În căutarea Indiei pierdute. Note de călătorie semnate de Dimi Culcer (I)

Nota editorului: Dimi Culcer este fizician, lector la University of New South Wales din Sidney, Australia. S-a născut cu 39 de ani în urmă la Bucureşti, unde a început studiile la Liceul Jean Monnet, iar în 1991 a plecat la Londra, împreună cu mama sa. Acolo a absolvit London Oratory School şi a studiat fizica la Oxford, unde a obţinut masteratul în 2000. A trăit apoi zece ani în SUA, unde a devenit doctor în fizică la University of Texas, Austin, şi a efectuat două stagii post-doctorale la Argonne National Laboratory, Chicago, şi University of Maryland. După trei ani la University of Science and Technology of China din Hefei, devine lector la UNSW şi se mută la Sidney cu familia. Ca orice pasiune autentică, pasiunea pentru India refuză să fie rezumată într-o ecuaţie, dar suportă identificarea câtorva jaloane, începând cu cărţile pe care le-a găsit în biblioteca familiei, mai ales scrierile lui Mircea Eliade si traducerile cartilor clasice indiene precum Bhagavad Gita efectuate de autori romani. Călătoriile au desăvârşit ulterior ceea ce forţa germinativă a cărţilor născuse deja. Notele de călătorie de mai jos se referă la cea mai recentă călătorie a lui Dimi Culcer în India, în decembrie 2015. Începând de astăzi, vi le prezentăm în 4 episoade.

Demult mă bătea gândul  să scriu un nou jurnal de călătorie, aşa că nu puteam refuza prilejul oferit, la sfârşitul anului 2015, de invitaţia Institutului Indian de Tehnologie (Indian Institute of Technology – IIT), situat pe malul lacului Pawai, din Mumbai. De prea mulţi ani India, ca entitate fizică, începuse să se estompeze în mintea mea şi o parte din mine se temea că o voi pierde definitiv. Graţie strădaniilor prietenului meu Swaroop, am avut şansa să-mi revăd patria spirituală. În trecut, călătorisem în India de unul singur, un burlac solitar printre alte câteva milioane de oameni, plecat să exploreze tărâmuri exotice. În viaţa mea actuală nu-mi lipseşte niciodată societatea, şi totuşi adesea mă simt mai singur ca oricând. 

Perspectiva revenirii în India mi-a răscolit amintirile. Mi-a revenit cu putere în minte prima carte citită în limba engleză, în adolescenţă, înainte de a pleca în Anglia – era Mahabharata repovestită de Rajaji. Când am menţionat acest lucru în primele luni de şcoală la Londra, noii mei colegi au izbucnit în râs uimiţi.

Cu mintea asediată de amintiri, urmăream şuvoiul de pasageri cu care aveam să călătoresc de la Singapore la Mumbai, un adevărat mozaic al societăţii indiene: oameni de afaceri, tineri expaţi, studenţi cu feţe de şoareci de bibliotecă, inteligente şi sigure pe sine, rude venite în vizită în port tradiţional, cupluri tinere, în plină ascensiune socială, cu maniere evident occidentalizate, cupluri prospere dar mai înaintate în vârstă, îmbrăcate modern dar cu un comportament din alte vremuri, oameni modeşti plecaţi la muncă înafara ţării ca să trimită bani acasă, bătrâni descărnaţi amintind de Mahatma Gandhi, hinduşi credincioşi în straie tradiţionale, musulmani cu bărbi până la pământ, Sikh-i cu bărbi îngrijite şi turbane multistratificate înfăşurate în jurul capului; în sfârşit, tot microcosmosul indian unit în cuget şi în simţiri de o singură aspiraţie: aceea de a forţa regulamentul privind bagajele de mână până la limita sa asimptotică. 

Noul aeroport din Mumbai este expresia schimbărilor incredibile prin care a trecut India de la prima mea călătorie. Nu există cozi la controlul paşapoartelor, în parcarea imensă se înşiră maşinile noi şi moderne ale clasei de mijloc, iar la ieşirea spre autostradă, în mod miraculos, şoferii chiar opresc la semafor! Peisajul este împânzit cu zone rezidenţiale nou construite, mall-uri şi oraşe-satelit pentru clasa de mijloc urbană. Am aflat că există chiar un Salt Lake City la Kolkata, care presupun ca deserveşte o comunitate de brahma rishi din zilele din urmă. Vechea Indie din amintirile mele, familiară şi relaxată, părea pe cale de dispariţie, deşi merită remarcat faptul că nu am reuşit să găsesc nicăieri echipamentul echipei naţionale de cricket, ceea ce este neîndoielnic un vestigiu al haosului de altădată.

Când am ajuns la Institutul de Tehnologie, am descoperit că mă aflam de fapt într-o rezervaţie naturală, care se învecina cu Parcul Naţional Sanjay Gandhi, unde vieţuiesc leoparzi şi alte animale sălbatice. Zone extinse ale terenului ocupat de Institut împrejurul lacului Pawai sunt sălbatice şi împădurite. Spre deosebire de multe alte zone ale Indiei, aici poţi auzi păsări, insecte şi animale şi te poţi plimba în voie de unul singur. Swaroop m-a sfătuit totuşi să evit plimbările nocturne, pentru că, din când în când, cam odată la 2-3 luni, câte un leopard mai evadează din Parcul Naţional şi s-ar putea să-ţi taie calea la lăsarea nopţii, caz în care se declanşează alarma şi sosesc maşinile serviciului de urgenţă pentru a captura animalul şi a-l duce înapoi în habitatul său firesc, de cealaltă parte a gardului. Colegii mei nu ştiau să fi existat vreo victimă, deşi acum câţiva ani unul din studenţii recent sosiţi se apucase să-i povestească unui oaspete străin că leoparzii atacau 2-3 profesori în fiecare an. Se pare că tânărul era convins de veridicitatea relatărilor sale. Pe mine m-a impresionat mai mult cazul real al pescarului devorat de crocodili în mijlocul lacului Pawai, în timp ce pescuia după o metodă tradiţională, şi anume înotând cu capul sub apă, legat de o anvelopă. Am hotărât imediat să-mi caut altă sursă de peşte.

După prima noapte a călătoriei în care aveam să redescopăr această nouă ţară străveche, m-am trezit şi m-am dus la restaurant să iau micul dejun. Am văzut, în sfârşit, o vacă în plină stradă şi atunci am ştiut că sunt cu adevărat în India! Partea amuzantă este că vacile de la IIT nu aparţin nimănui, sunt o relicvă a istoriei şi sunt libere să circule netulburate pe terenul institutului, să audieze sau chiar să ţină cursuri, să împrumute cărţi de la bibliotecă, să dezvolte tehnologii de ultimă generaţie, să participe la luarea deciziilor administrative – sau pur şi simplu să urmărească viaţa din campus slobozind ocazional un puternic jet gălbui pe zidul din imediata lor apropiere. Nu uitaţi că în India nu ai nevoie să te justifici dacă eşti vacă.

În zilele următoare am făcut drumul la Mumbai cu trenul suburban de navetişti. Călătoria dura aproximativ 40 de minute. Uneori era chiar relaxant să călătoreşti cu acele trenuri din era Gupta, cu bănci de lemn, cu toate ferestrele şi uşile deschise, în care vântul îţi sufla în faţă. Treceam printr-un peisaj urban decrepit, punctat de câte un muncitor lăsat pe vine lângă şinele de cale ferată. De regulă, aglomeraţia era imensă şi era foarte cald, aşa că erai nevoit să stai în picioare într-o mare de oameni care se luptau nu atât să nu-şi piardă bagajele, cât să nu fie aruncaţi din tren. Într-o după amiază, la întoarcere, am avut plăcuta surpriză de a nimeri într-un compartiment pe jumătate gol. Dau să mă aşez când simt o mână delicată care mă bate uşor pe umăr: o tânără mă avertiza politicos că eram în compartimentul doamnelor. Aşa că m-am întors la masculii mei. În compartimentul de clasa I al bărbaţilor, un individ beat mort zăcea întins pe jos, iar alţi pasageri îl loveau cu picioarele; în cele din urmă l-au aruncat din tren. Ce să zic? A fost o scenă dezonorantă pentru ambele părţi. 

Citiţi şi partea a doua a jurnalului de călătorie semnat de Dimi Culcer