„Nu e ușor să-ți vezi copilul respins și să nu știi de ce, să nu știi cum să-l ajuți să reușească”. Cum a ajuns pianistul Florian Mitrea să se îndrăgostească de libertatea greu de înțeles din Londra

Pentru Florian Mitrea muzica este o necesitate, de altfel ne-a recunoscut că este convins că „muzică faci numai dacă nu poți trăi fără ea”. Totul a început în copilărie când, într-una dintre zile, probabil din cauza zgomotului pe care-l făcea, bunica sa a decis că ar fi mai bine să îl ducă la cineva care să îl învețe să cânte „ca toată lumea”. A urmat apoi decizia grea de a renunța la drumul sigur al informaticii. A plecat de la „Tudor Vianu” la liceul „George Enescu”.

În familie nu exista niciun muzician, așa că părinții au fost mereu precauți, îngrijorați de viitorul său. Dar Florian Mitrea și-a urmat dragostea pentru muzică. Și aceasta l-a dus în Londra, acolo unde voia să lucreze cu pianista Diana Ketler.

A ajuns la Londra într-o cameră de cămin în care stăteau alți studenți: se trezea primul și se culca ultimul. Londra l-a învățat ce înseamnă libertatea, dar și responsabilitatea. Aici s-a îndrăgostit de muzică, dar și de soția sa. În timpul liber, gătește, își crește legume în curte, se joacă cu cei doi câini adoptați. Viitorul său este legat de Anglia, dar viața sa este pe scenă, peste tot în lume.

Cum a ajuns Florian Mitrea unul dintre cei mai bine cotați painiști români? Ce înseamnă pentru el muzica? Și cum s-a adaptat vieții din Marea Britanie, unde libertatea poate să fie uneori destul de greu de înțeles pentru tinerii care vin din estul Europei?

Florian Mitrea, ce faci acum? Cum te găsește această perioadă complicată… ai reușit să ai concerte în timpul pandemiei?

Zilele acestea mă găsesc într-o poziție mult mai optimistă decât eram în martie 2020. Recunosc că nu am rezistat cu bine la primele luni de izolare acasă. Obișnuit să fac zig-zag prin lume cu avionul, am trecut atunci printr-o perioadă cu totul derutantă, în care nu reușeam să mă concentrez, să-mi adun gândurile și să încerc să reacționez cumva la tot ceea ce se întâmpla.

În general, în viață am reacționat proactiv la încercări de tot felul. Chiar ajunsesem să cred despre mine că eram de un optimism incurabil. Ei bine, primele câteva luni de pandemie Covid m-au aruncat într-un vid mental și emoțional, paralizant.

Ideea salvatoare a venit de la Mozart. După un timp agonizant în care parcă nu reușeam să întrevăd vreun viitor, am avut un moment de „trezire la viață”. M-am simțit precum cățelul meu, care are momente în care se scutură din toate puterile, își răscolește toată blana și cade pe cele patru lăbuțe, parcă zicând „sunt gata de orice”.

Cam așa am avut și eu un moment anul trecut, în care am decis că trebuie să fac ceva, că poziția de spectator pasiv nu-mi priește. Și așa a venit ideea „provocării Mozart”: integrala sonatelor de Mozart, live pe Facebook, în șase săptămâni, toate concertele fiind cu caracter caritabil. Nu am cerut donații nici pentru mine, nici pentru artiști, ci pentru organizații care luptă împotriva virusului, susținând categorii sociale cu adevărat afectate de această pandemie.

Rezultatul a fost incredibil. Fiecare concert a avut peste 2000 de spectatori online, s-au strâns undeva pe la trei mii de lire sterline. Iar pentru mine a fost o experiență cu totul inedită. Întotdeauna îmi doresc să aflu ce reacție a avut publicul, cum a înțeles și a trăit muzica în seara de concert, dar de obicei nu ai ocazia să te întâlnești cu publicul după ce ai cântat.

Ei bine, în cazul acestor spectacole de pe Facebook știam exact ce gândește publicul, în timp real, deoarece comentariile apăreau instant. Mă opream pentru o pauză de apă între sonate și verificam dacă tranmisiunea mergea bine și nu puteam să nu observ reacțiile publicului virtual. A fost chiar grozav. Foarte greu. Incredibil de greu.

A trebuit să învăț tot acest repertoriu imens, apoi să-mi devin propriul maestru de sunet, inginer de transmisiune. Cu greu te puteai concentra numai la muzică, pentru că aveam și responsabilitatea desfășurării proiectului în sine, însă a fost o rază de lumină care m-a scos dintr-un întuneric psihologic și afectiv, la care sper să nu mă mai întorc niciodată.

Cum ai ajuns să cânți la pian?

Nu pot spune că am amintiri extraordinar de clare legate de începuturi. Nu am fost Mozart, să mă așez la pian la 3 ani și să cânt, să improvizez. Îmi amintesc însă de o atracție a scenei, a perfomance-ului. Îmi plăceau enorm serbările, tot ce însemna pregătirea pentru un act artistic în fața unui public.

Aveam pianină în casă pentru că tatăl meu învățase pianul până în clasa a-VIII-a și mi s-a spus că mă urcam pe scaun și loveam clapele instrumentului. Într-una din zile, probabil din cauza zgomotului pe care-l făceam, bunica a decis că ar fi mai bine să mă ducă la cineva care să mă învețe să cânt „ca toată lumea”. Și așa am ajuns la Școala de Muzică din fosta stradă Midia, de lângă Gara de Nord.

Florian Mitrea: „Muzica nu se abordează lejer. Pentru muzică este nevoie de dăruire completă de sine.”

Îmi spuneai că bunica ta a fost cea care te-a dus la Școala de Muzică, dar cine a fost prima persoană care ți-a recunoscut talentul și te-a îndreptat către o carieră în muzică?

Din momentul în care am ajuns la Școala de Muzică nr. 1, am devenit cel mai norocos om de pe pământ. Nu glumesc. Am avut parte de atât de mult noroc, încât nu știu dacă o să pot da înapoi vreodată cât mi s-a dat mie.

Prima persoană care m-a format a fost profesoara Flavia Moldovan. Pe lângă faptul că este un muzician extraordinar de rafinat, un profesor și un psiholog excepțional, dânsa este omul care a crezut în mine și a luptat, a insistat în niște situații limită în care orice alt profesor m-ar fi dat de la clasă sau ar fi renunțat să mai încerce.

Am intrat la clasa dumneaei la șase ani și am continuat împreună până la finalul clasei a-VIII-a. În paralel, mergeam la școala generală, apoi în clasa a-V-a am intrat la Colegiul de Informatică „Tudor Vianu” și era din ce în ce mai greu să mențin cele două școli în paralel. S-au creat niște momente foarte tensionate, timpul de studiu era foarte limitat. Norocul a fost că doamna Moldovan n-a renunțat la a crede în mine și a continuat să lupte cu toți, inclusiv cu familia mea!

Din perspectiva pe care o am acum, mi se pare uluitor câte reușea să facă cu mine, având în vedere timpul foarte scurt pe care îl petreceam la instrument, comparativ cu modul în care ar trebui să se lucreze la acele vârste. Este o performanță excepțională pentru care nu am absolut nici un merit.

La sfârșitul clasei a-VIII-a aș fi avut opțiunea de a continua la liceul „Tudor Vianu” sau să fac mutarea către un liceu de specialitate muzicală. Lucrul care m-a făcut să mă hotărăsc să o iau pe calea muzicii a fost revelația că ceea ce știam să fac cel mai bine atunci era muzică.

Am buni prieteni, foști colegi din clasele gimnaziale ale liceului „Tudor Vianu” cu care păstrez în continuare legătura. Ei sunt dovada pentru care eu cred că există cu adevărat talent la disciplinele științifice, nu numai la cele artistice. Am cunoscut oameni cu un real talent la informatică, la fizică. Am fost norocos să-i am colegi, dar în același timp am simțit că nu sunt la nivelul lor la acele discipline și că înclinația mea era către alt domeniu. Îmi face enormă plăcere când vin la concerte sau ne întâlnim prin lume, când am de cântat în țările în care ei s-au stabilit.

Am ajuns la Liceul de Muzică „George Enescu” la 14 ani. Mi s-a spus des că a fost o greșeală, că ar fi trebuit să încep acolo de mic și că acei ani pierduți se recuperează greu. Poate că e adevărat, însă eu am ajuns la liceul „Enescu” cu o fundație incomparabilă, pusă cărămidă cu cărămidă de doamna Moldovan. Lucrul cel mai important pe care l-am învățat de la dumneaei a fost enorma dragoste față de muzică și faptul că trebuie să te dedici complet. Am învățat despre responsabilitatea pe care o ai în fața piesei muzicale. Muzica nu se abordează lejer. Pentru muzică este nevoie de dăruire completă de sine. Muzica se susține în primul rând interior. Cu această atitudine, sădită în mine de doamna Moldovan, am intrat eu în liceul „George Enescu”.

Florian Mitrea: „Îmi amintesc și acum cele două discuri pe care le-am ascultat până le-am zgâriat complet”

Mai ții minte ce ai simțit la primul concert?

Dacă este vorba despre primul concert la care să fi asistat în public, îmi amintesc că bunica mă ducea la concertele educative de la Ateneu, duminica dimineața. Acasă începuseră să apară CD-urile cu muzică clasică când am început eu pianul.

Noi nu am avut muzicieni în familie și nici melomani cu abonamente la Filarmonică sau colecții de imprimări cu muzică clasică pe plăci de vinil. Așadar, colecția de CD-uri și casete de acasă a crescut o dată cu mine. Îmi amintesc și acum cele două discuri pe care le-am ascultat până le-am zgâriat complet.

Primul era cu lucrări de Chopin. Se deschidea cu Nocturna op. 9 și mi se părea că vine ca dintr-o lume de poveste, că așa ceva nu există în realitate. Celălalt, cu lucrări de Beethoven, îmi amintesc că se termina cu partea I din Concertul Imperial. În urechile mele de atunci, muzica aceea răsuna cu o noblețe fără margini.

Dacă este vorba despre primul concert pe care l-am dat, trebuie să ne întoarcem puțin în timp, la anii de liceu. Așa cum am spus mai sus, am avut în continuare noroc. Am ajuns pe mâinile doamnei profesoare Gabriela Enășescu care, foarte pe scurt, a devenit a doua mamă pentru mine. Am spus-o de mai multe ori, doamna Enășescu m-a făcut pe mine pianist.

Citește și: „Am închis ochii și am crezut că îl ascult pe Dinu Lipatti”. Cum arată viața pianistei Alexandra Dariescu în Marea Britanie? Și ce spune despre o întoarcere în țară

Sigur că am continuat să învăț, să observ și alți maeștri, dar eu am devenit pianist la clasa Enășescu. Am învățat, ca să spun așa, meseria. Dacă până atunci actul muzical era oarecum instinctiv, din acel moment lucrurile au început să se pună în ordine, într-o înlănțuire logică în care elemente de știință muzicală, combinate cu mijloace tehnice potrivite fiecărui context, transformau gânduri și simțiri în muzică.

Cu dumneaei am pregătit primul recital „de autor” la Sala mică a Ateneului. Ceea ce-mi amintesc de la acel concert este emoție: emoție față de locul în care mă aflam, „templul muzicii” cum i se spunea acasă, emoție față de muzica ce-mi devenise meserie, viață, tot.

Doamna Enășescu a fost profesorul ideal care a știut exact de ce aveam nevoie mereu. Este un om care nu știe decât să dea, să se dăruiască pe sine. L-am cunoscut și pe soțul doamnei profesoare, extraordinarul om de cultură, violonistul Dan Enășescu, concert-maestrul Filarmonicii, om care ne lipsește tuturor, în fiecare zi. Ani mai târziu, la Londra, am cântat Concertul în sol minor de Mendelssohn, dirijat de fiul lor, Daniel Enășescu, un muzician excepțional, pe nedrept prea puțin cunoscut. Sunt o familie cu totul extraordinară.

Cum ai ajuns să studiezi în Marea Britanie? Și de ce aici?

Îmi vine în minte o vorbă pe care mi-a spus-o domnul profesor Avakian, un alt maestru cu care am lucrat la liceu. Dumnealui mi-a spus „muzica nu se învață de la pereți”. Nu te duci să înveți muzică dintr-un anume loc, ci de la un anume om.

La Londra am ajuns căutând un anume profesor: pianista Diana Ketler. Am întâlnit-o prima dată la concursul Jeunesses Musicales, unde era în comisie. Un an mai târziu, am ajuns să-i întorc paginile la un concert cameral la Palatul Cotroceni. Am fost realmente uluit de profesionalismul cu care se comporta în repetiții și de stilul pianistic cu totul original cu care a susținut acel concert. Simțeam, pur și simplu, că învățam de pe scaunul de întorcător de pagini. Îmi amintesc că i-am spus tatei, care venise să mă ia de la concert, că eu mă duc la Londra să studiez cu Diana Ketler, frază care l-a panicat în seara aceea.

Am păstrat legătura și am fost ulterior invitat ca bursier al primei ediții a Festivalului Sonoro care a inclus un stagiu de pregătire la Sighișoara. Am lucrat atunci Trioul nr. 1 de Șostakovich, cu Sasha Sitkovetsky la vioară. O piesă de nici 15 minute care însă a fost lucrată ore interminabile cu profesorii festivalului (Răzvan Popovici, Diana Ketler, Sasha Sitkovetsky) până în cele mai mici detalii. Atunci m-am convins că îmi doresc să studiez cu Diana Ketler la Londra.

Florian Mitrea: „De-abia împlinisem 18 ani și am plecat la Londra singur, cu un buget foarte limitat. Nu am avut bani de hotel și am stat la un cămin cu alți zece în cameră.”

Cum ai ajuns să primești o bursă de studiu din partea Academiei Regale de Muzică de la Londra?

Poate că nu am spus suficient de apăsat mai sus, dar datorez totul profesorilor din Liceul „George Enescu”, în primul rând doamnei Enășescu, pentru că m-a făcut pianist, apoi domnului Avakian pentru orele de istoria muzicii, armonie, doamnei Rotărescu pentru teorie și solfegii și tinerei profesoare Diana Rotaru, care ne preda despre forme muzicale.

Admiterea a fost o aventură în sine. Era anul în care România a aderat la Uniunea Europeană. Simțeam atunci o euforie a libertății de circulație, a setei de a cunoaște continentul căruia îi aparținem. De-abia împlinisem 18 ani și am plecat la Londra singur, cu un buget foarte limitat. Îmi amintesc că nu am avut bani de hotel și am stat la un cămin cu alți zece în cameră. 

Erau paturi suprapuse, nimerisem la un pat superior și îmi amintesc că mă trezeam foarte devreme dimineața ca să apuc sală de studiu și săream peste colegii de cameră. Iar seara mă duceam la culcare foarte târziu, după ore în șir de umblat la pas prin Londra, iarăși sărind peste vecinul de pat.

Prima etapă de admitere este cea de pian: primul recital. Admiterile la pian se țineau în Sala Mare a Academiei, Sala Ducelui. Examenul meu a fost pe timp de seară. Îmi amintesc și acum cu emoție când am pășit în Duke’s Hall și m-a izbit lumina celor patru candelabre și mi-am spus atunci „nu-mi pasă dacă nu intru, a meritat să bat drumul până aici, să cânt în această sală”.

Apoi a venit șocul atitudinii comisiei. Se începe prin a face cunoștință, a da mâna cu membrii comisiei care te invită apoi la câteva momente de acomodare pe pianul de concert, pe scenă. Recitalul a fost iarăși cu emoție, dar în același timp cu o enormă satisfacție.

Poate că atunci am simțit pentru prima dată, cu imensă putere, că eu asta trebuie să fac: muzică! Etapele următoare (interviul, proba de solfegiu, proba scrisă, cel de-al doilea recital) sunt cumva încețoșate în memorie. Recitalul din Duke’s Hall rămâne momentul cu cel mai mare impact emoțional.

M-am întors acasă, era decembrie și se apropia Crăciunul. Era o iarnă geroasă și cu multă zăpadă, așa cum îi stă bine iernii. Nu venise nici un anunț până pe 24 decembrie. Mă întorceam de la colindat prin zăpadă, am intrat în bloc înghețat de ger și inițial am vrut să nu verific cutia poștală. Nu mi-am imaginat că vine poștașul în Ajun de Crăciun. Dar am zis că e vorba numai de câteva secunde. Văd și acum cutia poștală deschisă și un plic A4 gros, îndoit în cutie. L-am deschis într-o suflare în sufragerie și le cer și acum iertare vecinilor de sub noi pentru reacție.

Florian Mitrea: „În Londra există o cutumă foarte bine împământenită a libertății și a inițiativei personale și asta este destul de greu de înțeles pentru tinerii care vin din estul Europei”

Cum te-ai adaptat la viața din Marea Britanie?

Învățând de la cei din jur și, oricum, în primii ani m-am concentrat exclusiv pe muzică, pe studii. Pentru mine Marea Britanie a însemnat în primul rând conectarea la dinamica muzicală internațională.

Londra este locul unde chiar îi poți vedea pe toți cei mai mari artiști ai momentului. Adaptarea a însemnat gestionarea timpului între studiat, ore, seminarii și foarte multe concerte și evenimente la care am participat.

Unul dintre șocurile culturale de care m-am lovit a fost felul în care se înțelege libertatea aici. Există o cutumă foarte bine împământenită aici a libertății și a inițiativei personale și asta este destul de greu de înțeles pentru tinerii care vin din estul Europei.

Am văzut asta și din postura de profesor: studenți veniți din Rusia, de exemplu, ieșind dintr-un sistem care-i călăuzea de la vârf, unde se făceau cu greu pași laterali, ajunși aici se pierd în prea multă libertate. Ori, pentru britanici libertatea înseamnă în primul rând o adâncă responsabilitate și ei ca nație au exercițiul inițiativei.

Aici am fost învățați să ne săpăm singuri drumul carierei, să nu așteptăm să sune telefonul ca să fim chemați să cântăm. Am de pildă mulți colegi – și români și de alte naționalități – care derulează ample proiecte muzicale, au devenit antreprenori în adevăratul sens al cuvântului. Mulți studenți din est ajung aici și așteaptă să li se dea „fișa de sarcini”. Și eu, la rândul meu, am rămas inițial foarte surprins de cât de puțin eram „condus”. Consider însă că viața aici mi-a stimulat o independență pentru care astăzi sunt foarte recunoscător.

Sunt mulți artiști români care s-au mutat în Regat, vă întâlniți, vă cunoașteți, sunteți o comunitate?

Pe vremea studenției mai ales, da. Anii studenției au fost cu adevărat superbi și m-am putut bucura de o comunitate de muzicieni români care se strângea deseori. Multe zile de 1 decembrie s-au sărbătorit împreună.

Am și făcut multă muzică de cameră cu muzicieni români. Cel mai longeviv proiect a fost cu violonista Raluca Matei, cu care am „bătut” mai apoi România, făcând muzică de cameră și mai ales aducând muzică britanică în România (ceea ce se întâmplă destul de rar) și în același timp cântând muzică românească în Regat. Am cântat mult duo pianistic cu Alexandra Văduva, cu care apoi am câștigat Concursul „Suzanna Szorenyi”, la Conservator, în București.

Acum este mult mai dificil de ținut legătura, cu toții muncim excepțional de mult în diferite direcții, unii colegi s-au specializat pe anumite ramuri. Alexandra, de pildă, își face doctoratul și a fost din ce în ce mai greu de ținut legătura din cauza lipsei de timp.

În timpul pandemiei este poate mai greu decât oricând. De pildă, regret mereu cât de puțin țin legătura cu prietenul meu Mihai Ritivoiu, cu care am fost coleg un an de liceu și de care mă leagă multe amintiri, ca de exemplu Dublul concert de Bach într-o versiune care este și acum pe Youtube. Mihai este un pianist pe care-l admir profund, dar deși locuim în același oraș, ne vedem foarte rar.

Citește și: „Viața la Londra m-a făcut mai organizat și mai eficient”. Cum a ajuns Mihai Ritivoiu un pianist renumit la Londra? Și cum s-a adaptat un artist român în Marea Britanie

Te gândești să rămâi pentru totdeauna acolo… sau Brexitul te-a făcut să-ți schimbi puțin planurile de viitor?

Mai întâi, trebuie spus că pentru mine muzicianul nu rămâne nicăieri. Așa cum muzica însăși nu rămâne proprietatea unei nații anume, nici muzicianul nu devine proprietatea unui stat. De altfel, muzica „mare” capătă valoare universală. De aceea, Beethoven nu e doar al germanilor, este al nostru, al pământenilor. Mozart nu se cântă doar de către austrieci, ci este un reper al valorilor umane și spirituale la nivel global.

Sigur că se poate vorbi de proveniență, de rădăcini care determină dezvoltarea unui muzician. În acest sens, eu voi rămâne în continuare român, sunt mândru că sunt român și mă voi întoarce mereu în România, aducând cu mine ce știu eu să fac mai bine.

În același timp, sunt un norocos dublu cetățean și simt că am învățat mult trăind aici. Există o putere interioară a britanicului de a face lucrurile să se întâmple, de a găsi soluții. Poate vine și de la exercițiul neîntrerupt al democrației, dar la ei există atitudinea aceasta de can-do.

Cu imaginație și perseverență, poți găsi modalități de a realiza cele mai puțin probabile lucruri. Vorba proverbului: where there is a will, there is a way. De asemenea, lucru poate mai puțin știut: există o cultură britanică a lucrurilor mărunte, a abilității de a te bucura de lucrurile mici și simple, dar care poate sunt uneori mai importante decât lucrurile grandioase. Dacă ajungi să-i cunoști, poți să-ți dai seama că englezul de modă veche știe să se bucure de o mică floare într-o grădină și poate să găsească tihnă sufletească într-o ceașcă de ceai parfumat. Nu are nevoie de mai mult.

Acesta nu-i un lucru de lepădat și e deseori vindecător pentru suflet să gândești așa. Iată-ne într-o situație acum în care trebuie să reînvățăm să găsim bucurie în cămin, în lucrurile mărunte.

Soția mea este britanică, iar familia noastră va crește aici. Eu cred în continuare în ideea că aceste două popoare nu au țeluri diferite, ci dimpotrivă. Amândouă au calități care se pot completa unele pe celelalte.

Brexitul este o greșeală, un răspuns greșit la o întrebare foarte complicată, prost exprimată. Ne va face viețile mult mai dificile, dar eu cred în puterea muzicii de a răzbate. Vom reuși să trecem peste acest impas, iar Marea Britanie se va întoarce în marea familie europeană, pe care noi toți trebuie să o iubim și să o susținem. Pe cei cu sentimente anti-uniune, îi rog să-și amintească ce s-a întâmplat cu o Europă dezbinată în secolul al-XX-lea.

Ai câștigat în 2018 Festivalul Internațional de Pian de la New York, cum a fost această experiență pentru tine?

Cum îmi place mie să spun, mi-am lăsat o parte din inimă la New York în 2018. A fost o experiență grozavă. Mă plimbam seara pe malul râului Hudson, mă uitam la luminile orașului și cântam de unul singur America din West Side Story.

Am abordat inițial ca oricare alt concurs de pian. Pentru mine, experiența acestui festival-concurs a venit după concursurile ARD, Hamamatsu, Harbin. Învățasem deja „cu ce se mănâncă” concursurile și atunci când ești în timpul etapelor de concurs intri cumva într-un mod „tehnic” de funcționare, în care nu mai contează mediul înconjurător. Blochezi orice influențe externe și te concentrezi strict pe muzică și pregătire. Am avut însă răgazul să ne relaxăm după concurs. Am legat prietenii frumoase cu pianiști americani și am reușit apoi să absorb puțin energia New York-ului, un oraș al extremelor.

Citește și: Cum arată viața unui artist român la Paris? Pianista Dana Ciocârlie este recunoscută în toată lumea, cum a ajuns profesoară la cele mai importante școli de muzică din Franța

Premiul de peste ocean a dus la debutul său în celebra sală de concerte Carnegie Hall… ce ai simțit când ai cântat pe scena aceasta?

Recitalul la Carnegie Hall a fost poate cel mai frumos premiu pe care l-am primit vreodată. A fost emoționant să mă plimb pe holurile clădirii și să citesc tot felul de plăcuțe ca: „aici s-a încălzit Rubinstein înainte de concert”.

Publicul american este foarte inimos, participă la actul muzical și susține artistul. Se simte o energie deosebită în sală. Cel mai satisfăcător a fost să cânt muzică românească, de Paul Constantinescu, pe o scenă americană și să reușesc să conving un public străin cu o muzică care mustește de folclor românesc.

Am ieșit din Carnegie Hall în papion și am sărit într-un taxi care m-a dus la aeroport. Aveam avion chiar în acea seară, înapoi la Londra, via Reykyavik, și mai departe către Tokyo, unde urma să țin cursuri de măiestrie. Când mă gândesc la cum trăiam înainte de pandemie, mi se pare că a fost totul un vis.

Ai ajuns să predai la Royal Academy of Music din London. Cum s-a întâmplat asta? Și cum a fost această experiență pentru tine?

Aveam un student care glumea zicându-mi you’re part of the furniture (ești de atâta timp aici, că ai devenit parte din mobilier). Academia Regală și cu mine ne-am potrivit poate într-un mod la care nu se aștepta nimeni, nici eu, nici profesorii care mă îndrumaseră spre acest loc. Cred că am înțeles filozofia instituției și am aderat întru totul la atitudinea ei față de meseria noastră. Este vorba, în principal, de o atitudine antreprenorială față de profesia noastră, de o atitudine de deschidere internațională și de concentrarea pe colaborare și cooperare. Toate acestea sunt concepte la care subscriu și din cauza acestui fapt poate că am rămas aici după studenție.

De foarte timpuriu am fost interesat de problema educației, a pedagogiei. La București lucram cu elevi de la Liceul „Enescu” în vacanțe. Apoi am început să predau la Academie încă din timpul masteratului. Lucram cu studenții de la muzicologie, de la universitatea King’s College, care veneau la noi pentru lecțiile de instrument.

După terminarea masteratului, șefa de catedră mi-a oferit un an de probă, în care am început să predau muzică de cameră. În ziua de azi, am un post foarte flexibil. În perioada aceasta am suplinit foarte mult la clasele unor profesori care din motive de izolare nu au putut preda, deci am avut inclusiv studenți la pian principal.

Ulterior, am început să jurizez în comisii de examen, în comisii de admitere, pe lângă clasa de muzică de cameră. Nu a fost un mare salt, ci mai degrabă postul meu aici crește din aproape în aproape. Sunt legat de Academia Regală și profesional și sufletește. A fost casa departe de casă când de-abia împlinisem 18 ani. Acum este familia mare care m-a adoptat.

Florian Mitrea: „Eu fac muzică pentru că trebuie, pentru că îmi trebuie și e făcută cu dragoste. Am să mă opresc din muzică când n-am s-o mai iubesc.”

Ce ai vrea să învețe tinerii care își doresc o carieră în muzica?

În primul rând, să lucreze în interiorul lor și să se întrebe dacă asta este meseria pe care trebuie s-o facă. Am spus „trebuie”, nu „vor”. Țin foarte mult la acest aspect. Sunt de părere că muzică faci numai dacă nu poți trăi fără ea.

Am avut momente de răscruce, când am luat în considerare chiar părăsirea profesiei, dar am realizat la scurtă vreme că nu puteam suporta viața fără muzică. Așadar, eu fac muzică pentru că trebuie, pentru că îmi trebuie și e făcută cu dragoste. Am să mă opresc din muzică când n-am s-o mai iubesc.

Acesta este un lucru extrem de important. Cunosc cazuri de oameni care au ajuns în meseria aceasta oarecum din întâmplare, din voia sorții, nu neapărat pentru că au simțit în ei această chemare. Din păcate, și-o spun cu o mare piatră pe suflet, aceia sunt poate unii dintre cei mai triști oameni pe care-i cunosc, triști și la exterior, dar mai ales triști pe interior. Pentru că aceasta este o cale aspră, un drum care-ți oferă satisfacții puține, o cărare presărată cu respingeri, cu eșecuri, și dacă n-ai în suflet făclia această inexplicabilă care să te conducă la muzică ajungi la un trai extraordinar de mâhnit.

Uite, îmi amintesc ce mi-a spus Andrei Ioniță. Eram amândoi la Munchen, în Germania, la Concursul ARD. Ambele categorii, de violoncel și de pian, se petreceau concomitent. Acolo m-am împrietenit foarte bine cu Andrei și am petrecut mult timp împreună, susținându-ne reciproc. De altfel, după concurs, am dat un concert împreună la Ateneu, ca laureați, care cred eu că ne-a adus și mai aproape. Andrei mi-a spus atunci un lucru care mi-a rămas întipărit în mine: „eu simt că am un foc în mine când vine vorba de muzică, că trebuie neapărat să fac muzică”. Ei bine, la asta trebuie să se gândească foarte atent tinerii muzicieni. Focul acesta se caută cu multă muncă la instrument, dar și cu multă căutare de sine.

Ce înseamnă muzica pentru tine? Ce simți atunci când ești pe scenă?

E poate cea mai grea întrebare. Când lucrurile se așează, atunci când ele „se întâmplă”, simți că devii unealta prin care acest fenomen cosmic numit „muzică” se materializează. De aceasta, intenția principală în momentul în care te urci pe scenă trebuie să fie cea de dăruire de sine. Nu te urci pe scenă ca să impresionezi sau să epatezi, ci te urci pe scenă ca să dăruiești.

Din cauza aceasta, foarte mulți artiști de scenă, printre care și eu, suferă de emoții, uneori chiar trac. Momentul scenei este unul extraordinar de vulnerabil, pentru că te expui sufletește în fața atâtor oameni și te încarci cu o responsabilitate enormă.

Muzica nu se poate defini. N-am spus-o eu, a spus-o Celibidache. Mi-aș fi dorit enorm să-l întâlnesc pe Celibidache. Din puținul care ne-a rămas de la el, interviuri, filmări, câteva discuții, lecții filmate, rămân ferm convins că este muzicianul care a ajuns cel mai departe dintre noi pe calea către înțelegerea muzicii.

Dacă Celibidache spune că muzica nu se poate defini, cum ar putea oricine altcineva să îndrăznească a da o definiție? El ne îndeamnă să renunțăm la a încerca să definim muzica și să căutăm s-o trăim. De altfel, la Celibidache muzica avea întotdeauna o încărcătură spirituală și vedea muzica drept un femonen, o vibrație ce se petrece în alte sfere ale cosmosului, inaccesibile nouă, fenomen pe care însă îl „furăm” de la univers și îl trăim prin sunet.

Citește și: Cum ajungi dintr-o insulă din vestul Norvegiei unul dintre cei mai mari pianiști din lume? Leif Ove Andsnes: între muzică și liniște

Care este concertul care simți că ți-a schimbat viața?

Nu cred că există unul anume. Mă bucură enorm când un om din public vine și-mi spune că l-am atins, că am reușit să-l conving. Am avut câteva recitaluri în octombrie 2020, când s-au relaxat puțin măsurile de restricție în Marea Britanie. După unul dintre aceste recitaluri, au venit la mine doi bătrânei care mi-au spus că nu ieșiseră din casă de jumătate de an și că pentru ei concertul meu din acea seară devenise un fel de a rezista în aceste timpuri dificile. Am zburat până acasă în seara aceea.

Aceasta trebuie să fie cea mai mare răsplată pentru un artist, pentru că până la urmă meseria noastră (nu știu de câte ori am repetat acest lucru în interviu) este una de dăruire. Un actor nu se urcă pe scenă pentru el însuși, o orchestră nu se întrunește pe scenă pentru ea însăși. Din acest motiv, aceste evenimente online vor avea viață scurtă. Pentru că nu corespund întru nimic construcției noastre ca oameni. Nici noi nu putem funcționa la fel fără public în sală. Energia publicului poate schimba radical cursul unui concert.

Muzica pe scenă este un drum cu două sensuri: se cântă foarte greu în fața unui public neatent, dar, pe de altă parte, un public care respiră în același timp cu tine creează mediul ideal pentru ca muzica să se petreacă.

Care este cel mai frumos compliment pe care l-ai primit?

Alfred Brendel mi-a spus că în Bach sunt „la mine acasă” și că l-am convins că se poate cânta muzică de cameră cu capacul pianului ridicat complet. Cei care mă cunosc știu că țin mult la acest lucru.

M-au bucurat foarte mult și vorbele Marthei Argerich despre recitalul meu Mozart din cadrul concursului de la Hamamatsu.

Cel mai mult însă m-au atins vorbele profesoarelor mele din România după semifinala „Enescu”. Și de fapt, cel mai mult mă simt împlinit când dumnealor îmi spun că le place cum am cântat. Pentru că atunci simt că reușesc să le dau înapoi un crâmpei din câte mi-au dăruit dumnealor.

Florian Mitrea: „Am și început să-mi cresc propriile legume și mi se pare fascinant procesul natural prin care dintr-o sămânță se naște viață nouă”

Ce îți place să faci atunci când nu ești pe scenă și nu repeți? Ce mai este în viața ta în afară de muzică?

Îmi place foarte mult să gătesc, să fac prăjituri și deserturi. Pe timp de pandemie, când toată lumea e acasă, le-am gătit socrilor mei mâncare românească și am făcut primii mei cozonaci de Crăciun.

Am și început să-mi cresc propriile legume și mi se pare fascinant procesul natural prin care dintr-o sămânță se naște o viață nouă. Soția mea vă poate spune cu câtă grijă mi-am „descântat” toate roșiile vara trecută.

Îmi ador cei doi căței, amândoi salvați de la un adăpost pentru câini abandonați. Avem un crosterrier foarte energic și o fetiță lurcher și cel mai mult ne place să alergăm pe plajă, chiar atunci când bate vântul foarte tare sau plouă și ne facem toți ciuciulete. Că doar suntem în Anglia 😃

Florian Mitrea: „Nu e ușor să-ți vezi copilul respins și să nu știi de ce, să nu știi nici cum să-l ajuți să reușească data viitoare”

Cât de mândri sunt ai tăi de succesul pe care îl ai astăzi?

Nu știu dacă pot să spun eu asta. Să zică ei 😃. Încerc să cred că sunt mulțumiți, dar înțeleg și perspectiva din care privesc. A fost foarte dificil pentru ei să mă lase să fac această meserie, mai ales pentru că nu avem pe nimeni în familie care să fi făcut muzică și astfel să știm cam cum se poate trăi ca muzician.

Sunt convins că au avut îndoielile lor și poate încă le au. Poate că și-ar fi dorit să fac altceva, să fi continuat la liceul „Tudor Vianu”. Nu le-a fost nici lor ușor, pentru că, așa cum am menționat mai sus, calea este una aspră.

Trebuie să înveți să accepți respingerea și să mergi mai departe. Vorba tatei, nu e nici măcar ca la matematică, unde poți să faci o contestație, să ceri o reevaluare. Aici, dacă ai dat preselecție la o agenție de manageriat și ești respins, nu ai nici măcar dreptul să afli de ce nu ai reușit. Nu e ușor să-ți vezi copilul respins și să nu știi de ce. Și să nu știi nici cum să-l ajuți să reușească data viitoare.

Știu că te-ai mutat deja de mulți ani din țară. Dar când te uiți în urmă la România, cum ți se pare că arată?

România este o țară cu potențial enorm. Trece printr-o tranziție îndelungată și sunt momente în care totul pare pierdut, dar și momente în care apar noi speranțe, noi forțe care trag lucrurile spre bine. Eu cred foarte mult în noi, ca popor.

Ni s-ar putea părea că trăim o epocă a amatorismului și este adevărat, publicul român, în general vorbind, este tras ușor către manifestări facile. Dar există totuși un substrat de tineret român, prea puțin cunoscut, care promite mult, foarte mult.

Am avut onoarea să lucrez cu mulți copii care studiază acum pianul în învățământul muzical de specialitate. Există talent cu carul. Prin talent înțeleg o legătură directă cu sunetul, nu de natură rațională, ci de natură instinctivă. Este nevoie de enorm de multă muncă, pentru că lumea este din ce în ce mai competitivă, chiar mai competitivă decât atunci când eu încă făceam concursuri internaționale, dar se pare că acești tineri sunt dispuși să muncească.

Fără această muncă nu se poate și este vorba de o muncă pe mai multe planuri, nu doar munca la instrument. Este vorba și de munca cu tine însuți, cu spectrul tău cultural. Îmi doresc să pot continua să mă implic, prin proiectele mele, în susținerea acestor foarte tineri pianiști. Încerc să le ofer ceea ce mi-aș fi dorit să-mi fie accesibil mie, când eram la vârsta lor.

Și la final, Florian Mitrea, care sunt planurile tale de viitor? Cum și unde te vezi peste cinci ani?

Nu-mi doresc nimic altceva decât să ne revedem teferi la finalul acestei perioade nefericite. Aș putea să vorbesc aici de proiecte discografice, festivaluri și așa mai departe. Mi se par, cel puțin pentru moment, irelevante. Vreau ca umanitatea să iasă din acest impas, să învețe ce e de învățat, să se înțeleagă pe sine și să-și facă corecțiile. Este foarte important ca acest episod să nu treacă peste noi și să ne întoarcem la vechile erori.

Trebuie să folosim acest moment ca să înțelegem care sunt lucrurile cu adevărat importante și atunci să punem umăr lângă umăr, să ajutăm să re-construim lumea, pentru că eu sunt convins că greul nu se va termina la ieșirea din pandemie. Avem o enormă sarcină înaintea noastră să reclădim lumea din punct de vedere psihic, emoțional, uman și spiritual.