Melania Medeleanu este fundraiser și omul din spatele Asociației Zi de Bine, despre care ați auzit, probabil, prima dată în urmă cu o lună, când au strâns bani pentru Căsuța Blondie. Acum, Melania, alături de mii de oameni și companii pe care i-a adus în lumea ei, a făcut #Scut pentru spitale. Au strâns deja 600.000 de euro, sumă din care 40 de spitale din țară au primit ce au avut nevoie: echipamente de protecție pentru medici și aparatură medicală pentru pacienți. În plus, săptămâna aceasta au fost cooptați de Auchan și Leroy Merlin în proiectul Unității de Suport Medical Bucureștii Noi, cu o capacitate de 350 de locuri pentru pacienții COVID-19 care au dezvoltat forme ușoare de boală.
Mădălina Marcu este director de dezvoltare al Asociației pentru Relații Comunitare și unul dintre oamenii esențiali în aceste vremuri: cei care pun în legătură furnizori, beneficiari; indivizi și organizații. Mădălina ne-a povestit despre o rețea fabuloasă care a adus la un loc, cu aceeași motivație și eforturi concertate, 50 de organizații nonguvernamentale care au strâns 8,5 milioane de euro, adică mai mult decât a putut face, într-un timp atât de scurt, statul român.
Am aflat, vorbind cu Melania și cu Mădălina, că în acest moment putem răsufla un pic, grație eforturilor unor organizații și a miilor de donatori din toată țara. Am aflat că, pentru încă două-trei săptămâni, spitalele au asigurat necesarul de echipamente de protecție. Dar nu putem închide subiectul.
Ne așteaptă încă două luni extrem de complicate când va lovi adevărata criză medicală, când spitalele nu vor mai avea paturi disponibile și tot ce părea un scenariu de coșmar s-ar putea replica și la noi. Nu a venit încă momentul să ne relaxăm, trebuie încă să #Stăm în casă și să facem scut pentru cei dragi.
Melania, am auzit prima dată despre asociația Zi de Bine în urmă cu o lună și mă gândeam ce bine faci că vei ajuta mai multe cauze care nu-și găseau sprijinul deplin de care aveau nevoie. De ce ai gândit această organizație și ce-ți doreai cu ea?
Melania Medeleanu: Am lansat Asociația Zi de Bine, împreună cu Luciana Zaharia, din simplul motiv că veneau spre noi mesaje de genul: „vreau să mă implic, sunt în căutarea unei cauze, vreau să las ceva în urmă!”
Sunt în continuare foarte mulți oameni care își caută sensul, iar eu nu știu sens mai bun pe lume decât a fi de folos cuiva.
Am creat acest concept, pornind de la ideea de zi de naștere, adică momentul în care oamenii sunt mult mai generoși și dornici să împartă. Așa că le-am cerut sărbătoriților lumii și lunii ca, atunci când deschid șampania, să ne dea nouă dopul, iar cu banii pe care îi strângem într-o lună de zile să le arătăm ce am făcut cu această investiție.
Prima cauză pentru care am cerut bani a fost Căsuța Blondie, un centru de recuperare pentru copiii abandonați în spitale sau cu situație socială precară, care ar fi putut fi tratați acasă, dacă acasă ar fi avut condițiile de a fi îngrijiți.
Or, dacă aceste condiții nu erau îndeplinite așa cum trebuia, copiii riscau să se îmbolnăvească și chiar să-și piardă viața. Asistam la scenariul absurd că un copil a supraviețuit unei operații chirurgicale complexe dar risca să piară din pricina unei viroze contactate într-o casă insalubră.
Am cerut 50.000 de euro pentru a face această casă primitoare pentru copii. Banii s-au strâns în aproximativ 10 zile, iar asta ne-a permis ca pe 31 martie să inaugurăm Căsuța Blondie. Din păcate nu am putut sărbători cum se cuvine această inaugurare, fiindcă a venit peste noi COVID-19.
Cum ți se părea atunci această amenințare pe care nimeni nu a proiectat-o la dimensiunile la care o vedem acum?
Melania Medeleanu: Părea că toată mobilizarea este o exagerare, iar noi, dacă am fi fost mai atenți și am fi luat mai multă vitamina C, am fi rezolvat problema ușor. Din acest motiv am continuat evenimentul dedicat cauzei Blondie și am adus împreună 2500 de voluntari care ar fi trebuit să ocupe tot atâtea scaune care ar fi legat Spitalul Marie Curie de Căsuța Blondie.
Oamenii s-au înscris pe site și toată implicarea lor a fost tare emoționantă. În cele din urmă ne-am dat seama că situația era foarte gravă și că nu o mai puteam ignora.
Așa că evenimentul nostru din 14 martie s-a mutat în casa fiecăruia, iar noi ne-am uitat cu emoție cum fiecare om s-a așezat pe scaunul de acasă, uneori cu toată familia alături și au stat o oră acolo pentru a reconstitui simbolic lanțul ce ar fi trebuit să lege spitalul de căsuța copiilor abandonați în spitale.
Dacă lucrurile ar fi mers bine, ce eveniment ați fi pregătit pentru aprilie?
Melania Medeleanu: În data de 21 aprilie am fi mers la teatru cu aproape 40 de pacienți de la Spitalul „Eftimie Diamandescu”, Bălăceanca. Luna aprilie este dedicată sănătății mintale.
În luna aprilie nu putem merge la teatru, dar aș vrea să știți că nici cei din spitalul Bălăceanca și nici celelalte cauze pe care le-am programat până la sfârșitul anului nu vor fi abandonate. Nu le vom face azi sau mâine, dar va veni o zi în care s-o luăm de la capăt.
Voi ați creat într-un timp foarte scurt o comunitate. Ce este #Scut pentru spitale și unde ați ajuns?
Melania Medeleanu: Era clar că nu mai putea fi ignorată cauza spitalelor ce urma să se lupte cu COVID-19. Ne așteptam ca organizațiile mari să se concentreze pe spitalele mari din București și din țară. Așa încât, noi ne-am îndreptat atenția spre mijlocul țării, spre Brașov, unde știam că Spitalul de Boli Infecțioase avea o aripă în renovare, deci o capacitate redusă de primire a pacienților, dar care urma să fie asaltat de pacienți. Era doar o chestiune de zile sau săptămâni.
Am întrebat dacă au nevoie de ajutor, iar răspunsul a venit cu o listă lungă de nevoi.
Ne-am apucat să strângem bani pentru spitalul brașovean și răspunsul oamenilor a fost incredibil. Comunitatea de acolo s-a mobilizat fabulos și am reușit să strângem 52.000 de euro.
Pentru că au început să sosească și alte, și alte cereri, din alte zone, ne-am redirecționat atenția spre alte spitale.
Așadar, am început cu Brașov, am continuat cu Târgu Mureș, Petroșani, Sinaia, Rădăuți. De unde primeam mesaje, acolo încercam să ajungem. Dar la un moment dat, capacitatea noastră era depășită de numărul mesajelor. Suntem totuși doar doi oameni. Așa că ne-am oprit la 40 de spitale.
Noi făceam simultan două lucruri: fundraising și căutam produsele de care era nevoie. Or, doar pentru această căutare era nevoie de zeci de oameni.
Ne-am dat seama din nou că va fi foarte greu să răspundem tuturor mesajelor așa cum ne doream. Așa că am apelat din nou la oameni, pentru că știu că ei sunt cea mai bună resursă. Când înțeleg nevoia și urgența, oamenii se mobilizează. Și i-am întrebat dacă nu vor să devină ei fundraiseri. Fiindcă ei îmi spuneau: „da, vreau să strâng bani pentru spitalul meu, pentru orașul meu!” Așa stau, de fapt, lucrurile: spitalele, orașele sunt ale noastre.
Așa că i-am chemat în barcă. Iar pe platforma Galantom am creat un cont special prin care ei puteau strânge bani pentru spitalul din orașul lor. Lucru care ne dădea nouă timp să ne ocupăm de achiziția de materiale.
Câți bani ați strâns pentru aceste 40 de spitale?
Melania Medeleanu: Peste 600.000 de euro. Iar ce mi se pare extraordinar este faptul că majoritatea donațiilor vin de la persoane fizice. Sunt peste 24.000 de donatori, adică oameni care au trimis un SMS cu cuvântul SUS la 8862, pentru 4 euro. Sau sunt oameni care au făcut o donație în cont, iar când te uiți peste extras vezi că sunt sute de pagini cu donații de 20, 30, 50, 100 de lei. Există în acest moment 5 modalități de a dona: SMS; prietenii de la Pago, care ne-au oferit și această posibilitate de a dona prin ei, poți dona direct pe site, www.zidebine.ro, pe Galantom, prin Facebook și, pentru că încă se mai poate, 3,5% din impozitul pe venit poate merge spre asociația noastră.
Care sunt nevoile care vin spre voi? Ce acoperiți voi?
Melania Medeleanu: Măști, botoșei, combinezoane, dezinfectanți de mâini, de suprafețe, viziere, ochelari, mănuși, adică echipamentele de protecție pentru medici. Pe de altă parte, avem echipamentele care ajută pacienții: injectomate, pulsoximetre, monitoare EKG-uri, ventilatoare și așa mai departe.
Te-ai specializat!
Melania Medeleanu: Oh, întreabă-mă ce specificații trebuie să aibă ventilatorul!
Nu credeam că voi ști vreodată ce însemnă pulsoximetru, nu am știut niciodată cum arată un injectomat. Sunt lucruri la care nu ne-am priceput și la fel ca noi sunt cei mai mulți din oamenii din ONG-uri.
Este fabulos ce au reușit să facă ONG-urile în această perioadă. Este incredibil cum toți acești oameni au început să strângă bani și, din mers, să se consulte cu medicii și să învețe lucruri la care nu se așteptau să le învețe.
Brusc sunteți foarte mulți oameni, organizații care caută același tip de produs pe o piață supraaglomerată de cereri. Cum procedați?
Am pornit de la întrebări către medici: „dați-ne exemple de furnizori cu care ați mai lucrat și ați lucrat bine.” De acolo mai departe lucrurile au mers pur și simplu din om în om. Ai un furnizor care nu are produsul pe stoc dar știe pe altcineva care s-ar putea să îl aibă. Ai un prieten medic sau pe cineva care îți scrie pe facebook că este farmacist și vrea să te ajute să „traducă” specificații tehnice.
Câte telefoane ai dat în ultimele săptămâni?
Melania Medeleanu: Mii de telefoane. Dimineața, primul telefon este la ora 8.00, uneori mai devreme. De închis, închidem noaptea târziu când ni se pare jenant să mai sunăm pe cineva.
Cum v-a schimbat viața toată munca asta?
Melania Medeleanu: Un exemplu foarte simplu este că fiul meu, care a împlinit acum câteva zile un an și trei luni a învățat cuvinte noi, iar dimineața mă întâmpină cu „alo, da!”
Ce-o să-i spui tu peste 10 ani?
Melania Medeleanu: Nu pot să mă gândesc la asta acum. Aș vrea să se termine mai repede, să știu că pot să petrec timp cu el. Dar nu m-aș putea uita în ochii lui peste ani să-i spun că aș fi putut face ceva, dar nu am făcut.
Ai mutat totul în sufrageria ta, am văzut!
Melania Medeleanu: M-a certat tata pentru asta, da. Dar mi s-a părut că este cea mai eficientă metodă, să nu fie nevoie să ieșim din casă. Le împachetăm aici, iar a doua zi le și expediem.
De ce te temi?
Melania Medeleanu: În acest moment nu am timp să mă tem. Există și o parte bună în toată această agitație, în acest ritm nebun, în care toată ziua sunt cu telefonul la ureche și cu degetele pe tastatură: nu am timp să mă gândesc prea mult la ce se întâmplă. Nu apuc să mi se facă frică.
****
Mădălina Marcu, împreună cu colegii ei din Asociația pentru Relații Comunitare, și-a petrecut ultimele trei săptămâni încercând să ofere ce știu mai bine să facă: coordonare, facilitare a relațiilor. Mădălina vorbește acum despre un grup de peste 50 de organizații care și-au pus la comun eforturile și banii pentru a ajuta unde era nevoie.
Îmi spuneai că ați strâns o sumă frumușică și că ați reușit să plătiți mai mult decât a făcut-o statul român pentru echipamente de protecție și aparatură medicală de urgentă necesitate. Care este secretul acestui fundraising și care a fost îndemnul cu care ați convins oamenii să doneze?
Mădălina Marcu: Dacă ar fi să îți spun niște cifre, ți-aș spune așa: există mai mult de 50 de organizații, cu care noi suntem în contact, care au derulat campanii pentru ajutorarea spitalelor. Toate aceste organizații, inclusiv ARC, au reușit să strângă împreună 8,5 milioane de euro, bani din care s-au cumpărat o mulțime de lucruri: 2,5 milioane de echipamente de protecție (combinezoane, măști, botoșei, halate), 65.000 de echipamente medicale (aparatură), 5 echipamente de testare de tip PCR și 25.000 de teste Real Time PCR. Iar lista continuă cu combustibil, pachete de mâncare, pachete de igienă și alte nevoi asemănătoare.
Cred că secretul a fost de fapt că toți acești oameni au exploatat foarte rapid relațiile de încredere care au fost construite în ultimii 10 ani. Iar când spun „exploatat” mă gândesc la cea mai pozitivă valoare a acestui cuvânt, în sensul că oamenii s-au uitat în stânga și-n dreapta lor și au zis: „în cine am încredere și pe ce se bazează ea?”. Și au aflat că încrederea se baza pe faptul că vorbeau despre niște oameni care au făcut ce au promis că fac și care știau din interior problemele spitalelor.
Meritul organizațiilor locale este uriaș, fiindcă ele s-au dus fizic în spitale și, cu pixul în mână, au întrebat și au notat care erau nevoile concrete din acele locuri.
Noi, de la București, dacă sunam și, prin cine știe ce noroc, dădeam de managerul spitalului, aflam că au de toate și nu le mai trebuie nimic. În vreme ce medicii ne spuneau că acolo era iadul cel mai negru. Neajunsul aici era că medicii nu aveau cum să știe și să spună mai departe nevoile centralizate ale spitalului așa că nici ei nu puteau să ne dea mai multe informații concrete.
Bogdan Tănasă, de la Casa Share, din Iași asta a făcut. A mers la spital și a ajuns undeva în subsol, unde a întâlnit-o pe doamna care lucra la laborator. Ea i-a arătat în ce condiții lucrează și i-a zis: „eu înțeleg că testarea este importantă, dar eu, făcând testele aproape manual, așa cum fac acum, pot procesa vreo 30 de teste în 20 de ore.”
Evident că aceste vorbe i-au indicat lui Bogdan nevoia exactă a spitalului: un aparat performant de testare în spitalul în care este de așteptat să ajungă majoritatea bolnavilor din regiune. Bogdan s-a interesat, a căutat PCR în toată lumea și a găsit chiar în Coreea de Sud, adică acolo unde oamenii au făcut treabă foarte bună.
Un aparat așa cum a cumpărat Bogdan și cum am cumpărat și noi face 500 de teste în 16 ore, adică ceva ce crește fenomenal capacitatea de testare și te ajută să ai o imagine mai realistă asupra situației îmbolnăvirilor. Să ne amintim! Noi stăteam foarte bine la începutul crizei la numărul de îmbolnăviri pentru că nu testam. Aveam 3.000 de teste făcute în 3 săptămâni.
Cine sunt acești „noi” despre care vorbești?
Mădălina Marcu: Noi suntem aceste 50 de organizații comunitare din România, așa cum este și ARC: Dăruiește viață, Prețuiește viața, Casa Share, Cetatea Voluntarilor de la Arad și mulți alții care au luat asupra lor misiunea de intermediere între ce nevoi au spitalele și furnizorii care pot acoperi nevoile.
Am căutat împreună furnizori, iar la cei unde am observat o oarecare bonitate, am apelat și cu comenzi mai mari. Ne-am coordonat la nivel de pus la un loc informații generale, informații despre furnizori, bani și timp, astfel încât să reușim să ne mișcăm repede.
Ne-am mișcat mai repede decât o putea face statul în mod evident, fiindcă statul are proceduri mult mai greoaie.
Noi, ARC, am ajuns în acest scenariu fiindcă ne-am gândit că într-o asemenea situație, mai mult decât oricând, era nevoie de coordonare. Iar noi avem acești „pitici”, pe care unii le numesc competențe, legat de coordonare.
La începutul crizei demaraseră campanii în câteva orașe mari fundațiile comunitare Dăruiește viață, Prețuiește Viață și Code for Romania. Code… nu făcea campanie de fundraising, dar știam că se implică într-un anume fel. Atunci ne-am întrebat cum am putea și noi să ajutăm, o mână de 25 de oameni de la ARC.
Împreună cu fundațiile comunitare și cu Dăruiește viață am decis să deschidem și noi Fondul de urgență, în care să strângem bani, din care să putem suplimenta fondurile pe care le-au strâns organizațiile locale, ce se dovedesc insuficiente.
De asemenea, am știut că putem ajunge foarte repede în anumite zone sensibile. De pildă, la Nădlac, în vama pe unde intrau zilnic mii de oameni, nu exista niciun aparat de testare. Cei care aveau simptome erau testați la cortul de triaj, iar restul erau trimiși în izolare.
La momentul acela, în prima săptămână de criză, aflasem de la Cetatea voluntarilor din Arad că există 6 centre de carantină. Iar pentru că aveam aceste relații de încredere despre care vorbeam mai devreme, am putut să punem mâna pe telefon și să întrebăm la companii precum Vodafone sau BRD dacă au de gând să facă ceva și dacă li se pare o soluție bună să investească într-un aparat PCR pe care să-l trimitem la graniță.
Așa am început. Fără vreun plan de intervenție, pentru care nu era timp. Ne-am mișcat foarte repede, organic și asta ne-a salvat. Nu ne-am contestat unii pe alții, nu am avut ego-uri, nu era vreme pentru așa ceva.
De ce vorbești la trecut?
Mădălina Marcu: Pentru că asta a fost prima fază a campaniei, iar acea fază a trecut, se încheie acum. Au început să ajungă lucrurile pe care le-am comandat atunci, spitalele, cât de cât, au stocuri. Unde a fost urgență, am acționat.
Acum este nevoie enormă de cumpărat ventilatoare. Iar când spun asta, spun că ne trebuie 800 de ventilatoare minimum în România.
Noi avem 2500 de paturi de ATI, dintre care doar o parte au ventilatoare. Există multe ventilatoare în țară care sunt stricate, iar Fundația Regina Maria a început să strângă bani pentru a le repara.
Pe de altă parte, este o utopie să cumperi acum 800 de ventilatoare noi. Cu tot efortul dement pe care suntem în stare să-l facem mi-e greu să cred că reușim să strângem atâția bani, fiindcă vorbim de 40.000 de euro/ventilator. Deci de un total de 32.000.000 de euro.
Dincolo de asta, chiar dacă am avea banii necesari, nu știu dacă avem de unde le cumpăra.
Așadar, suntem în faza a doua, unde este nevoie mai mult să stăm și să ne gândim cum procedăm. Ne-am mișcat repede până acum, mult mai repede decât statul, acesta este rolul societății civile, să intervină acolo unde statul este mult prea greoi. Acesta este rolul nostru.
Dar fără coordonare din partea statului nu avem cum să ținem lucrurile sus. Nu avem cum să replicăm acest efort în fiecare lună și să cumpărăm din nou aceste cantități.
Doctorul Dorel Săndesc, din Timișoara, a făcut un calcul și a constatat că 2000 de medici și asistente, pentru 3 luni, au nevoie de 25 milioane de echipamente.
Dincolo de efortul financiar, este nevoie de coordonare din partea statului pentru a afla în timp real ce nevoi sunt și în ce locuri. Au apărut aceste platforme online, dar nimeni nu are timp să scrie acolo de ce are nevoie. Lucrurile se schimbă radical de la o oră la alta.
Există vreun semnal că statul vă dă un om de legătură?
Mădălina Marcu: Nu. Ce știu sigur, de la oamenii cu care am vorbit, este că duc lipsă cronică de coordonare, dar nu la nivel politic, ci administrativ. Nu știe stânga ce face dreapta, nu dau mai departe informațiile, în sensul că eu nu cred că la domnul Orban ajung informațiile care ar trebui să ajungă.
Cred că este foarte bine ce face domnul ministru cu acest tur de vizite în spitalele din țară, nu cred că schimbă radical lucrurile, iar după ce pleacă autoritatea lucrurile revin la ritmul lor, dar cred că este un început și este bun.
Ce cred eu că se va schimba radical în relația noastră cu autoritatea este că ne-am educat foarte bine sensibilitatea astfel încât să vedem imediat semnalele atunci când autoritatea nu spune adevărul. Când domnul Arafat ieșea la televizor și ne spunea că stăm foarte bine, că avem de toate, că e bine să stăm în casă și nu ne vom infecta nu cred că îl credea cineva că spune adevărul.
Dar foarte rapid, uitându-ne la știri și aflând că în Germania s-au făcut 30.000 de teste, iar la noi doar 3.000 aflam și că acolo sunt mai mulți infectați, astfel am tras concluziile. Acest discernământ funcționează, începem să distingem adevărul de cât de frumos ni se prezintă realitatea la televizor. Fiindcă mi se pare că toate televiziunile joacă în această piesă în care încearcă să fardeze realitatea pentru a nu panica lumea.
Abia acum au început să mai dea informații dramatice, de când a apărut situația Suceava. Însă până acum televiziunile erau această sursă de știri oficiale.
Ce cred că se va întâmpla de acum înainte este că nu vom mai tăcea o secundă când vom ajunge într-un spital și vom vedea femeia de serviciu care spală cu același mop și aceeași apă din salon, în baie și din baie în cabinetele medicilor. Când vom auzi un prefect că ne spune că are de toate, iar noi știm contrariul, nu vom mai tăcea.
Ce veți face mai departe?
Mădălina Marcu: Ne vom asigura că spitalele comunitare primesc mai departe ce au nevoie. Iar când spun că ne vom asigura nu înseamnă că le vom lua noi. Dar noi am început să susținem din ce în ce mai mult producția locală de combinezoane, de măști și alte echipamente medicale.
Am trimis o serie de combinezoane produse la noi să fie testate de medici și personalul medical.
Cine produce acum?
Mădălina Marcu: Sunt mai mulți producători, dar noi suntem în contact cu un grup care a luat ființă în cadrul Romanian Business Leaders. Ei, folosind reversed engeneering, materiale omologate, au reușit să producă ceva ce pare exact ce avem nevoie.
De ce te temi?
Mădălina Marcu: Mă tem că oamenii își vor pierde răbdarea.
La noi încă nu a început criza, nu sunt toate paturile ocupate, oamenii nu mor ca în Italia și Spania, iar cei de acasă vor spune că lucrurile nu sunt așa de înspăimântătoare și vor începe să iasă la muncă. Or, noi nu suntem pregătiți pentru asta.
Noi nu avem niciun fel de măsuri în afară de prevenție, pe care statul cred că a făcut-o foarte bine.
Nu știu ce se va întâmpla cu oamenii vulnerabili înainte de criză, iar acum, cu toate resursele care merg înspre partea medicală, mă tem că nu vom mai avea bani pentru centrele care adăposteau victime ale violenței în familie, oamenii străzii și așa mai departe. Imaginează-ți cum arată izolarea pentru o victimă, alături de abuzatorul ei.
Unii copii învață online, iar alții nu au tablete și telefoane deci nu pot ține pasul.
Mă tem că ne vom întoarce foarte repede la modul nostru de viață de dinainte de COVID-19, un mod de viață complet nesustenabil, care nu ține seamă de lumea în care se desfășoară.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
