem să nu mă căsătoresc niciodată pentru că eram ferm convinsă că nu există un om care să îmi suporte rebeliunile, care să îmi înțeleagă fragilitățile și care să îmi integreze cu rabdare pasiunea pentru fiecare bătălie purtată. Mi-a adus un măr și m-a invitat la teatru. Pe urmă, într-o dimineață de primăvară, când era foarte liniște în complexul studențesc, am auzit o voce foarte puternică sub geam. Era el, își uitase cheia la mine și striga “buongiorno, principessa! La chiave!” în timp ce toate ferestrele căminului de fete se deschideau, una după alta, ca într-o proiecție cinematografică perfectă. Toate, până la ultima. A așteptat până s-a deschis a mea. Și asta a fost tot. La vita e bella rămâne și astăzi filmul meu preferat, din toată istoria cinematografiei. Despre David, fiul meu, nu are sens să povestesc nimic în mod special, pentru că el este tot universul nostru. Pur și simplu, este tot ce am putut oferi mai frumos și mai bun lumii.

Ce e putred în România azi și ce se poate schimba, concret, rapid, în câțiva ani?

Ce e profund putred în România nu se poate schimba rapid. E nevoie de răbdare, de un sistem de educație reorganizat și solid, de niște generații care să interiorizeze efectele reformelor, de cel puțin două mandate consecutive ale unor politiceni responsabili și competenți – cu viziune dar și capacitate de implementare. Eu cred despre noi, despre USR PLUS, că asta vom face. Dar nu singuri. Este exact ceea ce povesteam mai sus – vot, guvernare participativă, monitorizare, consultare.

Ce se poate schimba rapid este respectul pentru lege, profesionalizarea reală a funcției publice și interesul pentru om al celor care guvernează. Respectul pentru lege, centrarea politicilor publice catre cetațean și apoi multiplicarea acestui efect în instituții și în societate. România nu este o țară fără legi, ci una în care legea nu este respectată nici la nivelul decidenților, nici la cel al cetățenilor de multe ori, iar instituțiile au ajuns profund disfuncționale pentru că există această combinație de incompetență și nepotism cu lipsă de respect pentru reguli, legi, muncă, integritate. Pentru că trăim în această complicitate. Oamenii și-au pierdut încrederea în stat, tocmai pentru că îi văd slăbiciunile și eșecul. Iar asta se poate remedia mai curând decât se repară rănile excluziunii și ale alienării la care și noi am contribuit din plin. Dar, așa cum spuneam – nu trebuie să așteptăm. Trebuie să facem să fie.