De ce ne certăm de sărbători

Dacă ar fi să ne luăm după reclame, sărbătorile de iarnă sunt un prilej de bucurie, zâmbete şi veselie. Ceea ce te face să te întrebi de unde apar toate feţele alea hăituite de prin mall-uri sau de prin blocajele în trafic din preajma sărbătorilor. Sau de unde apar disperaţii, depăşiţi de pachetele pe care le cară în goană pe data de 24 decembrie, cu sulurile aferente de hârtie de cadou sub braţ. Ori de unde apar mutrele silite care însoţesc discuţiile despre petrecerea sărbătorilor cu familia lărgită. Sau de unde apar îmbufnaţii de la masa de revelion sau de prin concediile de sfârşit de an. Dincolo de povestea idilică din reclame, realitatea vieţii de fiecare zi ne spune că sărbătorile de sfârşit de an înseamnă şi lucruri mai puţin diafane, respectiv: mult mai multe cheltuieli, mult mai multă aglomeraţie, mult mai multe drumuri de făcut, mult mai multe discuţii în contradictoriu în cuplu şi toate pe fondul unui program mult mai încărcat la serviciu. Aşadar, care sunt cele mai frecvente motive pentru care un sfârşit de an nu are legătură cu reclamele?

Pe primul loc am putea pune lupta (de guerilă) dintre familiile de provenienţă. Cine trage lozul câştigător al copiilor (mai ales dacă e vorba şi de nepoţii aferenţi)? Mai ales dacă ai bafta ca ambele familii să fie „antrenate” în ale şantajului emoţional şi la 500 km distanţă una de cealaltă. Sau dacă apropierea nu foloseşte la nimic pentru că aşa încuscriţi cum sunt, oamenii nu se tolerează între ei şi a-i pune împreună la masă ar echivala cu ascunde o grenadă cu cuiul scos printre sarmale. Dacă aşa este, se lasă cu negocieri între parteneri şi, nu de puţine ori, cu ceva ce seamănă a compromis din partea partenerului care va avea de îndurat înţepături directe sau pasiv-agresive de la părinţii proprii.

Următorul duşman al romantismului promovat de reclame sunt, evident, banii. Unde se aplică, ca de obicei, principiul conform căruia banii nu aduc fericirea, dar numărul lor, da. Realist vorbind, cadourile nu sunt doar cadouri ci şi simboluri ale dragostei, atenţiei şi implicării emoţionale. Aşa că cine primeşte ce şi de câţi bani, poate deveni subiect de tensiune în cuplu dacă partenerul consideră, de pildă, că o fi ea soacra drăguţă dar parcă nu chiar de toţi banii investiţi.

Următoarea pe listă e înghesuiala emoţională. Dacă ai norocul ca oamenii să se înţeleagă toţi între ei şi dispui de spaţiul în care să îi aduci pe toţi la un loc, atunci se lasă cu o perioadă în care ai de oferit disponibilitate emoţională cu mare dărnicie. Asta, de regulă, se lasă cu ignorarea relativă a partenerului de viaţă, că doar îl vezi tot restul anului, ce naiba?!

Să dăm şi călătorului de decembrie ce e al lui. Trebuie să facă faţă marii migraţii de decembrie, care parcă e mai ceva decât cea a antilopelor Gnu. Stresul generat de aglomeraţia imposibil de evitat se adaugă peste oboseala inerentă a sfârşitului de an.

Dacă vă uitaţi la cele de mai sus, e lesne de priceput de ce Crăciunul plin de zâmbete, relaxare şi oameni care arată de parcă au venit de la spa, este, realist vorbind, posibil doar în reclame. Oamenii obosiţi şi stresaţi au prostul obicei de a deveni mai nervoşi şi mai puţin toleranţi cu sâcâielile inerente ale vieţii de cuplu. Aşa ajungem să ne certăm mai des şi din nimic. Şi să ne trezim în ianuarie cu cearcăne şi cu o relaţie de cuplu plină de cucuie.

Ce e de făcut? În primul rând ajută planificarea şi începerea discuţiilor şi negocierilor din timp, în aşa fel încât să putem aduce în discuţie argumente raţionale şi nu emoţionale. Apoi e nevoie de exersarea răbdării. Cu nervii partenerului sau cu cele 75 (şapte zeci şi cinci) de dăţi în care copilul întreabă dacă „am ajuns”. Toleranţă pentru zilele petrecute împreună cu familia „adversă” sau chiar cu cea din propria tabără genealogică. Şi nu în ultimul rând cultivarea înţelepciunii zicalei conform căreia „la teorie ne pricepem toţi, dar practica ne omoară”, care, aplicată la sărbătorile de iarnă, ne poate ajuta să zâmbim înţelegând că în teorie ne iubim între noi, dar în practică nu ne iese întotdeauna să arătăm exact cât de mult.