Drumul violonistului Remus Azoiței către marele succes: „În 1997 am vândut tot ce aveam ca să îmi cumpăr bilet către New York. Primisem bursă completă la Juilliard School” - LIFE.ro
Mergi la conținut

Drumul violonistului Remus Azoiței către marele succes: „În 1997 am vândut tot ce aveam ca să îmi cumpăr bilet către New York. Primisem bursă completă la Juilliard School”

Remus Azoiței este probabil unul dintre cei mai mari violoniști ai lumii. Plecat cu bursă totală la cea mai prestigioasă școală de muzică din lume, a fost invitat să devină profesor de vioară la Academia Regală de Muzică din Londra. Cum sună povestea de succes a unui tânăr talentat...
Share this article

Remus Azoiței este profesor de vioară al celei mai reputate Academii de Muzică din Europa, absolvent al Juilliard School din New York, toate acestea după ce a fost respins de primul profesor de vioară, la 5 ani, pentru că nu avea ureche muzicală. Și-a vândut Dacia pentru biletul de avion care l-a dus la New York și a luat examenul în fața a peste 1000 de concurenți din toată lumea pentru doar 12 locuri disponibile.
Iar în urmă cu 17 ani a primit invitația de a deveni profesor de vioară, pentru toată viața, al Academiei de Muzică din Londra.
Celebrul violonist a fost invitat special al ”Early morning mood”, eveniment organizat de Societatea Muzicală și George Butunoiu, ocazie cu care a susținut un concert în incinta Palatului Universul.

”Am fost respins de primul profesor de vioară, că nu aveam ureche muzicală. Și am făcut balet”

Mama povestea că atunci când punea vinilul cu ”anotimpurile” lui Vivaldi eu lăsam jucăriile și mă duceam lângă pick-up. Sigur, este o imagine idealizată, dar tind cumva să o cred pentru că muzica mă atrage foarte mult.
Eu m-am născut în Galați. La 5 ani, mama m-a luat de mână și m-a dus la o profesoară de muzică. Femeia, după ce s-a chinuit cu mine vreo jumătate de an m-a trimis acasă că nu am ureche muzicală și nici ritm, deci nu vede nicio șansă pentru mine în muzică.
Așa că am ajuns la balet pentru încă vreo jumătate de an. Din fericire, mama m-a luat de mână din nou și m-a dus la alt profesor de vioară, cunoscut ca un lansator de talente în Galați. De data asta, profesorul m-a ascultat puțin și a spus că sunt foarte talentat și m-a întrebat unde m-am ascuns până atunci. Mama nu i-a spus pățania, dar îi sunt recunoscător pentru determinarea cu care ea a crezut în mine. Mama avea un simț artistic îndelung cultivat, chiar dacă lucra exclusiv cu cifrele.
Mama venea dintr-o familie de așa-ziși chiaburi. Avea terenuri și hoteluri în Basarabia, însă războiul i-a obligat să se refugieze în România. Toți erau bine școliți, vorbeau mai multe limbi străine, dar în România mama nu a fost lăsată să intre la facultate.

Remus Azoiței la 4 ani

Nu au trecut multe luni de studiu cu noul profesor și am luat primul premiu. Aveam 6 ani. Practic, părinții mei au avut confirmarea că treaba este serioasă și au pornit pe un drum destul de dificil.
Aveau să urmeze câțiva ani de navetă Galați – București, la maestrul emerit al viorii, Mihai Constantinescu, pentru ca atunci când am împlinit 14 ani, părinții au decis că trebuie să se mute la București pentru mine. Ținta noastră era Liceul de Artă George Enescu, care era focarul de talente al României.
Au lăsat o viață în spate, tot și, cu mari dificultăți, am ajuns la București într-o eră comunistă în care nu puteai primi buletin de București atât de simplu. Am reușit, din fericire, și am devenit elev la „Enescu”.
Desigur, toate aceste eforturi și sacrificii rămân cu tine și nu-ți dau voie să te gândești vreun moment să nu mai cânți la vioară. Și practic m-am dus numai înainte.

Ați avut vreun moment de îndoială?
Cu miile. Orice artist are. Muzica este un fenomen extrem de subiectiv, fără nicio legătură cu logica și cu rațiunea. Așa încât este ușor să fii rănit, să nu fii evaluat după cum crezi tu. Și atunci cazi în depresie. Oricărui artist i se întâmplă, chiar și mie.
Cumva, după ani de zile petrecuți între patru pereți, studiind la vioară, ai dorința de a fi un om normal, să ai un serviciu, un salariu, un program și să te întorci la familia ta. Dar deja nu știi să faci altceva și ești nevoit să mergi înainte. Cauți în tine, ceri ajutorul familiei, dacă o ai și este acolo pentru tine, dacă nu, lupți singur și mergi înainte pentru că nu ai ce să faci. Trebuie să îți găsești forța să ieși din aceste stări. Și nu este deloc ușor.


Cum a fost perioada liceului pentru un băiat ambițios din provincie? Cum s-a așezat concurența puternică dintr-o pepinieră de talente peste notorietatea unui violonist deja premiat?
La Galați eram un star, la București eram o steluță. În această perioadă comunistă, marea ghilotină era intrarea la Conservator. Erau foarte puține locuri la vioară, 6 pe an, și foarte mulți violoniști foarte buni, care nu treceau examenul și așteptau de ani de zile să intre. Dacă nu intrai, te păștea armata și 15 luni erai blocat undeva fără să studiezi. E lesne de înțeles că am studiat enorm să reușim să intrăm la Conservator.
În plus, toți purtam în spate sacrificiile părinților, așa încât miza era și mai mare. Din fericire am intrat la Conservator, am terminat studiile, am mai făcut încă vreo doi de master și tot nu-mi plăcea îndeajuns cum cânt.
Îmi dădeam seama că nu sunt bun deloc, practic. Și voiam și mai mult. Așa că am făcut un mare pas și m-am dus la New York, la cea mai renumită școală de muzică de pe Planetă, Juilliard School.
America, New York, această școală nu sunt numai centre culturale, dar sunt centre ale lumii, deci vorbim de o concurență de nedescris și de un nivel incredibil, cel mai de sus.
În România am învățat mult, dar complet insuficient din ce a trebuit pentru a ajunge un produs șlefuit, ceea ce sunt acum. Mai ales în muzică, unde totul este internaționalizat, e de necomparat ce se făcea la Juilliard și ce se făcea la Conservatorul bucureștean.
Eu am plecat în 1997 din România, când încă aveam reflexe comuniste și era o mare diferență față de Vest. Nu exista internet, încă mergeam pe scrisori, faxul apăruse atunci. Era un fel de întuneric cumva, care se vedea și în muzică și în educație: un sistem comunist, rusesc, din anii ‘60, care nu mai este valabil azi, în privința școlii de vioară. Pentru mine a fost absolut vital să plec și mă bucur că am făcut-o pentru că altfel nu aș fi ajuns cine sunt acum.

”Am vândut Dacia pentru biletul de avion și am obținut bursa de 40.000 de dolari”


Să ne amintim ziua în care ați fost admis la Julliard.
M-a ajutat profesorul meu, Daniel Podlovski, de la Conservatorul din București, care a trimis o casetă unei doamne care o cunoștea pe doamna Dorothy Delay, o mare profesoară de la Juilliard, care a dat mari violoniști lumii. Doamna Delay a văzut caseta și a spus: „da, să vină poimâine la audiție!” Eu eram la București, vă dați seama, acel București despre care povesteam mai devreme.
Am ajuns un an și jumătate mai târziu. Era imposibil altfel: nu aveam bani de drum, nu aveam viză. Am dat audiția oficială la programul de master, unde se intră foarte greu. Ei ascultă 1000 de candidați pentru 12 locuri.
În juriu erau cei mai mari muzicieni din școală, știam de ei numai din cărți. Iar când i-am văzut în carne și oase, vă dați seama ce emoții am avut.
Programa cere să ai extrem de multe lucrări pregătite din care ei să aleagă. De fapt, a fost totul a fost foarte scurt și brutal: m-au ascultat 3 minute, deși eu eram pregătit pentru trei ore. M-au dat afară de pe scenă scurt: „următorul! Vă contactăm noi”.
Pe holuri auzeam alți candidați care repetau și am fost convins că nu mă mai caută nimeni, niciodată. Am plecat cu inima grea spre București. Le-am explicat părinților, le-am spus să nu aștepte la multe de la această experiență. ”Este altă planetă cu totul și poate printr-un miracol să intru.”
După o lună am primit un fax acasă în care mi s-a spus că am fost acceptat cu bursă totală, ceea ce era incredibil pentru că școala costă 45.000 de dolari pe an. Iar suma era astronomică pentru mine și deja vândusem Dacia să plătesc biletul de avion pentru New York.
A doua informație era că mă aștepta doamna Dorothy Delay, care mă acceptase la clasa dânsei.
Era 1997. Am vândut tot ce mai rămăsese ca să am bilet de avion și am plecat. Am muncit foarte mult, am învățat enorm. Ei pun mare, mare preț pe pregătirea teoretică, ceea ce la București nu se făcea. M-au distrus, m-au demontat. Nu mai dormeam noaptea, trebuia să scriu foarte multe teze, lucrări și analize și pe deasupra să și studiez la vioară. Însă am reușit, am terminat și m-am mutat la Londra.

Remus Azoiței, cu Majestatea Sa, Regele Mihai I

Pentru că ați fost invitat la cea mai prestigioasă școală de muzică de pe continent… Cum s-a petrecut?
Royal Academy of Music este echivalentul Juilliard pe tărâm european. Îmi doream să mă întorc în Europa pentru că America era mult prea departe față de familia mea și de concertele mele. Trebuia tot timpul să mă întorc să cânt în Germania sau în Franța. Iar drumurile mă terminau.
Am ales Londra pentru că vorbeam engleză foarte bine, dar îmi trebuia viză. Așa că am aplicat să devin student, după masterul de la Juilliard, la Royal Academy of Music.
Am dat audiție, am intrat fără probleme și ei au spus: „ce putem face pentru tine, că tu deja ai master de la Juilliard?” Și le-am spus să-mi dea ce program vor ei, doar să mă lase să stau la Londra și să studiez cu un mare violonist, Maurice Hasson. Aș fi dat orice să am măcar un an cu dânsul. Atunci ei mi-au spus că îmi urmăriseră deja cariera și că îmi oferă orice program îmi doresc, doar să pun numele academiei în orice biografie a mea. Iar mie mi s-a părut ideal: am obținut viză și am devenit studentul lui Maurice Hasson.
După un an mi-a expirat viza și m-am dus la ei pentru încă o audiție. Iar ei mi-au spus, „avem o idee și mai bună: nu vrei tu să devii profesor la noi?” Și atunci vă dați seama că viața mi s-a schimbat. Cântam deja foarte mult în Anglia, Londra îmi plăcea și am devenit profesor al Academiei Regale de Muzică din Londra. În 2001, la 31 de ani. Sunt 17 ani de atunci.
Sunt cel mai tânăr profesor dintre sutele de profesori pe care i-a avut Academia, iar aici nu se intră cu concurs, doar prin invitație, iar postul este oferit pentru toată viața. Vă dați seama ce onoare pentru un violonist, e copleșitor, iar viața ți se schimbă total.

De două ori mi-ați spus că vi s-a schimbat viața total. De ce?
Calitatea de student este superbă atât cât ești în ea. După ce se termini școala, totul se schimbă pentru că trebuie să îți găsești un job, un loc unde să te așezi și să fii răsplătit pentru toată educația pe care ai investit-o în tine.
Iar ăsta este un alt element care creează depresie printre artiști, în toată lumea. Concurența este atât de mare și slujbe sunt atât de puține. Iar tu studiezi, studiezi, studiezi și la un moment dat realitatea te va lovi pentru că sunt foarte mulți absolvenți din ani și ani de studii, generații care aplică pentru aceleași joburi. Dintr-o dată totul este foarte greu, pentru că trebuie să te și întreții și să ai succes.
Mi s-a schimbat viața pentru că am fost recunoscut la acest nivel și invitat să devin profesor. Este o mare realizare și financiar și moral, care îți schimbă viața. Radical.

Sunt ani de zile de studii, de dezamăgiri, succes, turnee, muncă, profesionalizare. Unde mai e muzica? Cum trăiți această relație specială cu muzica?
Nu este ușor de răspuns. Practic, în zilele foarte intense când tu studiezi la vioară, te duci la academie, îi ajuți pe studenți, se acumulează foarte multă tensiune emoțională și nu este liniște, dar a doua zi nu poți trăi fără să asculți puțină muzică. Este un drog și nu poate ieși din sistem.
Pe de altă parte, având de-a face cu aceleași lucrări pe care le-ai studiat ani de zile și le și predai altora devii obosit de ele. E ca și cum ai mânca burger dimineața, la prânz și seara, iar după ani de zile de așa ceva, am simțit nevoia de ceva nou. Și așa s-a născut proiectul cvartetului ”Ad libitum” din Iași, unde sunt vioara întâi. Acolo am descoperit repertoriul de cvartet de coarde care este nelimitat. Și am renăscut ca muzician. Așa încât acum sunt și profesor, și muzician, fac și cvartet, le fac pe toate, într-o mare salată. (râde)

Cu ce vă mândriți?
Sunt mândru de copilașii mei, care au 7 și 9 ani. Sunt două realizări incredibile. Gabriel face pian, iar cel mic, Lucian face violoncel. Așa am simțit noi că ar vrea ei.
Am început ușor. Eu sunt muzician, soția mea este muzician și știam că ai noștri copii vor face muzică. Dar ne-am întrebat ce ne dorim pentru ei: să facă muzică, să muncească așa ca noi, ceea ce cred că este o greșeală, sau să facă muzică pentru că le face bine la creier, și la inimă și ca oameni? Și am ales să facă muzică de plăcere. Iar dacă vedem că există un genius undeva atunci schimbăm vitezele.

Lucian, fiul cel mic al lui Remus Azoiței.

Să înțeleg că acum sunteți în sfârșit mulțumit?
Încă nu. Tot mai e loc. Între timp am obținut și un doctorat, am studiat în continuu, dar tot nu sunt mulțumit deplin de mine. Dar este din ce în ce mai bine, vă garantez. (râde)

 

Share this article

Citește mai multe


Creșterea taxelor | Ce se întâmplă cu banii de pensii ai românilor și cu investițiile la bursă
Cu investiții totale de 23,5 mld. lei pe bursă – adică aproape un sfert din banii de pensii private ai românilor – fo...
Creșterea taxelor | Biriș pune punctul pe ”i”: Pierdem miliarde din PNRR sau supărăm mediul de afaceri?
Pus în fața unui deficit bugetar scăpat de sub control, Guvernul României are în prezent de ales: crește impozitele ș...
Cum se simte oboseala cauzată de cancer. Apare aproape în toate tipurile de neoplasme avansate
Cum se simte oboseala de la cancer? Oboseala este un simptom comun al cancerelor avansate, însă acest tip de oboseală...
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu Sectorul fu...
Animalul de companie are o respirație urât mirositoare? Iată câteva cauze
Nimic nu se compară cu afecțiunea câinelui, cu excepția cazului în care animalul de companie are un caz grav de halit...
Cum dansează pe manele mireasa lui Oțil și nașa Roxana Ionescu. Ramona Olaru și Diana Munteanu, campioane și ele
Dani Oțil și Gabriela Prisăcariu au făcut cununia religioasă duminică, 30 iulie, la 2 ani de când au devenit soț și s...
Spune-le și altora