Dacă există vin, vinovată este viţa de vie

În lume, sunt peste o mie de soiuri diferite de Vitis Vinifera – plantă care se face vinovată de producţia vinului în întreaga lume. În aceeaşi măsură, strugurii diferă de la soiurile mai “tinere”, apărute mai aproape de momentul vorbirii, în urma încrucişărilor realizate de om, până la soiurile tradiţionale, precum Cabernet Sauvignon, Chardonnay, Saperavi sau Sangiovese. Fiecare dintre aceste soiuri de viţă de vie reuşesc să producă vinuri cu arome şi caracteristici gustative diferite, vinuri care pot fi diferite de la o zonă la alta, de la un an de recoltă la altul, chiar dacă poartă acelaşi “nume”. Unele dintre soiurile de viţă de vie, precum Pinot Noir, Cabernet Sauvignon sau Chardonnay, au fost alături de om mai multe mii de ani, însă există şi soiuri care au apărut mai târziu, în urma mutaţilor genetice sau încrucişărilor controlate de specialişti, printre acestea numărându-se şi soiuri precum Pinot Gris, Pinot Blanc, Muscat Ottonel sau Muller Thurgau.

Via bătrână face vinul bun

Pentru ca viţa de vie să intre pe rod sunt necesari trei sau patru ani din momentul plantării. Odată intrată pe rod, viţa de vie, tânără şi viguroasă, oferă cantităţi relativ mari de struguri, însă, în această etapă, calitatea strugurilor este una nu foarte ridicată. Odată cu trecerea timpului şi cu maturizarea plantei, peste vârsta de treizeci de ani, viţa de vie scade în vigoare şi productivitate. Cu toate acestea, strugurii capătă o mai mare concentraţie gustativă şi aromatică şi nu mai este niciun secret pentru nimeni că cele mai interesante vinuri din lume sunt produse din struguri recoltaţi din vii mature.

Cultura viţei de vie este un proces complicat, pe care viticultorii încearcă să îl rafineze şi să găsească cele mai bune combinaţii între soiuri, sol şi climă. Astfel, atunci când se vorbeşte despre producţia strugurilor şi a vinurilor, apar termeni sau expresii precum terroir sau microclimat, grad de coacere al strugurilor, mod de conducere a coardelor de viţă său control al cantităţii la hectar.

Terroir: o definiţie complexă

Microclimatul, sau terroir-ul, presupune majoritatea condiţiilor de climă (cantitatea de precipitaţii, timpul de expunere solară, activitatea eoliană, umiditatea etc) şi de sol (tipul de sol şi compoziţia acestuia) dintr-un areal dat. Fiecare microclimat luat individual poate avea condiţii diferite, chiar unice, comparativ cu alte regiuni din vecinătate.

Modul de conducere şi tăiere a coardelor de viţă de vie este unul dintre factorii care are o mare influenţă în privinţa dezvoltării strugurilor, deoarece există moduri diferite de poziţionare a strugurilor, aşa încât aceştia să primească îndeajuns soare, pentru a ajunge la maturitate.

Şi pentru că tot vorbim de maturitate, gradul de coacere este crucial atunci când vorbim despre vin. În zone cu climat mai rece, coacere poate fi mai lentă, maturitatea strugurilor atingându-se mai greu. Atunci când strugurii ajung la maturitate, vinurile din zonele reci pot fi mai bogate şi mai pline. În zonele cu climat cald, gradul de coacere maxim se poate atinge uşor, problema pe care o întâmpină de obicei viticultorii fiind aceea a maturităţii rapide (strugurii acumulează zaharuri, dar nu îşi dezvoltă arome).

Controlul cantităţii de struguri la hectar este o lucrare necesară, mai ales pentru producătorii care au ca obiectiv calitatea. Cu cât cantitatea de struguri este mai mare la hectar, cu atât aromele obţinute în vinuri sunt mai diluate, iar vinurile au o calitate mai slabă.

Renaşterea mondială a vinului

Cea mai mare slăbiciune a viţei de vie este predispoziţia sa la îmbolnăvirea cu Phyloxerra vastatrix, sau mai simplu filoxera, o insectă parazit care, pornind din California, s-a răspândit rapid în întreaga lume a vinului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Filoxera distruge sistemul de rădăcini al viţei de vie, ceea de duce, implicit, la moartea plantei şi, până acum, nu a fost descoperit un tratament eficient de exterminare a parazitului. Din fericire, s-a observat că anumite specii de viţă de vie, originare din America de Nord, precum Vitis rupestris şi Vitis riparia, sunt imune la filoxeră. Cu toate că aceste viţe de vie nu produc vinuri foarte atractive, specialiştii acelor timpuri şi-au încercat norocul în lupta cu filoxera şi au altoit Vitis vinifera pe portaltoi de viţă americană. Această “descoperire” a echivalat de fapt cu o nouă renaştere a vinului în întreaga lume, producătorii putându-şi astfel înlocui viile distruse de plagă. Aşa se face că majoritatea plantaţiilor de viţă de vie de astăzi sunt cu portaltoi american: ceea ce se află deasupra solului este Vitis Vinifera, iar ce se află în subsol este vită americană. Există bineînţeles şi unele excepţii, unele planaţii din Chile şi Sudul Australiei, scăpând de atacul filoxerei, sunt numite în literatura de specialitate vii prefiloxerice.