fbpx

Căutare

Share this article

Maria Manea este fondatoarea grădiniției Equilibrum, din București, unde încearcă să pună în practică principiile și abordările educaționale Reggio Emilia, care este orientată spre formarea timpurie a copiilor. Mai mult decât atât, Maria Manea vine din sistemul public, din zona Ministerului Educației și a Inspectoratului Municipiului București.

Cum poate folosi experiența din sistemul de educație de stat în sistemul privat?

Maria Manea: Folosește extraordinar de tare experiența aceasta din sistemul de stat în sistemul privat. Pentru că, în fapt, lucrurile nu sunt fundamental diferite. O instituție privată de învățământ care funcționează în sistem românesc, cum este aceasta pe care am înființat-o, nu are alte reguli, alte legi de funcționare decât o instituție similară din sistemul de învățământ. Curriculumul este identic cel pentru educație timpurie din grădiniță cu cel pentru educația timpurie din grădinița particulară Equilibrum, prin urmare nu există diferențe legislative, de curriculum, între instituții de stat sau instituții private. Diferența o face viziunea pe care fondatorul, chiar managerul unității de învățământ o are cu privire la modul în care funcționează sau urmează să funcționeze o instituție de învățământ. Viziunea. Cum folosește experiența mea de atâția ani în sistemul de învățământ de stat? Păi în primul rând aș spune că îmi folosește foarte tare rigoarea sistemului de învățământ de stat. Rigoarea, componenta legislativă pe care, vrând nevrând, a trebuit să o asimilez și să o pun în aplicare, multe dintre documentele care stau la baza procesului administrativ și organizatoric al unei instituții de învățământ îmi sunt deja cunoscute din experiența mea în Inspectoratul Școlar și ulterior în Ministerul Educației.

Maria Manea, înainte de a crea grădinița Equilibrium, a avut rolul de funcționar în Ministerul Educației

Vii dintr-o zonă în care puteai să creionezi niște mișcări, niște modificări în sistem. De ce ai ales să schimbi asta cu zona privată?

Maria Manea: Componenta de politici publice aparține mai degrabă forului superior, care este Ministerul Educației. Nu aș putea spune că în cadrul Inspectoratului Școlar vorbeam despre politici publice. Nu. Inspectoratele Școlare sunt cele care pun în aplicare teritorial politicile publice ale Ministerului Educației. În ceea ce privește experiența mea în cadrul Ministerului Educației, prea puțin pot să spun că am fost un factor de decizie în ceea ce ar fi trebuit să însemne o politică publică. De ce? Pentru că portofoliul pe care eu l-am ocupat a fost acela de Secretar de Stat pentru Proiecte cu Finanțare Europeană, care generează mai puțin politici publice. Proiectele de obicei sunt elaborate, gândite de către o echipă de specialiști în baza politicilor publice existente ale Ministerului Educației sau printr-o serie de recomandări pe care specialiștii practicieni le fac, astfel încât politicile publice să se schimbe și să fie cumva interconectate cu nevoile existente în cadrul proiectării. În acest caz, cu finanțare europeană. De ce am renunțat la a ocupa o demnitate publică? O funcție publică? Pentru că visul acesta de a da naștere unei instituții de învățământ de educație timpurie nu este nou. Toți prietenii mei, cei care mă cunosc știu că de aproape 10 ani aveam în plan să deschid această instituție de educație timpurie. Deci nu e o chestiune care mi-a venit acum în minte sau în suflet, ci ea aparține interiorului meu de ceva vreme. Ca ea să fie posibilă însă era nevoie ca eu să cresc întâi de toate profesional, să mă maturizez profesional și să am suficienți bani astfel încât investiția să poată să fie posibilă.

Care este schimbarea de care ești cea mai mândră pe care ai provocat-o în instituțiile publice în care ai fost și care este schimbarea pe care plănuiești să o faci din postura de instituție de învățământ privat?

Maria Manea: Principala schimbare pe care mi-am dorit-o în momentul în care am fost numită inspector școlar pentru proiecte europene, un inspector școlar tânăr – aveam 29 de ani atunci când am ocupat această poziție  – a fost aceea de a conferi mai multă flexibilitate funcției de inspector școlar, mai multă deschidere printr-o comunicare mai flexibilă cu publicul, pentru că există o tendință în sistemul acesta de a considera o instituție precum un inspectorat școlar sau o funcție precum aceea de inspector școlar drept riguroase, inflexibile și cu bariere în comunicare. Și atunci, primul lucru pe care l-am făcut a fost acela de a deschide larg ușile biroului pe care îl aveam –  era un birou pe care îl împărțeam cu alți 3 inspectori școlari – e bine de știut și această realitate din cadrul unui inspectorat școlar, că poate lumea își imaginează că a fi inspector școlar înseamnă să împărățești un birou singur. Ei, nu. La nivelul Bucureștiului împărțeam un birou cu alți trei inspectori școlari. A deschide ușa biroului meu, a răspunde întotdeauna la telefon, chiar dacă nu răspundeam în momentul în care eram apelată, răspundeam întotdeauna înapoi – deci a nu lăsa niște apeluri nepreluate, a manifesta disponibilitate atunci când mi se solicita acest lucru, pentru că eu cred că o astfel de funcție, repet, nu înseamnă să fii numit acolo și să consideri că această numire ți se cuvine, îți aparține. Nu e un bun pe care îl moștenești, ci este o funcție pe care o preiei cu susținerea pe care în mod real și cinstit ar fi bine să o rostim mai mulți. De foarte multe ori astfel de funcții publice, de demnități au o susținere politică, așa cum mi s-a întâmplat și mie. Am ocupat funcția de stat în Ministerul Educației printr-o susținere politică. Nu am considerat însă că această susținere politică este suficientă și că ea mi-ar conferi dreptul absolut de a mă comporta discreționar sau așa cum numai eu gândeam sau puteam cu oamenii. Nu. Am considerat că este o obligație pe care o am de a fi la dispoziția oamenilor din sistem care aveau nevoie de experiența mea, de expertiza mea, de sfaturile mele.

Care este schimbarea pe care ai adus-o în Minister de care ești cea mai mândră?

Maria Manea: Proiectul de care sunt cea mai mândră este legat de educația outdoor. Am încercat, și în cadrul Inspectoratului Școlar, și în cadrul Ministerului Educației, să aduc întotdeauna în discuție proiecte cu titlu de noutate, de inovație în sistem. A venit pandemia și ne-a arătat că spațiul școlii devenise insuficient, a doua oară impropriu pentru numărul de copii pe care îl cuprindea o sală de clasă și profesorii, învățătorii au găsit tot felul de soluții inovative, astfel încât să mențină siguranța și sănătatea copiilor și să schimbe ceea ce altădată era considerat în mod convențional spațiu de învățare: clasa. Și atunci proiectul de educație outdoor pe care l-am generat la nivelul Ministerului Educației, a oferit posibilitatea unităților de învățământ din întreaga țară – și nu doar acestora, ci și ONG-urilor, de exemplu – să scrie proiecte și să obțină finanțări astfel încât să-și amenajeze curțile școlilor, ca acolo să se poată derula activități de învățare non-formală, dar și formală. Nu doar să-și doteze curțile școlilor, ci și să doteze și unitatea de învățământ cu materiale necesare pentru desfășurarea acestor activități de învățare informală și să-și formeze profesorii în spiritul acestei educații, care se pare că are o contribuție relevantă, importantă, serioasă la combaterea abandonului școlar, la rezolvarea problemelor de inechitate și, până la urmă, la menținerea trează a atenției, a creativității, a participării copilului în mediul educațional.

Care este schimbarea pe care vrei să o faci din zona privată cu instrumentele pe care le ai?

Maria Manea: Schimbarea pe care vreau să o fac din zona privată ține de modul în care ne raportăm la educația timpurie, la primii ani. Cei 7 ani, altădată, de acasă s-au transformat. Pentru că mama a început să devină activă, e în câmpul muncii, se întoarce mai devreme în câmpul muncii, și cei 7 ani de acasă nu mai pot fi puși exclusiv pe umerii sau în responsabilitatea părinților. Cei 7 ani de acasă devin ani în care familia este importantă, dar în egală măsură devine importantă și creșa, și grădinița. De ce sunt acești 7 ani importanți și de ce e bine să conștientizăm importanța acestor primi 7 ani? Noi trăim în România un moment istoric prin trecere creșelor în sistemul de învățământ preuniversitar – s-a întâmplat la începutul acestui an, odată cu promulgarea de către Președintele României a legii, creșele au intrat – o parte dintre ele – în sistemul preuniversitar. Ce ne spune acest lucru? Ne spune că dacă altădată asociam sistemele de educație timpurie ante-preșcolare preponderent o dimensiune de creștere și îngrijire, dezvoltare a copilului, de data aceasta vorbim și despre o componentă importantă pe care o atribuim primilor ani –  de la 0 la 3 ani – o componentă educațională. Pentru că acesta este principalul element de noutate pe care îl trăim cu toții: componenta educațională pe care o atribuim primilor trei ani din creșterea, dezvoltarea și îngrijirea copiilor. Ce vreau să aduc aici nou este următorul model care nu îmi aparține, pe care l-am vizitat, l-am observat, l-am documentat, pentru care m-am format – abordarea educațională Reggio Emilia. Ce înseamnă concret abordarea educațională Reggio Emilia? Pentru că este o întrebare pe care mi-o pun la vizionarea spațiului mulți părinți, care poate nu au auzit de Reggio Emilia, dar au auzit de Montessori, de Waldorf, de Step by Step.

Important de spus faptul că Reggio Emilia este o abordare educațională și nu o alternativă educațională. Ce înseamnă o abordare educațională? Înseamnă că ea imprimă niște principii, niște valori, o filosofie, o viziune asupra creșterii, dezvoltării și educării copiilor în primii ani de viață. Pentru cei care nu știu lucrul acesta – și cred că sunt foarte mulți în sistemul educațional românesc… și mulți părinți – trebuie să știți că acest curriculum pentru educație timpurie aprobat în anul 2019 printr-un ordin de ministru are la bază foarte mult din aceste principii, filosofii, valori ale abordării Reggio Emilia. Și când spun foarte mult mă refer la multe metode care au fost împrumutate, multe dintre valorile care se regăsesc în partea de motivare a curriculum-ului pentru educație timpurie. Cum s-a întâmplat acest lucru? S-a întâmplat tot prin schimb de experiență, participare directă și imediată a specialiștilor din România în Reggio Emilia sau a proiectelor prin care au putut să intre în contact cu specialiștii Reggio Emilia. Și atunci, când au văzut că această abordare, acest model este unul funcțional, inovativ, lasă libertatea copilului de a crește fiind observat și ghidat în funcție de interpretarea care se face acestei observații, atunci când au observat că la îndemâna copilului pot fi oferite și astfel de materiale decât cele convenționale pe care le ofeream noi în grădinițe, acești specialiști români au documentat abordarea și au generat acest curriculum românesc, repet, inspirat în bună măsură din abordarea educațională Reggio Emilia. Nu m-aș hazarda să ofer un procent, însă în mod realist eu cred că ne îndreptăm către 70% inspirație din Reggio Emilia în acest curriculum, pe care personal îl consider cel mai modern și cel mai flexibil curriculum pe care la momentul acesta îl are sistemul de învățământ românesc.

Ce ți-a plăcut ție? De ce ți-ai educa copilul în această filosofie?

Maria Manea: În primul rând ar trebui să vin și să văd concret ce înseamnă această abordare Reggio Emilia. Repet: când un părinte deschide ușa grădiniței Echilibrum el va observa niște lucruri: intră în curte. Curtea este generoasă, spațiul trebuie să fie generos pentru explorarea outdoor a copilului. Asta o știm cu toții. Nu este un element pe Reggio Emilia ni-l spune acum, nu inventează acum apa caldă. Nu. Copiii au nevoie de spațiu interior și exterior pentru a se manifesta. Numai că spațiul acesta exterior trebuie să fie și el gândit și organizat corespunzător în funcție de nevoile pe care specialiștii în educație le-au observat de-a lungul timpului pentru acești primi ani de viață. Când intri într-o grădiniță Reggio Emilia, primul lucru care te surprinde și te fascinează este faptul că grădinița nu arată în mod convențional așa cum o identifici la noi. Ce înseamnă că nu arată în mod convențional? În primul rând, grădinițele lor nu sunt construite pe verticală. Sunt construite pe plan. Există doar parter. Fiecare dintre grădinițele lor și fiecare sală de clasă are acces la curte. Un lucru estrem de important. Sunt foarte multe ferestre, ferestre mari, care să îi ofere posibilitatea copilului să zărească, să observe lumea exterioară. Ce facem noi comparativ, din păcate, este să construim multe ziduri pe verticală și să-l îndepărtăm pe copil de pământ, de nisip, de iarbă, de tot ceea ce natura îi oferă în mod firesc. Ei nu fac asta. Ce fac foarte important? Construiesc grădinițele la intrarea în parcuri, tocmai ca să îi ofere copilului accesul la natură, pe care ei îl consideră al treilea profesor al copilului. Dacă grădinița nu poate fi construită la intrarea într-un parc, atunci echipa de educatori împreună cu managerul grădiniței au obligația împreună să facă un tur al împrejurimilor grădiniței, să găsească primul parc cel mai apropiat de grădiniță și multe dintre activitățile grădiniței se petrec în parcul acela. Apoi te surprinde cromatic, pentru că nu arată grădinița așa cum o știm noi. La noi sunt extrem de colorate. De foarte multe ori aceste culori sunt excitante pentru ochi, ei gândesc în profunzime esența cromatică și felul în care aceasta influențează viața de zi cu zi a copilului în grădiniță. Pentru ei este important ca acest amestec cromatic să fie pastelat, astfel încât să nu obosească copilul, să nu-l suprastimuleze, să nu-l excite pentru că, la vârsta asta, copiii și-așa sunt plini de energie, plini de elan, și atunci mediul trebuie să fie calm, firesc.

Grădinița nu e un loc care desparte copilul de ceea ce el vede în mod firesc în exteriorul lui, în viața lui exterioară. Pentru că ați observat că noi facem des asta. Îl scoatem pe copil din lumea lui, din parc, din natură, din casa lui, unde descoperă culorile firești ale naturii: maro, verde și îl ducem într-un loc unde, dintr-odată, e mult roz pe perete, mult verde crud sau albastru intens sau roșu sau mai știu eu ce. El nu este obișnuit să găsească aceste culori în mod firesc în existența lui, și atunci îl ducem într-o lume care îl închide cumva într-o bulă și ne și dorim ca în bula aceea să se simtă bine. Destul de greu de obținut lucrul acesta. Mergem mai departe. Ce descoperim? Curtea în care copilul va găsi așa: pietre, nisip, iarbă, pământ. Niciodată într-o grădiniță Reggio Emilia nu o să descoperim ciment, cauciuc, ci doar elementele naturale pe care copilul în mod firesc le regăsește oriunde ar merge el în exterior. Sigur că noi trăim în oraș și suntem înconjurați de betoane, existența este profund industrializată, cu atât mai mult cu cât rolul nostru de adulți este de a construi și oaze de natură pentru acești copii să nu-i alienăm definitiv de tot ceea ce înseamnă comuniunea cu natura. Literatura vorbește despre comuniunea cu natura de secole. E foarte importantă pentru echilibrul emoțional al nostru al tuturor. Ce facem când nu ne simțim bine și vrem să ne oferim un moment de liniște, de echilibru emoțional? Mergem natură, în mijlocul ei. Asta se întâmplă exterior. Interior: italienii pun un mare accent pe interdependența între pedagogie și arhitectură. Adică felul în care sunt gândite spațiile de învățare este în dependență cu felul în care sunt gândite activitățile de învățare. Nu degeaba niciodată în grădinițele lor nu veți găsi holurile dreptunghiulare pe care le găsiți în grădinițele noastre. Exclus. În grădinițele lor holul este circular și se numește piață. De ce se numește piață holul? Pentru că aceste grădinițe au fost construite, la începuturile lor, în secolul XX, și cel care stă la baza principiilor acestei pedagogii este pedagogul italian Loris Malaguzzi, aceste grădinițe au fost generate, gândite de întreaga comunitate. Deci nu doar de autorități, ci de autorități, de părinți, de profesori. Ei toți au pus mâna și au gândit cum ar fi trebuit să arate după cele două Războaie Mondiale și după efectele dezastruoase asupra economiei, asupra societății în sine și mai ales asupra educației, cum ar fi trebuit să arate noile spații de învățare. Mă rog, atunci erau și primele spații de învățare.

Clasele sunt într-o mobilitate permanentă, într-o configurare permanentă în funcție de obiectivele didactice. Adică se schimbă funcționalitatea clasei, în funcție de cum își gândește educatorul –  sau echipă de educatori, pentru că ei lucrează foarte mult în echipă, dar nu doar verbal. Au un coordonator al educatorilor, care asigură continuitatea și uniformitatea procesului, a proiectării și a planificării în respectivele grădinițe. Baia și bucătăria sunt spații de învățare – rutina de îngrijire, de masă. Am văzut acolo copii care își formaseră reflexul de a-și descărca farfuriile cu mâncare, de a-și pune farfuriile în suportul pe care tot ei îl duceau la bucătărie. Ce m-a fascinat pe mine prima dată când am văzut lucrurile astea a fost exact această autonomie, independența pe care o oferă copiilor. Noi suntem mereu cu sufletul la gură ca ceva să nu se întâmple cu copiii.

Ce ne-ar costa ca o astfel de abordare să fie prezentă în toate grădinițele de stat?

Maria Manea: Nu ne-ar costa mare lucru, pentru că echipa de educatori cu care eu am mers în Reggio Emilia – am fost 44 de oameni, apropo de ce am mai făcut la Ministerul Educației. Nu am păstrat doar pentru mine aceste lucruri, ci am vrut întotdeauna să le dau mai departe – am selectat câte unul sau doi educatori din fiecare județ al României care să meargă acolo și toți au fost de acord că sunt lucruri care se pot face și la noi. Și cu bani foarte puțini. De ce ar fi nevoie? Primul lucru pe care îl constați într-o sală de clasă Reggio Emilia este că ei nu au prea multe jucării. Sau nu au jucării standard, prefabricate, pe care să le pună la îndemâna copiilor. De ce? Ei consideră că orice lucru standard, prefabricat, care are o funcționalitate deja setată îi ucide creativitatea copilului. Prin urmare, le-au eliminat. Cu ce le-au înlocuit? Ce regăsești la ei? Regăsești foarte multe materiale naturale, elemente reciclabile. Cu ele, educatorii împreună cu copiii generează materiale creative. Folosesc lemn mult, culoare, lut – și Maria Montessori spunea că cu cât copilul își folosește mai mult mâinile, cu atât creierul lui se dezvoltă mai mult – și educatorul îl observă: ce construiește? Ce generează? Și interpretează produsul acela. Pentru un adult are o semnificație, pentru un copil de 2-3 ani are o cu totul altă semnificație. Materialele acestea naturale, reciclabile, se găsesc la ei într-un depozit gândit de autoritatea locală. Acolo firmele mari, industriale, aduc nu deșeuri, ci materiale care nu au putut intra în procesul de fabricare: nasturi, papiote, de toate. Educatorul merge acolo și le ia cu titlu gratuit și le folosește în activitatea didactică. La noi, majoritatea materialelor sunt cumpărate de părinți. Și nu sunt de acord ca timpul părintelui să meargă în această direcție, să alerge prin magazine după materiale. Timpul meu de părinte trebuie să meargă în direcția continuării activităților de la grădiniță și, eventual, a ceea ce aș putea să fac suplimentar acasă.

Ce dai tu mai departe?

Maria Manea: Mai departe încerc, de ceva timp, să conving o autoritate locală – că va fi vorba despre una de sector, că va fi despre cea municipală, încerc să conving o autoritate locală de necesitatea înființării acestui depozit. Pentru că noi vorbim mult și des despre sustenabilitatea, despre educația pentru sustenabilitate, dar facem prea puțin în școală. Rămânem tot la nivel teoretic și mai puțin la nivel practic și ar fi momentul să facem și la nivel practic asta: cât costă o autoritate locală să pună bazele unui asemenea depozit unde nu ar face altceva decât să adune aceste materiale de la agenți industriali care oricum le aruncă? Și am convingerea că această dorință va deveni realitate. În sensul acesta, când am merg în Reggio Emilia m-am întâlnit cu primarul de acolo, a lansat o invitație unei autorități locale din România pentru a veni… trebuie să vezi. Oricât de mult ți-ar povesti cineva care a fost impresionat și însuflețit de ceea ce a văzut acolo, până nu vezi nu poți să înțelegi. Iar oamenii aceia sunt dispuși să împartă din exemplele de bune practici peste tot în lume.  

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO