Unul dintre cei mai buni pizzari din lume e român și are un lanț de pizzerii în Anglia. Cum arată povestea lui Ovidiu Cheabac, botoșăneanul ce a cucerit granițele cu priceperea lui

Ovidiu Cheabac s-a născut la Botoșani, un oraș care nu avea să-i ofere alte oportunități și posibilități de dezvoltare în afara lucrului într-o fabrică de confecții. Tânăr fiind, a înțeles asta și și-a dorit să vadă lumea. Așa că a plecat ca turist în Italia, sperând că va acumula ceva experiență și apoi va vedea viața. S-a angajat într-un restaurant și în câteva luni era unul dintre cei mai apreciați lucrători. Atât de apreciat că patronul lui a venit să deschidă restaurant în Botoșani, lăsându-l pe Ovidiu să se ocupe de cel din Italia.

Astfel au trecut câțiva ani, Ovidiu Cheabac a fost la școala de pizzari, a devenit tot mai bun și a început să participe la campionate mondiale de făcut pizza. A câștigat numeroase premii și distincții și extrem de multă experiență. A fost serios, a muncit în credință și s-a dedicat trup și suflet fiecărui loc prin care a trecut. Când nu s-a mai simțit bine, nu mai era fericit, și-a luat rucsacul în spate și a luat-o de la 0. Așa a făcut și în 2017 când s-a mutat în Anglia.

Azi Ovidiu Cheabac are un business extrem de profitabil în regiunea Kent, la 20 de minute de Londra. Are patru pizzerii mobile, două dintre ele deschise în plină pandemie. Cum sună povestea lui de succes și cu câte sacrificii a fost asezonată? Rupe-ți câteva minute din timpul tău pentru a o afla.

Ovidiu, unde ești acum?

Acasă. În Anglia.

Anglia e acasă acum?

Să spunem că din 2017, Anglia e acasă. Din 2017 m-am mutat aici și am o mică afacere.

Și România mai e acasă pentru tine?

România mereu e acasă. Am părinți, am o surioară în România, am nepoțel, am prieteni, toți cei dragi mie sunt acolo. România e acasă pentru inima mea. Aici, în schimb, de nevoie trebuie să stăm prin străinătate.

Toți românii pleacă de nevoie…

Pentru că este nevoie. Dacă ar fi posibilități în România, nu ar pleca nimeni.

Câți ani ai tu, Ovidiu?

42 de ani am împlinit azi 😀

La mulți ani!

Mulțumesc! 😀

Poate cea mai importantă urare pe care aș putea să ți-o transmit ar fi să ai toate condițiile să te întorci acasă….

Sunt unele proiecte, aștept să văd câte din ele se vor realiza. Dar, da, asta îmi doresc și eu.

Asta e cea mai mare dorință a ta? Sau alta?

Vorbeam și cu logodnica mea: cea mai mare dorință e ca într-o zi să ne întoarcem acasă. Deocamdată nu putem lăsa siguranța zilei de mâine, pe care o avem aici, pentru ceva nesigur în România. Pentru că este greu în România. În primul rând te lupți cu mentalitatea românilor. Mai ales în meseria asta a noastră, a pizzarilor. Meseria pizzarilor este o meserie de stradă. Până acum câțiva ani nu exista o școală de pizzari, se învăța după ureche. Ceea ce s-a întâmplat acum 20-30 de ani în Italia, urmează să se întâmple acum și în România. E foarte greu să străbați și să le explici oamenilor că e un studiu în spatele acestui produs și că e nevoie de școală ca să fii cel mai bun în meseria asta. Românii cred că dacă au făcut pizza la o terasă deja știu totul și nu mai au nimic de învățat.

Am făcut consultanță la un lanț de restaurante din România, unde erau angajați cred că vreo 50 de pizzari, însă nu am reușit să duc treaba la bun sfârșit, nu am rezistat. Nici unul dintre ei nu voia să accepte nici măcar un sfat.

Citește și: Cel mai talentat pizzar din Italia este român. Povestea lui Ciprian Zamfir, campion european la prepararea pizzei și fondatorul primei școli de pizzari din lume, autorizată de stat

Păi românul le cam știe pe toate 😀

Asta e și acolo e problema. În afară de toate problemele cu statul, cu birocrația, am realizat că mentalitatea noastră e cea mai inflexibilă. Am deschis școala de pizzari în România și mi-am dat seama că pentru a face actele unei asociații non-profit e o nebunie totală. Aici, în Anglia, dacă vrei să-ți faci firmă, în jumătate de oră e totul gata.

Unde în Anglia ești tu?

Sunt în Sevenoaks, în regiunea Kent despre care se spune că e „Grădina Angliei”.

La ce distanță ești de Londra?

Cu trenul până în centrul Londrei faci vreo 20 de minute. Sunt într-o zonă destul de chic, ai cărei locuitori lucrează în centrul capitalei la marile companii, la bănci…

Adică sunt oameni cu bani..

Da, da.

Când ai plecat tu din România?

În 2002.

Adică acum 20 de ani?

Da. Am plecat în Italia.

Dar atunci nu era România în UE. Cum ai reușit să pleci?

Am terminat Liceul cu program sportiv, după care m-am angajat la o fabrică de confecții în Botoșani. După câțiva ani de lucru acolo m-am împrietenit cu patronul, care era italian. Am vrut să merg trei luni de zile în Italia, pentru experiență, iar el m-a ajutat.

Cum adică experiență?

Am vrut să văd cum e.

Dar tu aveai în cap să nu te mai întorci?

Nu. Nu știam ce mă așteaptă, era prima dată când ieșeam din țară. Aveam în cap să mă întorc după 3 luni.

M-am dus acolo, am încercat să lucrez ceva mai ușor, fără responsabilități și m-am băgat la spălat de vase într-un restaurant. Doar că patronul restaurantului nu m-a lăsat la spălat vase și m-a pus ajutor de bucătar. Nu știam limba, nu știam nimic, a fost o comedie totală în primele trei luni de zile.

Dar, ca în orice am făcut în viață, mi-am dorit să ofer totul, să învăț, am plecat capul umil și mi-am văzut de treabă.

După trei luni de zile am învățat bucătărie, am făcut față unui sezon foarte greu într-un restaurant cu 300 de locuri.

Dar trecuseră cele 3 luni, nu ai mai vrut să te întorci acasă?

M-am întors în țară după trei luni pentru că, așa cum spuneai și tu, în perioada aceea nu eram în Europa și trebuia să stăm în străinătate cu viză de turist. Ajuns acasă nu am mai vrut să mă întorc deși patronul restaurantului mă suna într-una să mă întorc deoarece m-a plăcut foarte mult. M-am întors pentru cumnatul meu care făcuse niște datorii și avea nevoie să muncească în străinătate ca să și le acopere. Astfel i-am pus condiția patronului italian să-l angajeze și pe el ca să mă întorc eu. A fost de acord și astfel m-am întors în Italia.

Am început să mă obișnuiesc mai bine, să învăț limba, să înțeleg mentalitatea persoanelor din sudul Italiei…

Unde ai fost în sud?

În Lecce, aproape de Bari, o zonă super frumoasă, cu o mare superbă și oameni absolut minunați.

Și cum ai ajuns să faci pizza? Erai șef de bucătărie, ceea ce înseamnă că făceai și paste și cartofi prăjiți….

Ca de obicei – iar asta o trăiesc și eu acum pe pielea mea – lucrând cu oamenii în bucătărie, mereu se întâmplă să rămâi fără un angajat important undeva, unul nu vine că e răcit, altul că e sucit și tot așa. Iarna, când nu era sezonul aglomerat, de multe ori îl rugam pe pizzar să mă lasă se fac și eu pizza. La un moment dat nu s-a prezentat pizzarul, a trebuit să mă bag în pizzerie și să duc la final o zi grea. Cu toată rușinea m-am dus la pizzerie – asta pentru că în Italia de obicei Pizzeria e deschisă și clienții văd tot ce faci- eram toate culorile la față, tremuram ca varga, dar am reușit. Încetul cu încetul am învățat, a început să-mi placă să fac pizza, mi-am dat interesul până ce am ajuns om de bază în restaurant. Și patronul muncea cot la cot cu noi și aproape în fiecare seară ne împărțeam: ori eu în pizzerie și el în bucătărie, ori invers. Am stat 3 ani de zile în restaurantul acela.

La un moment dat l-am adus pe patronul restaurantului în România, în vacanță, să-i arăt cum e pe la noi, timp în care el s-a gândit să deschidă un restaurant la Botoșani. Astfel a fost o perioadă în care eu mă ocupam de restaurantul lui din Italia și el de cel din Botoșani.

Dar după acești trei ani de zile de muncă în restaurant te-ai dus la școala de pizzari sau între timp?

Nu. După acești trei ani am făcut o pauză, am schimbat meseria pentru că s-a schimbat și gestiunea la restaurant. Am rămas alături de noii proprietari doar trei luni de zile, nu eram mulțumit de atitudinea lor, nu neapărat de bani pentru că la mine nu a fost niciodată vorba de bani, ci mai degrabă de respect și atmosfera de la muncă. Eu am schimbat foarte puține locuri de muncă.

Și cu ce meserie ai schimbat?

Am lucrat la o benzinărie. Timp de trei luni lucram ziua în benzinărie și seara eram responsabil de un bed&breakfast.

Când te-ai reîntors în restaurant?

După aceea am lucrat câteva luni de zile la o altă pizzerie și apoi am luat în gestiune un mic local.

Aveai bani deja?

Nu neapărat. În Italia nu-ți trebuie mulți bani să iei ceva în gestiune, îți trebuie pricepere.

Am luat un mic local take away de pizza, bucătărie caldă, l-am ținut pentru doi ani și jumătate, iar apoi am renunțat pentru că proprietarul voia să-l vândă și îmi cerea foarte mulți bani pe el. A doua zi i-am lăsat cheile pe masă, mi-am pus rucsacul în spate și am plecat, luând totul de la 0. Am schimbat zona, am ajuns la Rimini, la un restaurant unde am aflat pe pielea mea ce înseamnă rasismul. Am lucrat de probă acolo timp de zece zile ca la final să-mi ofere un salariu foarte mic. Eu știam ce pot, ce experiență am, așa că i-am zis că nu trebuie să-și bată joc de mine doar pentru că sunt român. Pentru atitudinea mea, patronul și-a cerut scuze și am stat șase ani de zile în restaurantul respectiv. Am început de la șef pe felul doi, după câteva luni am ajuns șef pe bucătărie, m-am băgat și în pizzerie și la un moment dat răspundeam de tot.

La un moment dat nu mă mai simțeam fericit la muncă și mi-am dat demisia. Salariul ajunsese foarte mare, dar nu-mi mai plăcea.

Și ai luat-o iar de la zero?

Mi-am luat o pauză de un an de zile și m-am plimbat prin lume. Eu sunt jurat internațional de bucătărie și pizzerie, eram invitat la campionate în mai multe țări, jurizam și mă plimbam. Nu am făcut nimic altceva timp de un an de zile.

Eram extrem de obosit și stresat și aveam nevoie de pauza asta. Pentru că în Italia e greu. Mai ales în timpul sezonului, într-un restaurant de tipul celor în care am lucrat eu, munceam și câte 20 de ore pe zi. Sezonul începe din mai și durează până pe 15 septembrie, timp în care nu aveam nici o zi de odihnă.

Când ai părăsit Italia și de ce?

Am venit în Anglia în vacanță, la invitația unei cunoștințe. Fusesem în atâtea țări, mai puțin în Anglia. Această cunoștință a mea mi-a spus că aici pizza nu prea e de calitate, zona e super faină și mi-a deschis ochii asupra unei posibilități de afaceri.

Am văzut o mică afacere, de genul celei pe care o am eu azi și mi-am dat seama că aș putea face treabă.

Eu am niște van-uri pe care le-am transformat în pizzerii mobile.

Câte ai?

Patru. Am venit, am văzut posibilitățile, am văzut mentalitatea și m-am apucat de treabă.

Aveai bani?

Da, aveam ceva economii. Când am deschis, mai ales în primele luni, a fost foarte greu. Eu îmi imaginam că știu ceva engleză, mai ales că am fost în campionate și că o să mă descurc. Când am venit aici și au început să vorbească cu accentul lor, cu dialectul multora dintre ei din Scoția sau Irlanda, nu înțelegeam nimic.

Bănuiesc că erai și de încredere: Român care face mâncare italiană în Anglia… 😀

Îți dai seama! Oricum aveam o biografie ok că dacă intri pe Google și scrii numele meu găsești câteva pagini cu informații în urma participărilor la campionate.

Ai participat și tu la campionatul acela unde împreună cu alți români ați câștigat un premiu important ca echipă în fața italienilor?

Da. Acum m-am retras din campionate, doar îi mai antrenez pe alții, dar am participat și eu la campionatul mondial de pizza fără gluten, la campionatul mondial de la Parma, la Napoli unde am câștigat premiul la pizza clasică…

Dar de jurizat mai jurizezi?

Da. Ultima dată am fost la campionatul mondial de Pizza fără frontiere din Londra.

Știu că unul dintre van-uri l-ai deschis chiar în pandemie?

Două am deschis în pandemie. Am început cu unul, după câteva luni am avut oportunitatea să găsesc o mașină mai ieftină, nu am vrut ocazia și am cumpărat-o imediat, iar pe parcurs am transformat-o în pizzerie mobilă. Iar în pandemie am mai deschis două.

Cine face pizza?

Rețetele și aluatul le fac eu.

Tu faci aluatul pentru toate 4?

Da, da. Nu face nimeni altcineva 😀

Și cum arată o zi din viața ta?

Acum e puțin mai liniștită pentru că au fost și restricțiile, e ianuarie și e mai liniștită treaba.

Să zicem că ar fi luna mai…

Dimineața ies cu cățeii în parc, după care merg la muncă, fac aluatul – bine, am un malaxor de 50 de kilograme de aluat – pregătesc marfa, la prânz vin acasă și mă reîntorc la ora 3.

Nu pare așa greu…

Așa pare? Anul trecut am făcut tendinită la ambele mâini.

Ce înseamnă asta?

E o boală ce apare când îți forțezi tendoanele. Aveam dureri enorme din cauză că formam bile pentru pizza. La început făceam 250 de pizza pe săptămână și acum am ajuns la un flux de 1500-2000 de pizza pe săptămână. Și știi cum e: noi tragem până nu mai putem și la un moment dat ni se luminează creierul. Așa mi s-a întâmplat și mie: după ce am avut durerile acelea cumplite, mi-am cumpărat o mașină de făcut bile.

Tu mănânci pizza?

Da, sigur. Pizza făcută de mine și de cei pe care îi cunosc.

De ce? Care e șmecheria? Când e o pizza bună?

Pizza e bună când e maturată, dospirea este lentă, de minim 36 de ore, să fie aluatul mai hidratat, cu mai multă apă, ca să nu-ți cadă greu la stomac și depinde foarte mult de ingredientele folosite.

Ce au spus englezii, irlandezii și scoțienii când au mâncat pizza de la tine?

Să știi că noi schimbăm locul în fiecare zi, chiar dacă suntem într-un oraș micuț și astfel ne rotim în vreo 20 de locații ca oamenii să nu se plictisească de noi. Suntem foarte apreciați.

Adică e coadă?

Păi nu se face coadă pentru că noi acceptăm comenzi prin telefon. Dar sunt și zile în care facem și 200 de pizza, foarte bine pentru un street food.

Suntem renumiți și apreciați. Și când am văzut că ne ajută și ne sprijină comunitatea, am încercat și noi să dăm ceva înapoi comunității. De exemplu, în 2019 pentru Crăciun am oferit trei premii mari, mai sponsorizăm echipe de fotbal de copii… Chiar dacă suntem o firmă mică, încasăm de la oamenii de aici, dar încercăm să și mulțumim pentru sprijin prin astfel de gesturi.

Hai să vorbim despre logodnica ta. Unde ai găsit-o: în Italia, în Anglia sau în România?

Pe logodnica mea am cunoscut-o la București 😀. Îți povesteam că am făcut consultanță la un lanț de pizzerii și ea lucra în această firmă, la bar, unde eu mergeam în fiecare zi să beau cafeaua. Ne-am șicanat puțin, ne-am împrietenit, am mai ieșit la o cafea, dar nu a fost nimic. La un moment dat ea a venit în Anglia, ne tot salutam pe Facebook, dar nimic mai mult. După un an de zile am avut nevoie de un ajutor, am întrebat-o dacă poate, a venit și… a rămas.

Deci ne-am cunoscut în România, dar relația noastră a început în Anglia 😀

Acasă, la Botoșani când te mai întorci?

În curând 😀

Vii frecvent acasă?

În acești doi ani nu prea am fost din cauza interdicțiilor, însă am reușit anul trecut să-i văd de două ori pe ai mei. Acum, pe 16 martie o să avem o serată la Botoșani și urmează să ne vedem.

Ce spun părinții tăi de tine? Sunt mândri?

Da, sunt mândri, dar le e dor. Deseori mă întreabă când mă hotărăsc să rămân acasă.

Ce profesie au ei?

Amândoi au lucrat în confecții, dar acum sunt pensionari și se ocupă de nepotul lor 😀

Mama ta făcea pizza? Eu țin minte că imediat după Revoluție toate mamele începuseră să facă pizza acasă. Și care mai de care inventa câte o rețetă simplă și nemaiauzită ce nouă ni se părea raiul pe pământ. Sau poate era doar salamul pe care nu-l mâncaserăm înainte de Revoluție 😀

Nu prea îmi aduc aminte de pizza. Poate făcea, dar eu nu-mi mai amintesc. Amintirile mele cele mai plăcute sunt legate de cartofii prăjiți cu ouă ochiuri. Și acum, când ajung acasă e prima mâncare pe care o mănânc: cartofi prăjiți cu ochiuri.

Și cu brânză rasă pe deasupra?

Evident!

Îmi rămân în minte multe amintiri. Casa e mereu casă, părinții sunt mereu părinți, nu ai cum să nu-ți fie dor.