Anka Moldovan, prima româncă aleasă în Parlamentul Madridului. De la copilăria în prima parohie ortodoxă românească din Spania, la facultatea de arte frumoase și până la politică și pictură

Anka Moldovan a ajuns în Madrid când avea numai trei ani. Un grup de intelectuali români, exilați acolo, au făcut cerere oficială pentru a beneficia de prima biserică ortodoxă românească din Spania, biserică în care să slujească preotul Teofil Moldovan. Arhiepiscopia română a acceptat această cerere, a luat acest preot din Ardeal și l-a trimis la Madrid împreună cu familia sa. Era anul 1979.

Anka Moldovan și-a petrecut toată copilăria mai mult în biserică, printre picioarele părinților ei, printre icoane și înconjurată tot timpul de români. La început mai puțin, iar după Revoluție, din ce în ce mai mult. Și dacă ar fi vrut, deși nu s-a pus nici o secundă problema, nu ar fi avut cum să uite limba și tradițiile românești. În plus, părinții ei, au avut grijă să suplinească educația pe care ar fi primit-o într-o școală românească și i-au predat limba, istoria, geografia, cultura și tradițiile românești.

Ani mai târziu, Anka Moldovan, fiind pasionată de pictură, și-a îndreptat pașii către facultatea de Istoria Artelor și către artele frumoase. Desena de mică, dar la maturitate, din pensulele și culorile ei au început să iasă adevărate opere de artă.

Cu toate acestea, deși se vedea clar că pictura este marea ei pasiune, Anka Moldovan a ales o carieră în sistemul public al comunității Madrid. Ani de zile a lucrat în administrație și s-a luptat pentru drepturile românilor din Madrid, pentru integrarea și acceptarea lor ca parte a comunității, până ce a fost aleasă prima româncă deputat în Parlamentul regional al Madridului. Și-a purtat cu mândrie mandatul, a muncit și a pus suflet în tot ce a făcut până anul acesta când, măcinată de gândul marii ei pasiuni, s-a pus singură în fața unei alegeri: acum sau niciodată. A refuzat o nouă candidatură în parlament, s-a retras într-o zonă de munte din nordul Spaniei, de fapt acolo unde peisajul este cel mai asemănător cu cel al dealurilor din Transilvania și s-a apucat din nou de pictat.

Anka Moldovan are o poveste absolut incredibilă, o poveste frumoasă și emoționantă și îi râde sufletul de fiecare dată când o spune. Îi râde sufletul pentru că nu și-a uitat niciodată rădăcinile, iar an de an se reîntoarce în România pentru a-și umple mereu inima de frumos, de tradiție, de cultură, de românesc.

Cum arată viața ta și cu ce-ți ocupi timpul azi?

În momentul actual, îmi dedic tot timpul exclusiv picturii. Vreau să mă pregătesc pentru o expoziție. Acum este momentul și am posibilitatea de a mă dedica exclusiv acestui lucru.

Ai familie?

Trăiesc în Spania și, deși nu stau în același oraș cu părinții, ei sunt cu mine aici, dar și sora mea.

Ești căsătorită, ai copii?

Sunt căsătorită, dar nu am copii.

Sora ta e mai mare ca tine sau s-a născut în Spania?

Ea e mai mare cu cinci ani ca mine. Când am ajuns în Spania eu aveam 3 ani, iar sora mea avea 8.

Unde stau părinții și cu ce se ocupă?

Stau în Madrid. Părinții mei au ieșit la pensie. Tatăl meu este preot ortodox, a fost fondatorul primei parohii ortodoxe române din Spania și după mulți ani de muncă și vocație – vocația continuă și acum – are și el puțin mai mult timp liber. Menține și acum relația cu comunitatea română din Madrid, dar având mai mult timp liber, și-l poate dedica scrierii cărților bisericești și familiei. În toți anii în care a fost paroh a avut foarte multă activitate și a stat mai puțin decât și-ar fi dorit cu familia, iar acum încearcă să recupereze.

Mama ce era?

Mama este echipa lui tata. Ei întotdeauna au fost colaboratori, au făcut echipă împreună. Tata întotdeauna a slujit, iar mama s-a ocupat de organizarea lucrurilor, de…

A avut rolul clasic de preoteasă…

Da, da, da. Super Preoteasă. De multe ori au fost și părinți pentru mulți credincioși care au trecut prin biserică. Practic, fiind de atâția ani, noi am văzut tot felul de oameni, povești foarte frumoase, oameni care s-au căsătorit în biserica aceea, și-au botezat copiii…

Citește și:

Aventura lui Leonard Muha de la Ca$$a Loco sub soarele însorit al Andaluziei: de ce a lăsat tot în România și s-a mutat în Spania, pe malul Mediteranei?

Dar cum a ajuns tatăl tău să primească parohie în Spania? Pe vremea aceea nu se putea ieși din țară?

Hai să-ți povestesc puțin istoria mea. Eu am ajuns aici la vârsta de 3 ani, dar am avut un foarte mare noroc de a menține legăturile cu comunitatea românească datorită faptului că tata a fost fondatorul primei parohii ortodoxe românești din Madrid. În anii 1990, după căderea comunismului, când s-au deschis granițele către vest, biserica, fără a-și pierde niciodată caracterul ei de cult religios, a început să crească și ca un punct social, cultural, de întâlnire, de căutare de lucru. Era un locaș al găsirii de posibilități. Era o mică Românie aici și duminica mai ales, era foarte frumos pentru că se întâlneau diferite accente și obiceiuri din România.

Biserica era mare?

Adevărul este că și-a schimbat locația fizică de mai multe ori pentru că au venit tot mai mulți români și era nevoie de spațiu mai mare pentru a sluji tuturor.

Înainte de a ne muta aici, tata a făcut niște studii de teologie la Universitatea din Salamanca, unde a cunoscut o mică comunitate de intelectuali și personalități din România ce plecaseră în exil. Ei au fost cei care au cerut să se constituie o parohie ortodoxă română sub îndrumarea tatălui meu. S-a făcut această cerere foarte oficial și s-a primit aprobare de la Arhiepiscopia Română. Parohia tatălui a fost prima și unica parohie ortodoxă română aici. Datorită relațiilor foarte bune dintre tata și autoritățile din Madrid, am avut norocul de a sluji în niște biserici extraordinar de frumoase și importante, foste locașuri catolice transformate.

Era mare comunitatea de români când ați ajuns voi în Spania?

Era foarte micuță, dar erau niște personalități extrem de importante. Îl țin minte pe domnul George Uscățescu care era profesor de filosofie și cultură în Universitatea Complutense din Madrid. El era căsătorit cu o solistă foarte faimoasă în Spania, Consuelo Rubio. Țin minte că l-am cunoscut pe domnul George Antoniade care a fost un diplomat căsătorit cu doamna Ioana Antoniade, nepoata lui Nicolae Titulescu. Domnul Antoniade era șeful Casei Regale și l-a primit pe domnul Popovici, un critic de artă căsătorit cu doamna Maria Droc al cărei nume este purtat astăzi de o stradă din Madrid. Dumneaei a fost o pictoriță contemporană extraordinară.

Cumva erau toți exilați din țară?

Da, da, da. A fost foarte frumos pentru că dânșii cumva ne-au deschis porțile, dar și trist pentru că apoi tata și-a luat rămas bun de la fiecare: ei ne-au adus și ei s-au dus. Cam așa.

După 1990, după deschiderea granițelor am cunoscut foarte mulți oameni și tot foarte mulți au rămas pentru totdeauna în inimile noastre. Unii era în drumul spre America, alții spre Canada, alții au rămas și și-au făcut familii și, pe măsură ce trecea timpul veneau tot mai mulți și creștea comunitatea românească. Biserica a fost totdeauna un locaș de uniune, de întâlnire a obiceiurilor noastre românești. Fiecare venea cu obiceiul lui din zona respectivă a României în care crescuse, din satul lui sau din cartierul lui. Era o familie foarte mare, anonimă, dar cu nume proprii. Am crescut într-o atmosferă în care am văzut cum practic se integrează culturile, românească cu cea spaniolă, iar asta a venit foarte natural și fără zgomot.

Tu limba română ai învățat-o acasă, nu?

Tot ce am învățat a fost din casă. Iar asta le voi datora toată viața părinților mei: faptul că ne-au învățat atât limba, cât și tradițiile, cultura, geografia și istoria României. Din păcate, au fost niște situații care m-au durut foarte tare, situații pe care le-am întâlnit la biserică, părinți care nu vorbeau în românește cu copiii lor. Asta nu se poate! Nu se poate să renunți la origini și la limba ta.

Dar ai mai fost în România?

În fiecare vară. Mama era singură la părinți, iar bunica din partea ei trăia în România și mergeam în fiecare vară la ea. Era tradiție și obligație să mergem pe Valea Gurghiului. Bunica s-a stins între timp, dar noi am continuat să mergem.

Anul acesta a fost primul an în care eu nu am ajuns, dar vara viitoare voi merge din nou. Părinții meu au stat anul acesta o perioadă mai lungă pentru că acum își permit să călătorească mai mult de când sunt la pensie.

Cum ai ajuns tu la Facultatea de Arte?

Eu mi-am făcut toate studiile în Spania și la un moment dat am decis să mă pregătesc pentru Istoria Artelor, nu pentru artele frumoase. Aveam niște materii extraordinar de frumoase pe care îmi doream să le studiez. Practic, de când mă știu am fost înconjurată de icoane, atât în casă, cât și în biserică, eram înconjurată de artă pe toate părțile. Părinților mei le-a plăcut foarte mult pictura și aveam foarte multe tablouri semnate de pictori români în casă, tablouri care pe mine mă încurcau puțin când voiam să desenez pe pereți. Văzând cât de mult îmi place desenul, totdeauna îmi făceau cadouri creioane colorate, iar acestea mă făceau cea mai fericită. Am avut mai multe creioane decât păpuși.

Ce voiai să te faci când erai mică?

Pictoriță. Îmi doream să pictez doar în felul meu. Dacă un om era trist, eu îl pictam vesel. Eram un fel de pictoriță psiholog. Totdeauna credeam că desenând poți schimba lumea puțin. Cred că vedeam venerația asupra icoanelor și cred că de aici venea inspirația pozitivă. Am pictat multă vreme și icoane, dar apoi m-am îndepărtat de tema religioasă. Pe mine, ce mă atrage este factorul uman. Eu pictez numai oameni. Nu că nu mă interesează, dar natura moartă nu-mi iese. Eu dacă aș picta o sticlă, i-aș pune mânuțe, ochi, urechi. Eu umanizez totul pentru că mi se pare că suntem niște lăcașuri pline cu enorm de multe sentimente și emoții. Mă impresionează și mă atrage extrem de mult factorul uman.

Poți trăi din pictură?

Acum e un fel de pariu cu mine. Vreau să încerc și să văd. După ce am lucrat mulți ani și în politică unde am avut o mare responsabilitate și unde nu am avut timp pentru pictură, acum vreau să încerc să fac doar asta.

Simt că am un foarte mare bagaj de lucruri pe care vreau să le exprim, mi-am creat și un cerc de oameni extraordinari din diferite câmpuri, atât din mediul politic, cât și artistic.

Nu mă gândesc dacă o să am succes, vreau să merg pas cu pas.

Ce pictezi acum?

De curând ne-am mutat în nordul Spaniei unde ne-am luat o căsuță. Noi la Madrid, totdeauna am stat cu chirie ca să putem economisi puțin. Acum ne-am luat această casă într-o zonă verde unde peisajul este foarte asemănător cu cel din Transilvania. Aici e o liniște pe care nu am avut-o niciodată. Avem doar patru vecini. Am timp, lucru pe care nu l-am avut până acum și cred că toate acestea îmi vor prinde foarte bine la pictat.

Ce ai făcut tu până lunile trecute?

Am fost multă vreme în politică și am fost aleasă deputat în parlamentul regional al Madridului. Au fost niște ani care pe mine m-au îmbogățit foarte mult ca om. Practic eu lucram cu oameni și pentru oameni, ceea ce îmi oferea hrana necesară pentru pictură.

Înainte de parlament cu ce te ocupai?

Am lucrat în comunitatea Madrid, în guvernul regional din toată comunitatea care e compusă din 179 de municipii. Eu eram un fel de punte între administrație și populația română. Imaginează-ți că sunt vreo 200 de mii români înscriși în comunitatea Madrid. Este cel mai mare procentaj dintre toate populațiile străine din Madrid.

Din 2007, de când România a intrat în Uniunea Europeană, munca mea a fost una de integrare a populației române în Madrid. Pe de-o parte le-am făcut cunoscute românilor obiceiurile spaniole, iar pe de altă parte, i-am încurajat să se implice și ei în comunitatea din care fac parte. De exemplu, dacă tu ai decis să ai destinul tău în Spania, alege-ți tu primarul și implică-te din toate punctele de vedere. Am văzut cum familiile creșteau tot mai mult, iar problemele fiecăruia erau legate de școală, spital, locul de muncă. Aici a fost o muncă foarte grea pentru că participarea comunității românești era foarte mică din punct de vedere politic. La un moment dat trebuie să reacționăm și să participăm pentru că votul nostru e la fel de important ca al celorlalți.

Adică tu îmi spui acum că te-ai zbătut ca românii din Spania să fie integrați complet în societate și ei nu au participat la vot?

Se vedea la rezultatele finale că participarea românilor la vot era foarte mică.

Să vedem dacă am înțeles: tu erai un angajat al statului ce lupta pentru drepturile românilor din Spania?

Da, dar asta a fost înainte de a fi aleasă deputat în Parlamentul regional. Era o muncă de integrare. Erau români în toate cele 179 de municipii ale comunității Madrid, iar eu lucram pentru toți. Bine, nu numai eu, mai erau și alți oameni în echipă.

Și în Parlament ce ai făcut? Tot pe această cale ai mers?

Eu concep deja românii ca noi Madrileni, ca cetățeni Spanioli. În Parlament am lucrat pentru toți cetățenii care stăteau în comunitatea Madrid. Eu eram purtător de cuvânt la Comisia de tineret. Era o comisie transversală ce avea legătură cu locuința, cu educația, cu locul de muncă al tinerilor. Asta mi-a plăcut enorm de mult, iar apoi am fost și la Comisia de politici sociale, atât pentru oameni mai în vârstă, cât și pentru tineret, pentru copiii tutelați de guvern.

Ceva ce îmi place aici în Spania foarte mult este că nimeni nu te întreabă de unde vii, ci unde vrei să ajungi, cine vrei să ajungi… Spaniolul a avut tot timpul un caracter foarte deschis, protector, puțin ca al românului, „casa mea e casa ta”, de generozitate. Pentru asta cred că trebuie și eu să răspund. Și cum răspund? Răspund prin implicare. Eu tot timpul am spus că trebuie să te implici – dar nu spuneam niciodată ce partid să votezi – să-ți faci vocea auzită la fel ca a vecinului tău spaniol, francez, sau de orice altă naționalitate.

De ce te-ai retras din politică?

A fost un fel de decizie de genul „acum sau niciodată”. Vedeam că mă implicam tot mai mult pe zi ce trece în tot mai multe treburi politice, lucru care nu-mi mai permitea să pictez. Mi-am asumat toate consecințele și am decis să mă dedic picturii.

Și pentru că în vara aceasta ne-am mutat cu totul din Madrid în Asturia, nu am ajuns în România, dar abia aștept să ne reîntoarcem vara viitoare. De când l-am cunoscut pe soțul meu, în fiecare vară l-am luat și pe el și am profitat de fiecare dată să facem câte un traseu turistic și apoi să ne retragem în satul unde locuia bunica, pe lângă Târgu Mureș.

Adevărul este că avem o țară minunată și ori de câte ori am ocazia încerc să o vând aici, din punct de vedere turistic, oricui este dispus să călătorească.

Povestește-mi despre soțul tău. E român sau spaniol?

E spaniol și tot pe linia artei l-am cunoscut. El e director de artă și prima dată a văzut tablourile mele, apoi m-a cunoscut pe mine și asta a fost. Adevărul este că ne completăm extraordinar de mult. El nu are absolut nimic de-a face cu lumea politică, dar tot timpul m-a sprijinit și m-a sfătuit în orice problemă.

Cum arată o zi de sărbătoare la voi? Cum arată Crăciunul?

Crăciunurile mele de până acum au fost puțin sacrificate pentru că se pregăteau tot timpul sărbătorile la biserică. În fiecare duminică erau la biserică peste 300 de persoane, dar de Crăciun veneau mult mai mulți. Părinții mei pregăteau pachețele, cadouri pentru copii, se încercau tot felul de activități cu copiii pentru a nu se pierde limba, obiceiurile, credințele… Crăciunurile au fost sacrificate pentru că nu ne-am putut bucura de părinți, dar pe de altă parte ne uneau aceste obiceiuri pe care le țineam cu toții în biserică.

Dar acum că au ieșit părinții la pensie?

Acum ne bucurăm în familie de fiecare Crăciun.