Cristian Mungiu – premiu pentru regie la Cannes

Regizorul Cristian Mungiu a primit premiul pentru cea mai bună regie, pentru filmul „Bacalaureat”, ex aequo cu cineastul Olivier Assayas, regizorul filmului „Personal Shopper”, la cea de-a 69-a ediţie a festivalului de film de la Cannes.

Filmul „Bacalaureat” este unul din perspectiva unui părinte, dar şi un portret al unei vârste, cea la care oamenii sunt preocupaţi de felul în care evoluează societatea din perspectiva hotărârilor pe care trebuie să le ia pentru copiii lor.

Despre film şi despre rolul educaţiei am discutat cu Cristian Mungiu într-un interviu din 19 aprilie, pe care îl redăm în continuare.

De ce o astfel de temă? Ce te-a determinat să alegi povestea aceasta?

Fiecare vârstă are o anume perspectivă asupra lucrurilor, iar astăzi, dacă mă uit în jur, îi văd pe cei de vârsta mea preocupaţi de felul în care evoluează societatea din perspectiva hotărârilor pe care trebuie să le ia pentru copiii lor. Dacă vrei, e deopotrivă un film din perspectiva unui părinte, dar şi un portret al unei anume vârste. Dar sigur, astea sunt preocupările din spate, povestea am decis s-o spun în clipa în care mi s-a părut că am găsit întâmplările potrivite şi legăturile dintre ele încât să nu însăilez o fabulă socială ci, sper, o poveste despre sentimente, vinovăţie, responsabilitate, individualism.

Te-a influenţat şi faptul că eşti tată şi că vezi, la rândul tău, ce se întâmplă în şcoli?

Sigur. Totodată însă, volumul de relatări despre educaţie, şcoli, învăţământ în media românească e uriaş. Şi fiecare ştire are în spate stereotipurile şi semnificaţiile ei, dacă eşti atent: de la cele pline de mândrie că Harvardul şi Oxfordul se bat pe elevii noştri din Târgovişte sau Buzău şi până la cele scandalizate de ideea ca Parchetul plănuia să ancheteze în masă elevii care cumpăraseră profesorii şi examenele.

Cum vezi viitorul în ceea ce priveşte educaţia? Ce crezi, şcoala va continua să aibă cea mai mare greutate în educaţia unui tânăr?

Nu sunt specialist în educaţie, dar cred că părinţii sunt primii responsabili de educaţia copilului. Înainte să se plângă de şcoală, ar trebui sa fie mai preocupaţi de ce pot face ei, ca părinţi. Dar, desigur, părinţii au tendinţa să replice educaţia pe care au primit-o şi ei, iar asta generează un circuit pe care e foarte greu să-l modifici substanţial. Iar atunci când trăieşti într-o societate în care, dacă opreşti unde trebuie la semafor, ţi se mai bagă trei în faţă, trebuie să te gândeşti bine ce să spui copilului şi pentru ce îl pregăteşti.

Cum ai ales distribuţia? Cum ai ales-o pe  Maria Drăguş?

Întâi am remarcat că pe genericul de la White Ribbon, Palme d’Or-ul lui Michael Haneke din 2009, erau nişte nume româneşti şi am fost curios cum şi de ce. Apoi am remarcat că în anul în care Cosmina Stratan a fost shooting star la Berlinală, după ce luase premiul de interpretare la Cannes, Germania era reprezentată de o tânără numită Maria Drăguş. Am luat legătura cu ea şi ne-am întâlnit, am povestit un pic ca să ne cunoaştem, iar când scenariul filmului a fost gata, am invitat-o să citim, având cumva ideea de la început că voi construi castingul în jurul ei. Şi aşa s-a întâmplat, Maria are o căldură şi o lumină foarte speciale şi mi s-a părut că se potriveşte foarte bine ca fiică a lui Adrian Titieni.

Un film ca Bacalaureat nu poate fi un film de acţiune, nu? De fapt, când îl putem vedea?

E un film destul de alert, nu pot să spun că e în principal un thriller, dar cui i s-a părut că 432 era şi un thriller, pesemne că la fel o să i se pară şi Bacalaureat. Eu sunt conştient că publicul românesc e obişnuit cu ritmul filmelor americane şi încerc să-mi zic poveştile găsind punctul de intersecţie între ce mi se pare onest pentru mine ca cineast şi limbajul care îl ţine încă pe spectator atent la ce am să îi spun. Îmi doresc ca filmul să ajungă la publicul românesc concomitent cu premiera mondiala de la Cannes, iar din 20 mai, de când intră filmul în cinematografe, sper să reuşesc să ajung la cât mai multe discuţii prin ţară la sfârşit de proiecţii. Părerea spectatorilor contează pentru mine cel puţin la fel de mult cât şi cea a criticilor.