Născut într-o familie cu zece frați, Cristian Măcelaru a ajuns dintr-o întâmplare peste ocean, a devenit respectat în toată lumea și a câștigat Premiul Grammy: cine este românul numit director muzical al Orchestrei Naționale a Franței

Cristian Măcelaru a fost distins la începtul acestui an cu Premiul Grammy pentru „Cea mai bună interpretare instrumentală solo” pentru albumul cu lucrările de Wynton Marsalis la care a colaborat cu violonista Nicola Benedetti și Orchestra din Philadelphia. În prezent este dirijor șef la WDR Sinfonieorchester, la Koln și director artistic și dirijor principal al World Youth Symphony Orchestra (WYSO), în cadrul Interlochen Center for the Arts din Statele Unite ale Americii. Iar începând din septembrie va deveni director muzical al Orchestrei Naționale a Franței.

Dar povestea lui Cristian Măcelaru a început din dragoste pentru muzică, dar și dintr-o întâmplare soră cu destinul. A crescut în Timișoara într-o familie cu zece frați și, la un moment dat, a cunoscut niște americani care veniseră în oraș să adopte un copil. Le-a prezentat Timișoara și s-au împrietenit. Iar aceștia i-au propus să vină la o școală de vară peste ocean. Din greșeală, însă, a completat un alt formular și a ajuns să învețe la un liceu din Michigan.

Viața l-a adus apoi în Europa, iar acum locuiește în Germania alături de familie. Dar se pregătește să facă foarte multe drumuri la Paris. Cum arată viața unui muzician român distins cu Premiul Grammy? Și ce înseamnă să fii recunoscut în străinătate, mai ales atunci când le spui de unde vii? Aflăm de la Cristian Măcelaru.

Cum arăta o zi normală într-o familie cu zece frați?

Încă de dimineață, fiecare dintre noi încerca să-și găsească pentru sine camera cea mai potrivită pentru studiul individual la instrument. Cât privește viața de zi cu zi, era întotdeauna ca o mare sărbătoare. Mai ales că noi fiind foarte uniți, făceam foarte multe lucruri împreună – cântând împreună, ne jucam împreună. În totul eram uniți.

Cum reușeați să studiați la vioară într-o casă în care nu cred că era vreodată liniște?

Dacă așa a fost din momentul în care m-am născut, nu am avut un alt punct de referință, deci pentru mine era foarte natural. Poate de aceea și acum, cel mai bine mă simt pe podiumul de dirijat, în mijlocul haosului.

Dar cum ați ales vioara … exista în familie o tradiție muzicală, toți frații făceau muzică?

Da. Toți am studiat muzica, acest lucru fiind dorința părinților, care și ei, la rândul lor, au studiat muzica. Iar tata a decis că vioara ar fi cea mai potrivită deoarece e mai ușor de transportat decât pianul.

Ați ajuns dintr-o întâmplare peste ocean, cine era familia de americani pe care ați cunoscut-o? Și cum ați ajuns să creați o relație atât de apropiată cu ei?

Familia de americani care m-a ajutat să am acces la informația despre școala Interlochen Arts Academy, fusese o familie care venise în Timișoara pentru a adopta doi copii dintr-un orfelinat. Sora mea – care în acel timp lucra ca asistent social – m-a rugat dacă pot să le arăt puțin orașul, să le povestesc despre Timișoara. Și așa ne-am cunoscut. Iar ei aflând că eu cânt la vioară, mi-au trimis dosarul de înscriere pentru Interlochen Arts Academy care era foarte aproape de orașul unde locuiesc ei. Eu am depus dosarul și, spre surprinderea mea, am primit o bursă integrală pentru a studia la această școală.

Au adoptat până la urmă un copil de la Timișoara sau din România?

Da. Au adoptat doi copii.

Ați mai ținut legătura cu ei?

Desigur. Și acum vin la concertele mele de fiecare dată când sunt în apropiere de casa lor, iar cu copiii lor sunt în contact și acum.

Aceștia v-au propus să mergeți la o școală de vară în America, dar ați ajuns să faceți liceul Michigan. Cum s-a petrecut această „întâmplare”?

E adevărat, formularul pe care ei l-au cerut școlii să mi-l trimită avea două părți: una pentru școala de vară și una pentru școala normală. Eu le-am completat pe amândouă, fără să realizez acest lucru. Iar când am primit bursa, era pentru tot anul. Și atunci părinții au zis să încerc: dacă tot am primit bursa, de ce nu?

Și cât de mult v-a schimbat viața?

Complet. Am avut dintr-o dată acces la un număr imens de partituri, înregistrări, cărți despre muzică. Sigur, acum în 2020, prin internet se poate găsi cam orice. Dar, în 1997, nu era chiar așa. Iar acest lucru mi-a deschis orizontul foarte mult.

Ați fost cel mai tânăr concert maestru din istoria Orchestrei Simfonice Miami, cu care ați debutat la Carnegie Hall, la doar 19 ani. Ce a însemnat acest lucru pentru dumneavoastră?

Sincer să fiu, nu cred că am tratat concertul cu nimic mai diferit decât altele. Eu deja fusesem în Carnegie Hall cu o altă orchestră, imediat după ce am ajuns în America, și acest lucru m-a relaxat. Dar, totuși, acea scenă și faptul că cei mai mari artiști din lume au trecut pe acolo, e un lucru foarte emoționant.

Cu toate astea ați renunțat la vioară. Cât de greu a fost să luați această decizie?

A fost foarte ușoară. Din primul moment când am încercat să dirijez, am știut că este ceea ce-mi doresc să fac pentru restul vieții.

Dar de unde dorința de a dirija?

Întotdeauna am vrut să cunosc totul. Nu m-am mulțumit numai cu o parte, am vrut să știu totul despre fiecare partitură. Iar această dorință pentru a cunoaște a dus la dorința de a împărtăși cu alți muzicieni, ceea ce de fapt este în mare parte scopul dirijorului.

Ați lucrat cu mari orchestre din toată lumea, de la Royal Concertgebouw Orchestra, Dresden Staatskapelle, Orchestre National de France sau Vienna Radio Symphony Orchestra, până la Royal Philharmonic Orchestra, BBC Symphony, Chicago Symphony Orchestra, New York Philharmonic sau Los Angeles Philharmonic. Ce înseamnă acest lucru pentru dumneavoastră?

La început a fost emoționant, dar acum am observat într-un fel că în spatele fiecărui nume, cu cât este mai mare, cu atât crește și dorința orchestrei respective de a lucra spre atingerea perfecțiunii. Acesta este lucrul pe care-l caut și eu ca artist. Și atunci, fiind pe aceeași lungime undă, de obicei ne înțelegem bine.

Și cum ați fost primit în lumea muzicală fiind român?

Nu pot spune că am fost vreodată privit rău din cauză că sunt român. Acest lucru se datorează foarte mult faptului că, în marea majoritate, în orice orchestră de oriunde din lume unde am întâlnit români, aceștia sunt muzicieni de o calitate superioară și sunt foarte respectați nu numai de public, dar și de colegii lor.

Cum arată viața dumneavoastră din Germania, alături de soție și de cei doi copii?

În primul rând mă bucur că sunt mai aproape de casă și pot fi împreună cu ei mai mult. Viața unui muzician se desfășoară în mare parte pe o scenă globală, mergând de la o orchestră la alta. E greu de imaginat efortul pe care fiecare muzician solist sau dirijor îl depune pentru a menține cerințele carierei. Dar cu mutatul în Europa, sunt mai aproape de orchestrele cu care colaborez cel mai des și am mai mult timp pentru a fi acasă cu familia mea.

Cei mici vă calcă pe urmele muzicale?

Nu i-am obligat să devină muzicieni, dar le-am cerut să învețe cel puțin un instrument, mai mult pentru a putea aprecia muzica pentru restul vieții.

Ați fost numit în funcția de director muzical al Orchestrei Naționale a Franței, cum s-a întâmplat acest lucru? Și ce înseamnă pentru dumneavoastră această experiență?

Fiecare orchestră cu care colaborez are calități unice. De Orchestra Națională a Franței m-am îndrăgostit chiar la primul concert pe care l-am avut împreună. Au o lejeritate artistică atât de bine definită și m-a atras la ei și faptul că m-am simțit „acasă” imediat ce m-am urcat pe scenă.

Cum vă pregătiți pentru mandatul dvs. care va începe din septembrie 2021?

Caut să învăț cât mai mult despre istoria orchestrei, despre directorii iluștri care au format sunetul acestui ansamblu înaintea mea. Totul ce vom face în viitor e clădit pe această fundație și e foarte important pentru mine să înțeleg această perspectivă.

Și ce vă doriți din această experiență?

Îmi doresc să arăt tuturor oamenilor frumusețea unei vieți îmbogățite prin muzică. Eu am primit acest dar, darul muzicii și vreau să-l împărtășesc în continuare.

Ați locuit foarte mult timp în America, unde ați și lucrat cu cele mai importante orchestre. V-ați mutat apoi în Germania. Cum vă vedeți acum viața, locuind mai mult la Paris?

Deocamdată îmi împart timpul destul de echilibrat între Paris și Koln. Totuși, locul unde mă simt cel mai „acasă” e scena.

Toate aceste țări au stiluri și ritmuri diferite de viață, care vi se potrivește cel mai mult?

Iubesc natura. În Germania locuiesc foarte aproape de o pădure, în care fac tot posibilul să ajung zilnic. Dar la Paris e o viață atât de plină, încât ar fi imposibil să fac o comparație. Eu zic că o doză bună din fiecare e absolut necesară.

Urmăriți ce se întâmplă în țara noastră, din punct de vedere cultural, social, politic? Cum arată România prin ochii dumnevoastră? Și care este schimbarea de care credeți că avem cea mai mare nevoie?

Mă uit la România și aștept acel moment în care să aruncăm egoismul care a fost împietrit în noi de un sistem utopic în teorie, dar de fapt crunt în realitate. Aștept acel moment în care să înțelegem că de fapt succesul unei societăți adevărate se găsește în modul prin care avem grijă de cei cu nevoi mai mari.

Cristian Măcelaru: Antidotul comunismului nu e o libertate haotică, ci o dărnicie mărinimoasă în care ne ajutăm reciproc.

O casă poate sta în picioare numai atunci când cărămizile toate sunt unite. Mesajul meu în acest an în care sărbătorim 250 de ani de la nașterea geniului Beethoven e să căutăm înfrățirea cu cei din jurul nostru. Numai împreună putem depăși neajunsurile individuale.

Și la final, cum descrieți România unui străin 😃

Ca o țară cu oameni iubitori, binecuvântată cu o natură splendidă și cu o moștenire spirituală unicat. O țară în care toți suntem poeți și muzicieni, ținând vie o tradiție demnă de strămoșii noștri care au creat-o.