Ce și cât mâncăm de Paște? O poveste de familie, cu ouă roșii, cozonac, multă emoție și amintiri dureroase

Nu știu la voi cum e, dar la noi în familie, când se apropie această sărbătoare, ne întrebăm cu toții: ce mâncăm de Paște și niciodată cât mâncăm 😀. Și nu cred că suntem singurii.

Din mândria faptului că suntem români, s-a întipărit cumva în ADN-ul nostru că, de sărbători, trebuie să avem masa plină. Și nu ne abatem de la regulă, orice ar fi 😀

Dar nu aș vrea să fac din asta un motiv de „shame” și să ieșim să dăm cu pietre în cei care mănâncă mult de Paște. Rostul acestui material este un ușor îndemn spre cumpătare, mai ales pentru cei care se luptă de mult timp cu o dietă alimentară, sau pentru cei care încearcă să afle tainele unui stil de viață sănătos.

Iar, după ce am aflat ce tradiții sunt prin alte părți ale lumii, mi-am revizuit puțin gândurile și m-am gândit să vă povestesc cum se mănâncă la noi în familie de Paște și să vă invit să-mi împărtășiți și voi din rețetele voastre 😀.

„Ce și cât mâncăm de Paște?” 😀

De când mă știu, Paștele a fost o sărbătoare foarte importantă în familia noastră. Poate nu la fel cum e Crăciunul – bănuiesc, din cauză că nu se pot face la fel de multe preparate culinare așa cum se fac din porcul de Crăciun – dar cu o însemnătate destul de mare.

Îmi amintesc că mama se apuca de pregătirile pentru Paște încă de joi: vopseam ouăle și începeam să coacem blaturile sau foile pentru prăjituri.

Nu încondeiam ouăle pentru că nu ne pricepeam, însă le decoram cu frunze de mărar, pătrunjel, ceapă sau flori, pe care le lipeam de coaja oului pe sub un ciorap lycra. Le ungeam cu untură sau ulei și le așezam în cel mai frumos coș din casă, în așteptarea sărbătorilor.

Citește și: Cum ar trebui să mâncăm corect de Paşte ca să nu ne nimicim organismul?

În vinerea mare, tata tranșa mielul, iar mama împăna friptura cu usturoi și slănină și o lăsa la marinat până duminică dimineața, la prima oră, când o băga la cuptor, la foc mic și o uita acolo câteva ore, până ce carnea cădea de pe oase într-un sos gros și lipicios, dar absolut delicios.

Tot vineri tocam organele fierte de miel și le amestecam cu un braț de verdețuri și multe ouă pentru un drob aromat, ce se cocea în seul de miel, scurs de la prapure. O nebunie cu mii de calorii!

Sâmbătă dimineața mama făcea borșul de miel, din care râdea o căpățână dezgolită cu ochii bulbucați și uneori, tot cu un braț de ceapă și usturoi verde pregătea un stufat. Restul zilei se ocupa de curățenie, în așteptarea Învierii.

Noaptea de înviere ne găsea cu masa acoperită cu cea mai bună față de masă, brodată cu grijă în vremuri demult apuse și cu serviciul de farfurii, cu flori aurii pictate pe ele, dar primit la nunta părinților mei. (Era gluma noastră preferată să ne avertizăm unii pe alții să nu cumva să spargem vreo farfurie din serviciul vechi de 25 de ani).

Ce mâncam de Paște era la fel de important ca și azi. Toate cele povestite mai sus, în afară de borșul de miel și de stufat, care erau păstrate cu grijă pentru a doua zi, erau așezate pe masă, în toiul nopții și după ce se aducea lumină în casă ne puneam la masă. Și nu știu cum, dar reușeam să mâncăm tot. Plus două-trei feluri de prăjituri. Mama nu făcea cozonac – spunea că nu-i place, dar, de fapt, eu o bănuiesc că nu-i plăcea să facă.

Vremurile acelea mi se par extrem de îndepărtate și azi am ajuns să fiu cumva coordonatoarea mesei de sărbătoare în familie, preluând fără să-mi doresc vreodată ștafeta de la mama. Ucenicul meu indispensabil este fratele meu, el trăind cu aceeași emoție vremurile acelea, motiv pentru care ține să-mi amintească permanent să nu uit nici unul dintre obiceiurile mamei.

Citește și: Ce nu ar trebui să lipsească din meniul de Paşte. O călătorie printre mâncăruri, tradiţii şi istorie

Azi noi facem masa și la meniul mamei inovăm cu puțin rozmarin, sau mentă, ierburi destul de necunoscute pentru ea atunci și înjumătățim de fiecare dată cantitatea de zahăr din rețetele de prăjituri, scrise cu cerneală întinată pe foile îngălbenite ale caietului ei.

Mai avem încă o dilemă de rezolvat: eu țin să nu mai mâncam noaptea că nu are rost să ne îngrășăm, iar el argumentează tot timpul că „așa e datina”, iar mama mereu ne așeza la masă în noaptea de Înviere.

Cât mâncăm? Cât ne ține burta pe fiecare dintre noi, evident, într-un zgomot de fond al comentariilor mele: „Suficient! Trebuie doar să gustăm din toate, nu să mâncăm până plesnim!”

Dar și așa, de fiecare dată ne ridicăm de la masă îndoiți de spate, cu o senzație de extra plin și cu o ușoară greață la gândul că a doua zi o luăm de la capăt.

Iar pentru că mie îmi place, am învățat să fac cozonac și pască, din care îmi place să gust chiar înainte să ne așezăm la masă, de teamă că până la finalul ei, nu voi mai putea să mănânc.

Amuzant este că de fiecare dată ne spunem unul altuia că e mai puțin important ce și cât mâncăm de Paște, ci mai degrabă să fim împreună, în familie. Împreună suntem de fiecare dată și tot de fiecare dată epatăm aceeași disperare de a avea masa plină, ca și cum belșugul ne-ar garanta că se adaugă încă un an la timpul pe care îl avem de petrecut împreună pe acest pământ.

Voi ce și cât mâncați de Paște?