Frumusețea de-a fi românInspiring People
Destinul unui doctor de lux: Nora Grigore, de 3 ori doctor în filosofie, predă matematică unor adolescenți din Ferentari
După 15 ani de studii la Budapesta, Oxford, Texas și trei doctorate în filozofie, Nora Grigore s-a întors în România și a constatat că este neangajabilă în domeniul ei de activitate.
Monica Tănase
|Reading time: 15 mins
După 15 ani de studii la Budapesta, Oxford, Texas și trei doctorate în filozofie, Nora Grigore s-a întors în România și a constatat că este neangajabilă în domeniul ei de activitate.
Monica Tănase
|Reading time: 15 mins
Share this article

În România te simți ca într-o familie cu care nu te înțelegi: îi iubești dar ei te-au respins.

Nu mă identific cu niciunul dintre discursurile publice despre românii plecați sau întorși din străinătate. Mi se par un pic simpliste: ce bine este în străinătate, cum au plecat românii acolo și fac lucruri nemaipomenite sau ce rău este în străinătate și ce bine este de noi. Niciunul nu-mi sună realist.
Sigur, nu uiți niciodată unde îți este casa, dar te simți ca într-o familie cu care nu te înțelegi. Îi iubești, sunt ai tăi, dar ei, într-un fel sau altul te-au respins.

Eu am plecat din țară cu studiile, în 2002, la Central European University (CEU), la Budapesta. Cred că m-am temut să plec din prima peste ocean. Mai târziu însă am ajuns la Oxford și apoi în SUA.
Prima ieșire din țară a fost pentru un doctorat în filozofie, după ce am terminat aici facultatea și un masterat în filozofie.

Ce te mâna pe tine în luptă la CEU?
Am plecat pentru că țara mea nu reușea să ne găsească utilitate celor care terminasem filozofie.
Cei mai mulți colegi ai mei se angajau în publicitate, le recunosc sloganurile pe stradă. În presă nu prea mergea, lumea nu considera că ești calificat.

Imediat după ce am terminat facultatea am încercat să fiu profesor de liceu. Procedura era că treceam printr-un concurs de dosare la Minister, de unde eram repartizată la un liceu. Eu terminasem premianta facultății, cu media 9,90 și ceva, deci, aparent, nu trebuia să îmi fac griji. Am depus dosarul pentru un post de suplinitor, dintre cele două posturi libere în București. În ziua alocării locurilor, s-a schimbat locația, fără să ne anunțe nimeni. Evident că nu m-am prezentat unde trebuia. Și am pierdut postul.

Deci am încercat să mă angajez aici, dar România mi-a spus: „nu avem nevoie de tine. Ne pare rău. Încearcă altundeva!”Și m-am dus la doctorat. Am depus dosarul în Canada și în Ungaria. Am fost acceptată la amândouă, dar am ales CEU.

Marele avantaj era că Budapesta era aproape de țară, iar faimosul domn Soros ne plătea și vacanțele.

Ceea ce pentru mine era senzațional, mai ales că eu nu veneam dintr-o familie bogată: mama era profesoară de psihologie, iar tata fusese funcționar la Ministerul Transporturilor. George Soros a înțeles că ce face el se adresează studenților săraci din Estul Europei, așa încât ți se plătea tot: drumul, șederea, vacanțele, cu ideea că tu nu ai niciun ban.

Care era teza ta? Ce căutai?
Eu am plecat de la București ca specialist în logică matematică, într-un anumit specialist de la începutul secolului XX, pe care îl chema Gottlob Frege. El a inventat logica modernă și este un fel de bunic al calculatorului, pentru că a inventat limbaje care pot fi citite de mașini, după care Alan Turing a putut să proiecteze calculatorul cum îl știm azi.

„În liceul Sf Sava l-am cunoscut pe profesorul Săndoiu, acest Socrate balcanic și atunci am știut că eu voi fi profesoară. Cu orice preț”

Pare însă un domeniu arid, de ce ți l-ai ales?
Eu m-am format la Liceul Sf. Sava, unde îl avusesem profesor pe legendarul Gabriel Săndoiu. Este faimos, mai ales în mediile liceale, pentru că este un fel de Socrate balcanic. Își iubește enorm elevii, are foarte mare pasiune pentru logică și filozofie și este un foarte bun logician. Dacă intri la Săndoiu ieși brici la logică. Nu se poate altfel.

Cum ai ajuns elevă la Sava, un liceu greu de accesat și atunci, și acum?
Nu mi-am ales eu liceul, ci mama. Eu i-am zis că sunt prea stresată să pot alege, așa că am însărcinat-o pe ea. Așa că în ziua examenului m-a luat de mână și m-a dus la Sava.

Învățasem până atunci la o școală din Ghencea, unde am fost șefă de promoție. Colegii mei de bancă au devenit șefi de bandă de cartier și am avut o foarte bună protecție în cartier din cauza asta.

Nu mai țineam minte motivul, dar mai târziu m-am întâlnit cu unul dintre ei, Luca îl chema, care le-a zis celorlalți din gașcă: „uite, mă, fata asta m-a învățat pe mine să citesc”. Pesemne mă plictiseam la oră pentru eu știam deja să citesc, așa încât îmi învățam colegul.

Știam să citesc de la 3 ani. Mama și-a dat seama că știu să citesc din întâmplare când ne plimbam prin cartier și, la un moment dat, am întrebat-o: „ce este ăla” și ea a răspuns: „un bar”. Iar eu i-am zis: „nu e adevărat, acolo scrie restaurant”. Și de atunci, pentru că în casă erau cărți, am început să citesc.

Nu am înțeles niciodată de ce m-au atras atât de mult cărțile, dar așa mă jucam eu. Cu cărți sau cu lego. Păpușile mă speriau.
Și, să revin la poveste, din școala mea din Ghencea, m-a dus mama la Sava, unde am intrat. Media a fost de 9.06. Acum nu aș mai intra, pentru că ultima media a fost 9.80.

În primul an la Sava l-am cunoscut pe Săndoiu. Și mi-a plăcut atât de mult acest profesor încât l-am urmărit apoi pe la fiecare clasă unde preda. Deja din clasa a X-a nu mai aveam cursuri cu el, dar chiuleam de la orele de sport și mă duceam să îl ascult la alte clase.

Ce era așa fermecător la el?
Cred că ducea lipsă de morga profesorală, dar era în același timp exigent. În România nu există această cale de mijloc. Aici ori ești de gașcă, dar nu îți faci treaba, ori iese ceva brici, dar ești rău, urli la elevi, îi constrângi, iar lor le este frică de tine. El reușea să facă performanță și, în același timp, să fie un om bun, care își iubește elevii și le-o spune. La el învățai că este ok să greșești, iar el te iubește în continuare. Or, în școala românească ți-e groază și rușine să greșești. La Săndoiu era ok dacă spuneai o prostie, pentru că ăsta era rolul lui acolo, să te învețe să înțelegi că ai spus o prostie și să o corectezi.

Pe mine m-a prins magia asta și atunci m-am hotărît ce vreau să fac în viață: să fiu ca Săndoiu. Ce face el? Filozofie? Asta voi face și eu.

„Am terminat facultatea, am fost șefă de promoție, dar am constat că sunt absolut neangajabilă.”

Pare că filozofia nu este o meserie: nu înveți să conduci o afacere, nu faci piese de calculator, nu programezi softuri complicate. Mă contrazici?
Nu este o meserie, decât dacă devii profesor de filozofie. Dar un om cu această pregătire va ști să facă foarte multe lucruri. Dacă este bine pregătit, va avea o minte foarte logică și ordonată. Va ști să argumenteze, să scrie clar un articol, să ia poziție. Va ști ce înseamnă o teză și va ști să o apere, va ști să dea un contra-argument.
Discursul public românesc are mare nevoie de antrenament filozofic. Dar noi suntem priviți în continuare ca un bun de lux, iar când cineva zice filozof, ne gândim la Noica sau la vreun intelectual izolat în munți.

În filozofie sunt două mari curente care se ceartă între ele: filozofia continentală și cea analitică. Filozofia analitică, de limbă engleză, la care am aderat și eu lucrează cu argumentare, contra-argumentare, logică și este de folos în orice altă meserie: pot fi un mult mai bun profesor, ziarist sau politician după acest antrenament. Filozofia continentală se apropie mai mult de figura intelectualului public, cum este domul Andrei Pleșu, fie a intelectualului izolat, de tip Noica. Filozoful astfel văzut este un maestru, nu un om cu îndemânări practice.

Să revenim. Intri la filozofie, la facultate. Ce se întâmplă mai departe?
Ajung la filozofie, unde aflu că logica nu este pentru fete. Încep să mă îndoiesc de mine și îl sun pe Săndoiu, care m-a asigurat că sunt ok, că știu logică.
Am intrat a 13-a din 80 și ceva și mi s-a părut un loc de rușine față de colegii mei de la Săndoiu care ocupau primele locuri. Dar eu am ales să dau examen la limba franceză, nu mă întreba de ce, și nota aceea m-a tras în jos.
Dar am fost admisă și am început cea mai frumoasă perioadă de studenție: pe munte cu gașca sau la biliard, după ce chiuleam de la ore. Ne certa Săndoiu că suntem niște golani și nu ne ducem la ore.

O vreme, facultatea de filozofie a împărțit clădirea cu facultatea de drept. Făceau mișto colegii de la drept că atunci când urcă la noi, la etaj, încep să le crească bărbi și plete.
Dar am fost mutați de acolo în fosta cantină a Grozăveștilor. La început îi ziceam cinci ligheane, pentru că atâtea vase folosea doamna secretară să oprească apa ce curgea din tavan. Multă vreme, clădirea a fost jumătate club de biliard și jumătate facultate. Până când decanatul a obținut hotărîre judecătorească de evacuare pentru turcul care ținea sala de biliard. Așa că multă vreme ne-am făcut veacul acolo. Și la bibliotecă.
Am terminat facultatea, am fost șefă de promoție, dar am constat că sunt absolut neangajabilă.

„La Oxford magazinele se închid la 6.00. Bibliotecile sunt deschise non-stop”

Așa am ajuns la CEU, cu o teză despre definiția numărului la Frege. E complicat de explicat. Frege este cel care a încercat să pună matematica pe baze logice. Și a definit numerele naturale în termeni pur logici. Ce voiam eu? Plecam de aici: de unde ne extragem informația? Din exterior, pe de o parte și din propria noastră gândire, pe de alta, așa cum face matematicianul care lucrează doar cu creion și hârtie. Prin urmare există două mari surse de cunoaștere. Iar miza mea era să arăt cum se naște o cunoaștere care n-a mai fost pe lume niciodată.
Așa că vreme de 3 ani, la CEU am muncit la teza asta. După care am dat un concurs și am plecat la Oxford pentru un an. Un an în care am stat în bibliotecă și am citit. La Oxford, bibliotecile sunt deschise 24 de ore din 24. Magazinele se închid la 6 seara, bibliotecile sunt deschise non-stop.

Este multă imagine pozitivă la Oxford. Ajută la asta și filmele, și cărțile și foștii sau actualii studenți. Cum este de fapt acolo?
Este complexă situația, bineînțeles. Oxford este un loc foarte, foarte frumos. Te vrăjește. Vrei să fii acolo. Orașul, clădirile au fost făcute astfel încât să fie o bijuterie. Citești într-o bibliotecă cu vitralii, o fostă capelă și s-ar putea ca scaunul și masa ta să fie așezate pe o piatră de mormânt. Iar alături ai mii de rafturi de cărți. Viața ta curge între ziduri de secol XII sau XIV și începi să te simți și tu inclus în această mare poveste, care îți dă o senzație de apartenență. El este tribul tău de elită și îi aparții. Și asta te măgulește. Și devine identitatea ta.

La români merge mai greu păcăleala asta cu identitatea. Eu eram într-un colegiu, Linacre, și aveam prieteni buni, români, în alte colegii. Este greu de explicat de ce colegiile au atât de mare putere și influență și de ce este mare lucru să aparții unuia anume. Al meu nu era foarte vechi, dar dacă ești la Jesus College sau la University College, care este acolo de la 1200 și are foarte mulți bani și prestigiu, lucrurile se schimbă. Pentru români însă este greu de înțeles: este ca și cum căminul Grozăvești ar avea foarte mulți bani și influență. Pentru că de fapt asta este colegiul, este locul unde dormi și mănânci.

E ciudat. Așa că românii nu prea cumpărau diferențele astea. Să-ți dau un exemplu: ei primeau un anumit cod pentru a intra în bibliotecile acestor colegii renumite. Iar românii mei îmi spuneau: 1dacă vrei să intri în bibliotecă, uite codul, folosește-l!”

Partea mult mai puțin flatantă și despre care lumea nu vrea să vorbească este o copleșitoare singurătate a studenților la Oxford.

Concurența este absolut acerbă, cut throat, cum spune englezul. Nu ai prieteni, dacă nu ai venit cu ei de acasă, așa cum am venit eu cu ei din România. Acolo nu vorbește nimeni cu tine. Profesorii sunt extrem de distanți și foarte snobi, deci nu ți-i poți face prieteni, Doamne ferește!

Oxford este locul ideal pentru filozofie: frumos, cu niște grădini superbe. Te imaginezi că ești într-o gașcă de oameni inteligenți și faci filozofie cu ei într-un loc superb. Exact asta nu se întâmplă. Acolo este doar concurență. Pentru că miza este foarte importantă.

Dacă reușești în jocul ăsta ești aranjat pe viață. Rămâi profesor în Oxford, cu o viață confortabilă și o carieră prestigioasă, practic nu mai faci nimic toată viața decât ceea ce îți place. Iar dacă nu rămâi acolo, măcar iei o diplomă și toate ușile ți se deschid.

Din acest motiv, în perioada examenelor la Oxford este cea mai mare rată a sinuciderilor. Pentru că stresul că nu vei reuși să iei diploma aia nenorocită este atât de mare, încât ajungi în acea situație. Geamurile mele de la cămin nu se deschideau decât o palmă, să nu-ți vină ideea să te arunci.

Lumea nu știe în ce se bagă, fiindcă este prestigios locul. Dar trebuie să fii pregătit sufletește pentru a-i face față.

Când te vezi acolo, nu știi în cine să te încrezi, nu vorbește nimeni cu tine și nu știi dacă fac așa cu toți sau doar cu tine, pentru că vii din Europa de est. Și afli că nu e pentru că vii din Europa săracă. Deși am auzit și replici snoabe că dacă nu ne plătea Soros, nu ajungeam acolo. Și era adevărat pentru că studiile sunt foarte scumpe, mai ales pentru străini și sistemul este în așa fel făcut încât taxele britanicilor să fie acoperite din cele ale străinilor cu foarte mulți bani. De pildă, cât am stat eu acolo știu că era și Chelsea Clinton în campus.

Și dacă miza este diploma, tu cu ce patalama ai plecat de acolo?
Cu o diplomă care m-a ajutat foarte mult în birocrația din România. Pentru că am terminat studiile și m-am întors aici.
Iar aici, deși aveam un doctorat în filozofie, nu mă angaja nimeni.
M-am simțit respinsă din nou.
Singura scăpare era să mă înscriu din nou la un doctorat. De data asta a fost în științe politice, iar teza era despre rolul elitelor în democrație. Doctoratul era susținut la Facultatea de Filozofie și era plătit prin fonduri europene. Dar a urmat un întreg scandal pentru că nu veneau banii, deși noi semnasem un contract care ne interzicea să ne angajăm undeva pe durata acelor studii.
Am făcut proteste, am făcut scandal, vâlvă, iar efectul a fost că am devenit foarte neplăcută. Iar mare lucru nu am rezolvat.
Așa că am decis să aplic în SUA, pentru un nou doctorat, și am fost admisă la University of Texas Austin, care se află în top 10 universități, cel puțin pe partea de filozofie, din SUA.
Am plecat acolo împreună cu soțul meu, și m-am înscris la doctorat cu o temă, de această dată, în etică. Am predat timp de 7 și apoi m-am întors în România.

Nu aș zice că trăim în cea mai morală perioadă a omenirii. De ce te-ar preocupa o temă etică în doctorat?
Tocmai din acest motiv, că nu ne gândim suficient la asta, deși ar trebui. Așa că am făcut o lucrare despre ”sfinți și eroi”. În jargon, vorbim de fapte supererogatorii atunci când faci mai mult decât ți se cere sau îți impune datoria. Sau te porți asupra de măsură moral.

Lumea filozofică are o problemă cu aceste fapte pentru că nu le poate încadra foarte bine. Iar eu spuneam că nu e vina faptelor, ci a lumii filozofice, din cauza prejudecăților și a modului în care privește moralitatea. Lumea filozofică vede moralitatea ca fiind bazată pe datorie și dacă crezi că tot ce se întâmplă în domeniul moral este bazat pe datorie, e greu să înțelegi cum oamenii trec de zona de datorie și fac mai mult.

M-am întors în România, cu un doctorat în SUA și am constatat, pentru a treia oară, că sunt neangajabilă.
Întâi am remarcat că trei doctorate sperie pe toată lumea. Am obținut primul job, la Policy Center for Rroma and Minorities cu un CV în care apare doar doctoratul din SUA.

La Universitatea București, la Facultatea de Filozofie, nu sunt posturi libere.

Și să-ți mai spun ceva. S-ar putea ca eu să fiu mai puțin calificată decât cineva din facultate, care nu a ieșit în viața lui în străinătate? De ce? Pentru că la noi evaluarea se face pe puncte. El va avea mai multe puncte decât mine. Cum? Cele trei doctorate ale mele au valoarea unuia singur.

În SUA este foarte greu să ajungi să publici la modul serios. De curând mi-a apărut un articol într-o revistă americană titrată. Dar știi cât a trecut de când am trimis articolul? Un an de zile. Pentru că așa funcționează acolo. Am colegi care au deja publicate 7-10 cărți.

Deci dacă mă măsor în felul acesta cu colegii mei, pe hârtie s-ar putea să ies mai incompetentă.
Boala mea însă a rămas aceeași, ca a lui Săndoiu: să am de-a face cu copiii pe care să îi învăț. Aici știu că sunt bună. Nu știu dacă am articole, teze sau idei bune. Dar știu că pot să învăț copiii. Și sunt mândră de asta.
M-am angajat la Policy Center for Rroma and Minorities să predau matematică în Ferentari pentru copiii care trebuie să dea evaluarea națională de clasa a VIII-a. Este un program care mi-a plăcut foarte mult.

Copiii sunt minunați, deși mă așteptam la ceva rezistență. Nu e așa, nu sunt copii problemă, ci vin din familii grijulii. Dar școala le oferă puține motive de a învăța orice. Regula este că ajung într-o clasă cu 30 de elevi, dintre care 10 sunt cu probleme de violență. Când ei încep să urle și să spargă geamuri, profesorul se concentrează pe ei, nu pe cei care sunt cuminți. Apoi există profesori groaznici. Copiii mi-au povestit că o doamnă a lăsat toată clasa corigentă pentru că nu-i plăceau ei că sunt țigani. Părinții au făcut scandal iar doamna a fost dată afară. Dar până una-alta, copiii au pierdut un an cu o doamnă care țipa la ei și îi umilea. Și știi ce mi-au zis? Că înțelegeau că ei îi era frică de ei. „Dar, dacă îi este frică de noi, de ce vine aici?”. Asta mi-a zis-o un copil de clasa a VII-a.

Problema este că în mijlocul anului, școala a decis că nu ne mai lasă să folosim spațiile lor. Și programul a fost dat peste cap. Am încercat să folosim o sală de clasă unde nu exista ușă. Ce a făcut școala? Au pus ușă și au încuiat, doar să nu mai intrăm acolo.

A trecut o lună și eu nu m-am mai întâlnit cu copiii. Acum, pentru a nu pierde ce am făcut până acum, mă gândesc dacă semestrul viitor nu ar fi bine să mă văd cu ei într-un mall, de două ori pe săptămână, câte două ore pentru matematică. Să nu îi las de izbeliște.

Frumusețea de-a fi românInspiring People
Share this article