Soiul de struguri Isabella, zisă şi „Căpşunica” - o vicleană emigrantă din Carolina de Sud

În România, în jurul „vinului de ţară” sunt ţesute multe mituri, o parte dintre ele, destul de departe de realitate. De cele mai multe ori, despre acest vin rustic, se spune că este „foarte natural”, „extrem de sănătos”, „fără sulfiţi” şi sintagmele elogioase ar putea continua până ar umple un întreg paragraf. „Vinul de ţară” este egalat, în legendele urbane autohtone, doar de celebrele „ouă de ţară” sau de mult râvnitele „găini de ţară”. Dar, hai să n-o lungim prea mult cu mitologia şi să trecem la informaţii concrete despre Căpșunica, pe numele ei real Isabella.

Când zici „vin de ţară”, de cele mai multe ori, gândul te duce la celebrul soi „Căpşunică”. Nimic mai românesc, veţi zice… Foarte greşit! Acest soi de struguri nu este deloc românesc. Pe numele ei adevărat „Isabella”, Căpşunica a emigrat din Statele Unite, acum vreo 200 de ani, împreună cu alte câteva soiuri americane (numite generic HDP – hibrizi direct producători), către Europa de Vest. Originea soiului Isabella se pierde undeva prin Carolina de Sud, iar împreună cu el, au fost aduse, din America de Nord către „bătrânul continent”, o serie întreagă de hibrizi de viţă de vie cu denumiri de-a dreptul cuceritoare: „Noah”, „Othello”, „Lidia”, „Jacquez”, „Delaware”, sau chiar „Clinton”.

La începutul anilor 1800, soiul „Isabella” a cucerit, la propriu, vaste regiuni viticole din Europa. Motivele au fost multiple: pe de o parte, aroma intensă de căpşuni a făcut ca vinul să placă la o categorie foarte largă de consumatori (italienii l-au denumit „Fragolino” şi românii, evident, „Căpşunică”), iar, pe de altă parte, viticultorii l-au adoptat masiv, fiindcă soiul s-a dovedit extrem de productiv şi cu o foarte bună rezistenţă la boli, dăunători şi îngheţ.

Din păcate, „Isabella” împreună cu ceilalţi „hibrizi americani”, dincolo de aparentele avantaje, s-au dovedit un „cadou otrăvit” pentru viticultorii europeni. Cronicile vremii susţin că Filoxera, cumplita insectă care a distrus toate viile din Europa în jurul anilor 1900, a fost adusă din Statele Unite odată cu soiurile hibride. Dacă e adevărat sau nu, aş lăsa ampeleologii să se pronunţe, dar, ceva miez trebuie să fie în această afirmaţie, atât timp cât, în 1930, „Isabella” a fost interzisă în Italia şi în 1934 a fost complet eliminată din Franţa.

Ceva mai recent, în 1979, Comisia Europeană a interzis şi ea soiurile hibride. Dacă a fost o decizie politică, protecţionistă, care a vrut să favorizeze soiurile europene – e o discuţie ceva mai lungă, pe care n-aş deschide-o tocmai acum. Argumentele ştiinţifice pe care se bazează legislaţia europeană pentru a interzice hibrizii direct producători ţin de calitatea slabă a vinului obţinut (concentraţii mici de alcool, culoare instabilă, gust „foxat”, predispoziţie la oţetire), dar şi de concentraţia mare de alcool metilic (toxic pentru organismul uman) depistată în aceste vinuri.

Lăsând politica la o parte, e limpede că soiurile hibride din „lotul Isabella” nu au fost, pe termen lung, un plus pentru viticultura europeană şi, implicit, nici pentru cea românească. Un comunicat de presă, publicat de Institutul Naţional pentru Statistică în septembrie 2016, devoalează o cifră absolut îngrijorătoare: în România, jumătate din suprafaţa cu viţă de vie este, în continuare, cultivată cu soiuri hibride. Adică, nu avem viţă de vie nobilă decât pe cealaltă jumătate. Ceea ce înseamnă, în termenii cei mai simpli cu putinţă, că „grădina vinului românesc” este, încă, pe jumătate năpădită de buruieni.