Ştiţi corturile acelea de plajă, din pânză uşoară? Pop-up le cheamă. Stau strânse-ghem într-un buzunar mic, pe un contur de fir metalic flexibil şi care le ţine în tensiune. Până când le răsucim puţin în ax şi… fluf! se deschid dintr-o dată cu un zvâcnet scurt şi răsare ditamai cortul – nebănuit, nesperat… gata să lupte cu soarele.
La mişcarea asta uimitoare a scăpării din constrângere m-a dus gândul privind picturile noi ale lui Francisc Chiuariu, din seria Privire de sus. Sunt cincizeci şi opt de lucrări, create în deplină concentrare pe parcursul a trei ani.
Acţiunea lor se petrece în oraş, să zicem. Un oraş imprecis, a cărui structură s-a dezagregat şi alunecă în no-man’s-land-ul care ne duce către alt tărâm: vreo planetă bizar disponibilă, un ţărm de mare, o zonă calamitată de război, între faliile de rocă ale vreunor munţi erodaţi… Culorile sunt feeric-neliniştitoare. Straturile multiple de pastă sunt când cu porii la vedere, când sigilate într-o falie translucidă de vernis. Mari, zdravăn de mari, desfăşurate pe pânze care ajung şi la şase sau opt metri pătraţi – aceste lucrări surprind şi surescitează.
Pentru privitor, lucrările seriei sunt copleşitor de „frumoase”: dacă vrei, poţi să te refugiezi doar în dansul hipnotic al culorii. Vei fi scăldat în purpură visătoare, vei primi energia cu scrâşnet a unei întâlniri senzaţionale între albastruri şi portocaliuri, te vei strălumina în aurul scos din nevăzute floarea-soarelui, te vei frisona în turbionul adânc al negrului şi în pulsul repede al întinderilor de roşu. Poţi, da. Poţi, pentru că aceste pânze pictate de un artist cu siguranţa îndrăzneaţă a maturităţii sale creatoare au forţă şi însemnătate chiar şi numai în primul lor, vizibil, strat.
Dar merită să ne aventurăm dincolo. Mai în adânc, în faldurile acestui peisaj ce pare fără de hotar, ne aflăm noi. Oamenii obişnuiţi ai vieţii de zi-cu-zi. Pictaţi cu precizie, accesorizaţi contemporan, cu jeans şi şapcă, cu rochie fluidă şi pantofi probabil NB, cu hanorac de sport şi câinele la picior, cu vreun telefon mobil în mână, noi suntem: oamenii-căutători, copiii şi părinţii, cuplurile, necunoscuţii solitari, întruchipări ale unui everyman pe care toţi dintre noi îl conţinem şi adesea îl uităm – nepăzit, derutat şi singur.
Şi adâncind privirea în acest dincolo al lumii imaginate de Francisc Chiuariu, ne regăsim „descompuşi”: ne pierdem culoarea dintr-o parte a corpului, abia ne ţinem pe o unică linie de contur a genunchilor, e şi de mirare că putem merge înainte… Ne scufundăm în necunoscut; uneori chiar şi chipul ni se „scurge”, putem fi oricine, suntem unul singur. Iar dincolo, după spusele lui Francisc, oraşul în care trăim este ca o inimă imensă, ale cărei vascularităţi labirintice ne pun la încercare neîncetat. Cu ale sale verticale răspicate, în care pictorul nu mai regăseşte orizontala blând-verde a spaţiului copilăriei lui de la ţară, oraşul ne „dezmembrează” zilnic şi ne cere să ne găsim puterea şi imaginaţia să ne recompunem, în ciuda oricăror presiuni şi precarităţi. Nu ştim cât şi ce se pierde şi se câştigă în această mişcare de flux şi reflux a angoasei noastre existenţiale necontenite, dar sigur este, pentru pictor, că acesta e modul trăirii: perpetua noastră re-inventare e modul care ne dă şansa să nemurim.
Formal, aş asocia seria Privire de sus unui hibrid din hiper-realism şi oniric, pictură a unei stranii şi fascinante co-existenţe. Silueta umană precis şi vital conturată, scufundată într-un vast şi necunoscut teritoriu larg-deschis, un soi de planetă urbană recent de-populată şi misterioasă, visată de Kubrick şi locuită de noi. Cei doi, omul şi locul, se caută şi se măsoară, pătrund unul în altul ca într-o reţea de vase comunicante: întâlnirea pare periculoasă – cei care se pierd păşind în acest spaţiu par să se topească în incert şi inexplicabil.
Dar tensiunea acestei întâlniri produce efecte interesante: uneori, fără să fim preveniţi, vedem cum unora dintre oamenii pictaţi de Francisc Chiuariu… fluf!… cu un zvâcnet scurt, le răsare brusc o aripă de înger!
Îmi tot închipui cum vine asta (v-am spus: m-a ajutat gândul cu cortul pop-up): probabil simţi dintr-o dată o smucitură mică între omoplaţi, te levitează un pic, poate? Ajungi să vezi totul mai de sus, şi altfel? Poate simţi pe ceafă mângâiere din pene moi şi pufoase? Şi trece prin tine gândul că poate, de fapt, nu umbli aşa singur şi nepăzit prin lume.
Posibil că subţiez acum prin cuvinte-spoiler emoţia privitorului, dar calitatea exemplară a emoţiei rămâne intactă şi rezonantă în picturile lui Francisc Chiuariu, după oricare povestire: noi îi răspundem cu eul nostru, atât de diferit de toate din jur. Eul nostru a învăţat emoţii, le-a cultivat sau le-a ascuns, vrea să încerce altele, noi – sau stă baricadat pentru siguranţă în teritoriul său cunoscut şi bine-bătătorit. Noi am avea tot ce ne trebuie la îndemână, dacă ne-am încumeta, că doar străbatem zi-de-zi bucurie şi teroare şi iubire şi mânie, avem dubii şi certitudini şi confuzie şi eşec. Iar uneori, pentru o fracţiune de secundă, divinul descinde discret în oraş – şi atunci, pe fază fiind, Francisc cel sensibil şi pătrunzător şi infinit talentat pictor al lumii în care trăim prinde şi pentru noi un astfel de moment, înaripat.
Am văzut această fulgurantă revelaţie în ochii unui prieten, în galerie (Sună siropos? Ne-plauzibil? Vă apăraţi ironic? E ok, cum vreţi voi! Dar emoţia asta rară chiar îi atinge pe norocoşi). Prietenul meu a rămas „captiv” în privirea Tripticului Dream: această lucrare din trei piese ne-legate este ca un subtil material didactic despre progresia prin care noi, cei raţionali şi dezinvolţi, suntem cuprinşi în miezul de amestec al minţii şi sufletului ca mai apoi, în clipa de graţie evanescentă, să fim însoţiţi de înger. Mecanica aceasta nu e de găsit în viaţa noastră de zi cu zi, dar există. Eu, de exemplu, ştiu cum este: o dată pe an, în noiembrie, şi eu … fluff! cu un zvâcnet scurt, simt în spate aripi de arhanghel. Nu stau mult cu mine aripile astea, dar mă asigură că, orice-ar fi, trăiesc mereu.
Temă pentru acasă: care alta? de văzut cu proprii ochi lucrările Francisc Chiuariu: Privire de sus şi de făcut părere şi emoţie personală. La AnnArt, până pe 19 noiembrie şi apoi la Viena, FivePlus, până în ianuarie 2017.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
