În căutarea Indiei pierdute. Note de călătorie semnate de Dimi Culcer (II)

Nota editorului: Dimi Culcer este fizician, lector la University of New South Wales din Sidney, Australia. S-a născut cu 39 de ani în urmă la Bucureşti, unde a început studiile la Liceul Jean Monnet, iar în 1991 a plecat la Londra, împreună cu mama sa. Acolo a absolvit London Oratory School şi a studiat fizica la Oxford, unde a obţinut masteratul în 2000. A trăit apoi zece ani în SUA, unde a devenit doctor în fizică la University of Texas, Austin, şi a efectuat două stagii post-doctorale la Argonne National Laboratory, Chicago, şi University of Maryland. După trei ani la University of Science and Technology of China din Hefei, devine lector la UNSW şi se mută la Sidney cu familia. Ca orice pasiune autentică, pasiunea pentru India refuză să fie rezumată într-o ecuaţie, dar suportă identificarea câtorva jaloane, începând cu cărţile pe care le-a găsit în biblioteca familiei, mai ales scrierile lui Mircea Eliade si traducerile cartilor clasice indiene precum Bhagavad Gita efectuate de autori romani. Călătoriile au desăvârşit ulterior ceea ce forţa germinativă a cărţilor născuse deja. Notele de călătorie de mai jos se referă la cea mai recentă călătorie a lui Dimi Culcer în India, în decembrie 2015. Citiţi prima parte a jurnalului de călătorie aici.

În a doua zi a şederii mele am traversat terenurile Oval şi Azad, unde tinerii jucători de cricket sunt mai numeroşi decât firele de iarbă, ca să ajung la stadionul Wankhede şi la Churchgate, apoi la hotelul unde cândva am stat o noapte cu Roxana, viitoarea mea soţie, şi în cele din urmă am ajuns la destinaţia mea de suflet: Marine Drive. Mă pregăteam să traversez, când un  necunoscut s-a apropiat de mine şi m-a întrebat: „Scuzaţi-mă, domnule, de unde sunteţi?”. „Din Australia”, i-am răspuns. „Aţi auzit de Don Bradman?” Atunci i-am spus doar„99.94”, adică scorul mediu al lui Bradman, şi am trecut strada ca să ajung pe faleză. Necunoscutul m-a urmat, ne-am plimbat împreună multă vreme şi am început să discutăm ca şi când ne-am fi cunoscut de când lumea. Mi-a pus tot felul de întrebări, de la geografia Australiei şi cricket-ul australian, până la filmele anilor ´60, ţinându-mi lungi prelegeri despre meciurile de cricket de acum o jumătate de secol, şi depănând amintiri despre Sofia Loren şi Marcello Mastroianni şi despre câte şi mai câte. Ştia destul de multe; mi-a povestit chiar despre Bowral, locul unde a copilărit Don Bradman, despre care ştia că este un orăşel lângă Sidney. Vorbea englezeşte mai prost decât mulţi dintre compatrioţii săi, dar avea un stil indirect de a pune întrebări, care mi-a amintit de primele mele săptămâni de şcoală de la Londra: „Mumbai este un oraş, şi se află în statul Maharashtra; şi Sydney este un oraş, dar ce e în jurul lui?” A trebuit deci să-i ţin o mică prelegere despre statul New South Wales. După ce ne-am despărţit, am avut altă experienţă interesantă: m-am apucat să întreb cât e ceasul şi am constatat că toţi cei pe care i-am întrebat – dar absolut toţi – aveau ceasurile reglate după altă oră, diferenţele dintre ele fiind de cel puţin 20-30 de minute. Unul din cei pe care i-am întrebat mi-a spus că este ora 12 deşi era evident că ceasul lui arăta 12:15. În India, timpul este un organism viu şi neliniştit.

În drum spre gara Chhatrapati Shivaji am regăsit restaurantul Shivala, pe care îl ratasem ultima dată când fusesem la Mumbai şi mă temeam că fusese închis. Cu 18 ani în urmă aici mă opream să mănânc în drum spre hotel. După cum prietenii mei ştiu bine, dragostea mea pentru India datorează mult bucătăriei indiene. Swaroop a contribuit serios la acest sentiment, oferindu-mi mese delicioase şi rafinate ori de câte ori eram împreună, adică, din fericire, mai bine de jumătate din timp.

Familia Pradhan, gazde bune şi dragi, m-au delectat cu nişte feluri extraordinare, inclusiv un peşte exotic local denumit jhitara, care se găseşte destul de greu. Mai târziu, în Bangalore, aveam să descopăr sucul de musambi, obţinut din limetă indiană dulce, mai gustoasă decât orice alt fruct pe care l-am pus vreodată în gură. Din păcate, tot timpul cât am stat în India am consumat o cantitate imensă de condimente, drept care m-a durut întruna stomacul. Nu mă înduram să renunţ la nici un gram de mirodenii, ceea ce m-a făcut să depăşesc cu mult limitele bietei mele suportabilităţi. Ironia sorţii a făcut ca atunci când am mâncat la Pizza Hut, într-o tentativă izolată de a reduce cantitatea de condimente din meniul zilnic, am comandat o pizza indiană care era mult mai condimentată decât mâncarea oferită de restaurantele indiene vecine.

Tot la capitolul culinar, într-o zi, la Starbucks, i-am cerut unui tip care stătea lângă mine să-mi împrumute mobilul lui ca să obţin şi eu acces la reţeaua wi-fi. Ne-am împrietenit şi am vorbit mai mult decât era nevoie. Ca mulţi dintre compatrioţii săi, studiase ingineria şi înţelegea destul de mult din articolul de fizică la care lucram, aşa că nu-l puteam trimite la plimbare cu subterfugii pe care unii dintre fizicieni le mai folosesc, inclusiv eu la seminar, ca răspuns la unele întrebări. Înainte să plece şi să scap de el, s-a întors înapoi şi mi-a cerut voie să guste din prăjitura pe care o comandasem. După ce a plecat am ridicat ochii disperat, căutând o chelneriţă căreia să-i pot cere o linguriţă curată. Din fericire, ospătăriţa îmi citise gândurile şi mi-a adus, zâmbind cu toată gura, o linguriţă nefolosită înainte să apuc să i-o cer. Spre groaza mea, când am gustat şi eu prăjitura, m-am întrebat dacă nu era cumva opera unui consiliu panchayat din Nordul Indiei, despre care voi vorbi mai jos: mi se părea că mănânc o versiune edulcorată a excrementelor despre care se spune că aceste panchayat te pun să le consumi. 

Lăsând gastronomia de o parte, până şi pregătirea pentru GRE (examenul de admitere la studiile doctorale în Statele Unite), a început tot la Mumbai în aprilie 1999, când am cumpărat ghidul Barron’s, culegerea de texte pregătitoare, la o tarabă.  De fapt, aşa cum îmi vine greu să mă mai gândesc la viaţa mea dinainte de şederea în China, amintirea vieţii mele anterioare sosirii pe Marine Drive în 1999, imediat după examenul final de la Oxford, îmi pare aproape ireală. În acel an fascinaţia pe care India o exercita asupra mea a atins punctul culminant al evoluţiei sale. Ea avea însă rădăcini vechi. În parcul Herăstrău, din apropierea casei noastre din Bucureşti, se află o statuie a lui Rabindranath Tagore, şi îmi amintesc cum, copil fiind, mă plimbam prin Herăstrău cu bunicul meu, care mi-a vorbit prima dată despre uriaşul din Bengal. Au jucat un rol important şi cărţile despre civilizaţia indiană scrise de savanţi români care cunoşteau sanscrita şi au tradus şi interpretat texte filozofice ca Gita, textul hindus cel mai apropiat de un echivalent al Bibliei. Citisem acasă şi traducerile din Mahabharata adaptate pentru copii, un amestec de proză şi versuri care îmi provocaseră o reacţie de respingere. O argumentam invocând prezenţa zeităţii Kuru pentru a demonstra vulgaritatea scrierii şi a găsi un pretext ca să nu o citesc. Şi totuşi, datorită acestei cărţi m-am familiarizat de mic cu poveştile nemuritoare ale lui Nala şi Damayanti, în care regele Nala îşi încearcă norocul la joc şi nu se mai poate opri, ajungând să piardă tot ce avea şi, în final, să-şi joace şi soţia, pe care de asemenea o pierde. După toate acestea se retrage în pădure unde petrece ani lungi de penitenţă, o obsesie indiană perenă, recâştigându-şi în cele din urmă soţia. Precum personajul din serialul comic Little Britain, şi eu am încercat odată să-mi pierd nevasta la joc…

Dar pasiunea mea pentru India i-o datorez de fapt lui Mircea Eliade, care a petrecut mai mulţi ani în India între 1920-1930, în vremea ocupaţiei britanice, a învăţat mai multe limbi şi a studiat asiduu hinduismul. Mai târziu a trăit în Franţa, unde a publicat celebra sa Istorie a credinţelor şi ideilor religioase. În cele din urmă a ajuns la University of Chicago, unde şi-a încheiat viaţa şi cariera şi unde există şi acum o catedră care-i poartă numele. În prezent catedra este ocupată de Wendy Doniger, autoarea cărţii Hinduşii (The Hindus), care a fost interzisă în India. (va urma)

Citiţi prima parte a jurnalului de călătorie aici