Căutare

Share this article

Treaba asta cu voluntariatul pare a cuprinde epidemic categorii din ce în mai diverse de persoane. Că este în trend, că este deci de bon ton să te înrolezi de bunăvoie într-un astfel de proiect, că ai nişte demoni mai vechi de potolit care îţi întorc conştiinţa pe toate părţile când ţi-e lumea mai dragă, că ai „ceva” de cheltuit şi cadrul legal te încurajează să o faci într-o cauză nobilă – motive şi motivaţii sunt destule.

Slavă Domnului că avem atâtea exemple care îşi lasă faima deoparte şi purced neobosite în ajutorul celor… „mai puţin norocoşi”. De parcă e vorba de noroc când mori de foame, frig, neputinţă, durere sau ignoranţă.

Bine am făcut de când mă ştiu, că nu degeaba e vorba aceea cu „cei şapte ani de acasă”. Însă în Ajunul lui Moş Nicolae mi-am propus să se întâmple şi într-un cadru ceva mai organizat. Şi organizat a fost, că nu degeaba vă povesteam în urma cu ceva timp despre Asociaţia „Taxiul cu Bomboane”. Ziceam de „organizat” în ceea ce priveşte ciorăpeii cu de toate pe care voluntarii i-au pregătit pentru copiii spitalizaţi şi organizată a fost şi împărţirea pe etaje şi saloane din interiorul spitalului.

Este interesant cum mă „vindeam” până atunci, dacă aş fi fost provocată la o scurtă autocaracterizare: curajoasă, coerentă, bine organizată, realistă. În plus, ca mamă a doi copii, am mai avut „ceva” aventuri prin spitalele capitalei, deci nici un manifest despre condiţiile de spitalizare nu îşi avea rostul şi nici străină de suferinţă nu eram.

Dar să oferi un ciorăpel cu dulciuri şi un pluş unui bebeluş de 11 zile, bine ciuruit de branule, a cărui mamă să îţi plângă în braţe… Şi nu, nu am privat un alt copil ajuns la vârsta la care să se bucure cu adevărat de dulciurile primite. Pentru mama aceea, desfigurată fizic şi psihic de nesomn, grijă şi neputinţă, ea însăşi în convalescenţă după o naştere cu cezariană, ciorăpelul oferit a fost un mesaj al speranţei că şi puiul ei cel încercat este tratat cu normalitate, că şi la el a venit primul Moş Nicolae din viaţa lui delicată. Mai ştiţi ce vă spuneam despre curaj? Ei bine, a fost înlocuit de primul nod în gât şi de prima senzaţie că nu faci destul pentru persoana din faţa ta.

O altă lecţie care ţi se predă fără voie este că la necaz nu mai contează categoria socială sau rasială, părinţii copiilor suferinzi îşi plâng unii altora în braţe, îşi împart o pâine sau un pahar de suc şi încearcă să-şi strecoare unul altuia stropi de optimism chiar şi atunci când îşi veghează pruncii cu rândul în saloanele înghesuite care parcă la vederea întunericului devin şi mai neprietenoase.

Suntem primiţi ca nişte staruri rock de către micuţii pacienţi şi de zâmbetele mamelor care le luminează cearcănele dăltuite pe figură. Am uitat să vă spun că am avut şi obligaţia unui dress code, asemenea unui mare eveniment: a trebuit să ne înveşmântăm în culoare şi veselie, astfel încât durerea să se ascundă mică într-un colţ şi ciorăpelul să fie însoţit de o doză zdravănă de râs care să facă să dispară ca prin magie urmele înţepăturilor sau strănsoarea pansamentelor.

Un recent operat de nici şase ani s-a lăsat însă destul de greu pradă entuziasmului. Este foarte dificil să te maimuţăreşti în faţa unei suferinţe proaspete, însă ne-a ajutat maxim curiozitatea copilăriei, care măcar pentru un moment i-a distras atenţia de la motivul prezenţei lui acolo.

Am promis lacrimilor că le voi da voie puţin mai târziu să invadeze, cumva „după program”.

Ultimul etaj, cel de bebeluşi, am crezut că mă va repune cu picioarele pe pământ. Asta până am admirat somnul inocent al unuia dintre ei, în braţele familiare ale mamei, nu fără a-i sesiza finul furtun care i se strecura din picioruş.

Ca într-un portret al eroismului, doamna respectivă îmi spune că, după trei luni de locuit în spital, se pare că sunt pe calea cea bună şi vor pleca acasă curând, spre… Iaşi!! Normal că am fost curioasă şi „atacat-o” frontal, întrebând-o cum de este atât de senină. Pe undeva ştiam răspunsul, dar m-a ajutat să mi-l confirm. Mi-a spus că este una dintre zilele ei bune, în care a luat-o de la capăt, neavând de ales decât tăria şi încrederea ce urmează lacrimilor înfrângerii de moment.

Am plecat cu sufletul greu pe de o parte, dar cu recunoştinţa că micile dar inevitabilele probleme de sănătate ale copiilor mei sunt… pistol cu apă. Este totodată uimitor cum poţi deveni puternic în genul acesta de ipostaze, fără vreo explicaţie raţională, când ai avea toate circumstanţele să hohoteşti în pumni. Şi am mai înţeles că această titulatură semeaţă de „voluntar” nu trebuie să fie încadrată nici legal şi nici să se lăfăie în lumina reflectoarelor. Nu are nevoie de fapte mari, de cadouri valoroase. Are nevoie de bunăvoinţă, de răbdare, de dorinţa de a face bine, cât de mic ar putea părea, fără a face din asta o monedă de schimb sau un titlu de glorie.

Şi nu, nu trebuie să fie „the most wonderful time of the year” ca să întindem mâini. Bunătatea nu are anotimp şi nici zi de sărbătoare.

Andreea Militaru este Guest Writer pentru life.ro şi dacă esti curios să o cunoşti mai bine, poţi încerca Just Words, platforma pe care continuă să-şi aştearnă gândurile, ideile şi întâmplările.

Share this article
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO