Beneficiile imperfecţiunii

Să încerci să promovezi beneficiile imperfecţiunii se dovedeşte a fi aproape întotdeauna o misiune dificilă. Pentru că noi toţi suntem prinşi între cele două puncte de plecare pe axa dintre „nu le poţi avea pe toate” şi „trebuie să fii cel mai bun”. Dacă priveşti lucrurile aşa, ajungi să înţelegi de ce, dacă nu ai grijă, poţi sfârşi prin a-ţi petrece viaţa pendulând între resemnare şi înverşunare. Culmea este că, vorba lui Andrew Solomon „propria identitate, aşa chinuită de probleme cu o fi ea, este de regulă preferată oricărei alte identităţi”. Dacă mai adăugăm şi asta în ecuaţie, rezultă că ne putem pierde vremea între resemnarea de a nu fi destul şi înverşunarea de a deveni mai mult, în timp ce oricum nu vrem să schimbăm cu altcineva.

O să încerc să-mi susţin cauza combinând trei cărţi. Prima, Originea Paradisului, e doar imaginaţie. Pune, însă, în lumină problema beneficiilor imperfecţiunii în mod magistral. Avem o lume viitoare şi doi părinţi care se uită la opţiunea de a avea un copil in vitro. Şi medicul care le explică ce opţiuni au. Inclusiv pe aceea de a produce un copil perfect prin selecţie genetică. Perfect nu numai fizic ci şi ca performanţe intelectuale, ca trăsături de personalitate, ca îndemânări sau talent. Perfecţiune, la alegere. La prima vedere, pare atractiv (da, da, părinţii de adolescenţi ştiu de ce). Un copil fără probleme. De sănătate, de educaţie, de reuşită. Dar, mai apoi, părinţii ajung să se întrebe dacă rezultatul va mai fi copilul lor ori doar rezultatul unei selecţii. În plus, odată ce află că nu sunt singurii beneficiari ai procedurii, ajung să se întrebe cum va mai fi al lor diferit de ceilalţi posesori ai perfecţiunii absolute.

Aşa mi-am adus aminte de Andrew Solomon, de cea mai recentă carte a sa, şi de conceptul de identitate laterală care se construieşte în cazul persoanelor pe care noi le numim „cu dizabilităţi” sau în cazul celor care „îndrăznesc” să devieze de la medie (ca identitate sexuală ori ca experienţă de viaţă, de pildă).  Care concept ne ajută să înţelegem că identitatea de sine are la bază tocmai imperfecţiunile. Ele sunt cele care ne diferenţiază, ne dau autenticitate.

Una dintre discuţiile cele mai des întâlnite în cabinetul meu este aceea despre „a fi cel mai bun”. De fiecare dată întreb omul care are nevoie să fie „cel mai bun” de ce nu e suficient „destul de bun”. Dacă suntem şoferi responsabili, nu ne conducem maşinile cu acceleraţia la podea tot timpul, nu? Ci poate doar o dată într-o existenţă, atunci când ne salvează viaţa. Şi mai întreb dacă s-au gândit vreodată că a fi „cel mai bun” atunci când pot fi „destul de bun” e doar o irosire. De resurse. Care se poate întoarce împotriva mea prin mecanismul pe care eu îl numesc „pedeapsa pentru o treabă prea bine făcută”. Şi sunt sigură că dacă vă daţi timp de gândire o să-l identificaţi în acţiune şi prin viaţa personală.

Dacă vreţi să mergeţi mai departe pe calea de a face pace cu „Darurile imperfecţiunii” găsiţi aici o carte care vă poate lumina. O să închei spunând, vorba lui Brene Brown, că poate „riscul de a mă pierde pe mine e mai mare decât cel de a lăsa oamenii să vadă cine sunt” şi că „indiferent cât de mult am făcut şi cât de mult nu am apucat să fac, eu sunt destul”.