Dacă am pune la un loc PR-ul moldovenesc şi vinurile noastre, am sta chiar bine

Proaspăt întors de la ProWein, vă împărtăşesc câteva impresii despre atmosfera generală şi, în particular, despre prezenţa mult iubitei noastre ţărişoare, România. Diminutivul, cu iz de Caragiale, este corect folosit, în context, mai ales dacă înţelegem locul pe care îl ocupăm în marea schemă a vinului mondial.

Pe scurt, jucăm la 2+1. Adică, două standuri “în asociere”, plus un producător, prea mare şi prea sătul de asocieri, care a mers singur, respectiv Cramele Recaş. În total, câteva sute de metri din cei peste 68.000 mp cât a avut târgul anul acesta. Au fost, aşadar, o mână de producători autohtoni, ajunşi la Mecca vinului pe căi diferite, cam ca în “Noapte de Decemvrie” a lui Macedonski.

Restul? Păi au fost peste 6.500 de expozanţi. Un ocean de vin, ţări peste ţări (peste 60), mai cu tradiţie, mai exotice. Sincer, nu cred că există stat, cât de cât dezvoltat, care să nu facă vin la ora actuală. Din Tailanda până în India, Maroc şi Brazilia, vinul este omniprezent şi constituie, practic, un factor de mândrie naţională.

Revenind la participarea României, aceasta s-a produs sub aceleaşi auspicii ca anul trecut. Respectiv, cu un stand “sprijinit” de Ministerul Economiei şi cu unul organizat de o asociaţie de producători reuniţi sub sigla Premium Wines of România.

Spun sprijinit între ghilimele, pentru că este exact pe dos. În fiecare an, Ministerul (nu) face licitaţia şi (nu) plăteşte standul/utilităţile decât în ceasul al 13-lea. Astfel că a devenit deja un mic tabiet, pentru mine, când ajung la ProWein, să trag o fugă în colţul de hală care ne găzduieşte, ca să văd ce “vrăji” a mai făcut onor Ministerul. Dacă în anii trecuţi am stat la etaj, peste drum de toalete, sau încă băteam cuie în PAL în prima zi de târg, de data aceasta ni s-a tăiat curentul pentru că nu îl plătisem. Toată hala era luminată ca un târg de Crăciun (de la Viena), numai standul nostru se afla în beznă totală – o binevenită oază de semiîntuneric unde puteai să îţi odihneşti ochii de luminile şi glamour-ul înconjurător. Oricum nici nu era nevoie de lumină ca să te orientezi, standul era acelaşi ca cel de anul trecut şi de acum un an, doi, trei… Peticit, a câta oară şi facturat, de fiecare dată, către Minister.

Totuşi, am remarcat că s-au făcut şi îmbunătăţiri la stand: s-au montat nişte stâlpi de metal cu proiectoare în vârf. În condiţiile în care, aşa cum am precizat, nu era curent, totul arătă şi mai deprimant. În fine, chiar sunt curios, la anul, cum o să ne mai facem de râs.

Partea pozitivă este că, aşa cum aminteam mai sus, de câţiva ani, o parte din “victimele” Ministerului, respectiv unii producătorii de vin care nu mai merg pe principiul “muieţi-s posmagii”, dorind să evite situaţiile jenante din trecut care se perpetuează şi în prezent, s-au asociat şi şi-au organizat, pe cheltuială proprie, un stand care arăta excelent faţă de cel de la “Minister” şi e chiar “în rând cu lumea”. Bineînţeles, nu putem năzui la standul “fraţilor de peste Prut” care e o navă spaţială, faţă de al nostru. Dar şi banii şi know-how-ul lor este altul. Cei din Moldova ne-au obişnuit deja cu o participare profesionistă şi perfect organizată la ProWein. Aveau bannere peste tot, materiale de comunicare excelente şi, mă gândesc, la un moment dat, că dacă am pune la un loc PR-ul lor şi vinurile noastre, am sta chiar bine.

Dar, cu resurse limitate şi cu bani mai puţini decât cei risipiţi de Minister (că, deh, sunt bani publici) cei de la Premium Wines of România (fost Estika Wines) reuşesc, iată, de doi ani să ne reprezinte cel puţin onorabil la ProWein. Stand cu design curat, luminat (foarte important, se pare), prietenos, cu zonă de întâlniri, plus câteva masterclass-uri organizate în mod inspirat (anul acesta cu accent pe diferitele zone viticole ale ţării), iată câteva coordonate optimiste ale participării României la ProWein-ul de anul acesta.

Despre Cramele Recaş, numai de bine. De vreo câţiva ani reuşesc să se organizeze exemplar şi, de data aceasta, chiar au avut un stand frumos, pe care cu greu îl deosebeam de cele ale producătorilor străini. Thumbs up!

Bineînţeles că mai este mult până departe şi, uitându-mă la standurile prietenilor bulgari, cehi, sloveni, turci, înţeleg, în mod apăsător şi amar, că dacă banii ăia de care îşi bate joc Ministerul, an de an, s-ar cheltui cum trebuie (adică ar fi administraţi de către producători), poate că ne-am plasa şi noi într-o normalitate a lumii vinului.

În rest, târgul merge mai departe, înregistrează noi recorduri de participanţi şi vizitatori. Dincolo de palmaresul sec al cifrelor, lupta pentru cota de piaţă este acerbă. De altfel, evenimentul este un prilej excelent pentru producătorii mici, sau din ţări fără imagine la nivel mondial (de exemplu România), să intre în depresie, în cele trei zile de târg.

Eu unul am avut sentimentul apăsător că jocul s-a jucat deja cu mult timp înainte şi că acum doar se afişează rezultatele. Nu ştiu dacă business-ul de vin se mai face la ProWein sau acesta a devenit doar un prilej de etalare a realizărilor comerciale şi de marketing de peste an.

În acest context, revenit în ţară, declamările pompos patriotarde şi lipsite adesea de substanţă privind vinul autohton, tradiţia lui milenară, geto-dacică, realizările impresionante şi succesele uimitoare de-a lungul veacurilor, mi se par acum, mai mult ca niciodată, rupte parcă dintr-o “scrisoare pierdută” virată spre teatrul absurdului, către graniţele grotescului.

Unii încă trăiesc negând realitatea şi aşteaptă, probabil, vreo minune. Alţii, puţini ce-i drept, s-au trezit cât de cât şi încearcă, cu resursele de care dispun, să facă ceva. Nu ştiu câţi dintre cei 58.500 de vizitatori ai ProWein-ului de anul acesta au trecut pe la standurile producătorilor noştri şi nu ştiu dacă aceştia din urmă vor înregistra succese notabile de pe urma prezenţei la târg. Dar, cel puţin, ştiu că faţă de restul – cei care nici măcar nu au participat – cei care au fost, mai au o şansă.

Pentru că succesul aparţine celor care (încă) mai cred în el, iar viitorul poate fi al celor care speră în visele lor, oricât de frumoase şi irealizabile ar părea la un moment dat.