Planeta maimuţelor: Războiul, cel mai bun film al seriei?

Criticul de film Iulia Blaga a văzut „Planeta maimuţelor: Războiul” care a debutat pe primul loc în box office-ul românesc cu încasări de peste 1,1 milioane de lei. În cronica sa pentru FilmSi.ro povesteşte care sunt punctele forte, dar şi cele slabe ale acestui film şi ce aşteptări să avem de la el.

Deşi are cuvântul război în titlu, Planeta maimuţelor: Războiul / War for the Planet of Apes nu are prea multe scene de acţiune. De fapt, sunt destule momente în care te poţi gândi: „Hopa, ăsta-i ca un film mut!”, mai ales când maimuţele se înţeleg prin semne sau în scenele descriptive în care maimuţele înaintează, ca într-un western, spre tabăra Colonelului. Filmul regizat de Matt Reeves (acelaşi care a regizat şi Dawn of the Planet of Apes acum doi ani) e special gândit să fie un tribut adus unui anumit gen de filme clasice – nu doar westernuri, dar şi filme epice, prison movies sau filme de război (pentru care filmarea pe un format larg – 65mm, în ultra-high definition şi 3D  e bine-venită.).

Când discutau cam pe unde urmau să se ducă cu scenariul, Reeves şi co-scenaristul Mark Bomback au închiriat o sală de cinema unde au revăzut la grămadă de la filmele lui David Lean (Podul peste râul Kwai sau Lawrence al Arabiei), westernuri sau filme de Kurosawa până la Imperiul contraatacă. (Pe undeva e aiurea că au vrut să se inspire din ceva ready-made şi nu au încercat să fie originali, dar inspiraţia din clasici nu e atât de blamabilă pentru un film care se consideră în primul rând entertainment. Citatul din clasici executat cu tehnica de azi e o interesantă punere în abis.). De Apocalipsul acum nu se pomeneşte în interviuri, deşi referinţele la filmul lui Coppola sunt vizibile din satelit – Colonelul (interpretat de Woody Harrelson uneori ok, alteori şarjat) numai nu-i comunică textual lui Caesar numele sursei de inspiraţie, Colonel Kurtz (Marlon Brando). De fapt, chiar vedem la un moment dat scris pe-un zid, Ape-ocalypse (o fi fost o glumiţă de pe platou).

War for the Planet of Apes aduce o inspirată modificare şi în naraţiune, şi în stilistică, şi una umorală, dacă vreţi. Ajutaţi de progresul tehnologic extraordinar care dă acum şi mai multă expresivitate maimuţelor – lucru exploatat cum se cuvine în multe close-up-uri, realizatorii se concentrează şi mai mult pe imaginea lui Caesar, devenit un fel de Moise, şi îl urmăresc în ceea ce e în bună parte un act de răzbunare şi o confruntare cu propria sa umanitate.

Seria a fost dintotdeauna dură, masculină, dar umorile se îmblânzesc un pic la apariţia unei fetiţe blonde ca un înger, care e adoptată de echipa de comando a lui Caesar, precum şi prin introducerea unei simpatice maimuţe de la zoo pe nume Bad Ape (sic!), al cărei rol e să destindă atmosfera şi să aducă un aer de Ice Age în odiseea sobrului Caesar (care e, cum a spus producătorul Dylan Clark într-un interviu, un badass Clint Eastwood character.).

Spre deosebire de precedentul film din serie, care fusese scris şi produs cu sabia lui Damocles deasupra capului, adică (aşa cum se practică de multe ori) se ştia data  lansării înainte ca scenariul să fie scris iar deadline-ul a fost strâns, de astă dată deadline-ul a fost mai lejer, ceea ce a permis mai multă muncă pe scenariu şi la final un produs mai consistent. Nu ştiu dacă War for the Planet of Apes e chiar cel mai bun film din trilogie – toate au fost bune, dar faptul că e diferit îl izolează de celelalte două. Mie mi se pare fascinantă această poveste SF care a avut nevoie de mai bine de o jumătate de secol pentru a fi transpusă cinematografic în mod atât de verosimil şi care invită la  interpretări atât de variate şi de profunde. Motion capture-ul face din simieni aproape nişte fiinţe reale şi dă o încărcătură neliniştitoare acestor filme nu doar pentru că te face să revii la condiţia ta primară de spectator şi să crezi că ce vezi pe ecran e real (vezi teama oamenilor din 1895 că trenul care intra în gara La Ciotat venea, de fapt, peste ei), ci şi pentru că aceste poveşti care aruncă în aer evoluţionismul par atât de credibile.

Aici e întreaga miză a seriei, faptul că printr-un ciudat joc de oglinzi ne confruntăm cu noi înşine (ape not kill ape şamd) prin intermediul unor maimuţe create printr-o modificare genetică şi care, graţie tehnicii, par reale. În această a treia parte, oamenii nu mai sunt de fapt decât nişte figuranţi (cu excepţia Colonelului, antagonistul care trebuia să-i ţină oglinda lui Caesar), iar spectatorii se găsesc cu totul de partea maimuţelor – adică tocmai cele care vor stăpâni Pământul când omenirea va dispărea. Dacă în Dawn… virusul lichidase 98% din umanitate, acum el suferă o mutaţie interesantă care îi face pe cei care îl contactează să regreseze pe scara civilizaţiei, adică să nu mai poată comunica printr-un limbaj articulat – o altă găselniţă de dramaturgie care aruncă în aer scara evoluţiei.

Deci mergeţi cu încredere la War for the Planet of Apes! E printre puţinele francize în care partea vizuală e susţinută de substanţă De fapt, ar trebui spus invers – substanţa e susţinută de vizual. E un film serios împachetat în ambalajul entertainmentului. Şi are o scenă la care ţi se face frig, o metaforă a potopului pe care, ca om, o resimţi destul de puternic. O să vedeţi singuri.

P.S. O bilă neagră pentru traducătorul filmul care a făcut din Sitting Bull, menţionat la un moment dat, Taurul Şezător. Ruşinică!

Citiţi mai multe cronici semnate de Iulia Blaga pe FilmSi.ro.