Cristina Tudor este actriță iar de curând s-a lăsat inspirată de poveștile familiei ei, extraordinare istorii de dragoste și supraviețuire în vremuri de moarte și durere, pentru a scrie scenariul unui spectacol ce te pune pe gânduri, Generații – Moștenirea tăcută.
„Nu știu dacă aș fi supraviețuit circumstanțelor care au fost date străbunicilor mei, dar cu siguranță empatizez cu ei și cu ce au reușit să realizeze, iar acest lucru mie îmi dă foarte multă inspirație în anumite moduri în care mi-ar plăcea să-mi trăiesc viața.”
De ce crezi că o poveste despre generații poate deveni un spectacol interesant pentru publicul tău?
Cristina Tudor: Poveștile despre familia mea m-au interesat și inspirat într-un mod foarte special. Știu că fiecare familie are acest tip de poveste care generează niște idei și niște principii de viață, valori sau tipare comportamentale pe care le conștientizăm mai mult sau mai puțin. Ajungem astfel să aderăm și noi la ele sau să ne dezvoltăm propriile valori și principii, învățând din experiențele trecutului.
Ceea ce e unește generațiile dincolo de timp sunt emoțiile sau evenimentele general umane: iubirea, dorul, pierderea, nașterea, moartea. Toate astea ni se întâmplă tuturor la un moment dat sau suntem martori la ele și nu avem cum să nu ne lăsăm uniți de ele, indiferent de ce ne desparte altfel, de pildă diferențele de generație.
Este un anumit profil al familiei tale care te-a inspirat sau ce ai trăit tu în această familie, emoțiile esențiale despre care spuneai, ce a fost definitoriu?
Cristina Tudor: Cumva amândouă. Personaje din familia mea, pe care nici nu aveam cum să le fi cunoscut mi-au provocat un atașament special doar prin poveștile pe care le-am auzit despre ele. Oameni care au trecut prin dificultăți foarte mari și cumva au reușit să supraviețuiască. Apoi aș spune și despre anumite trăiri pe care le-am avut și care m-au inspirat.
Cine sunt oamenii despre care vorbești?
Cristina Tudor: Sunt străbunicii mei, despre care am auzit povești de la bunicii mei, despre întâmplări care s-au petrecut pe fundalul ultimului război mondial și al schimbărilor de regim care au urmat.
În spectacol apar străbunicul patern și cel matern, care a supraviețuit războiului și care a avut trei soții, fiindcă primele două au murit în condiții tragice. Prima lui soție s-a dus, la 25 de ani, din pricina unui diagnostic de pneumonie, după ce, la 17 ani, a trebuit să se mărite pentru a ușura povara familiei ei. Iar când s-a dus avea deja 5 copii.
A doua soție s-a dus în timpul celui de-al doilea război mondial. Părinții eu muriseră în primul război mondial și a moștenit averea acestora. Moștenirea a făcut-o foarte interesantă pentru vechilul ei, care o amenința că va vinde din terenuri și că o va trimite într-un stabiliment sau o amenința cu moartea, dar din fericire străbunicul meu, țăran, fără îndoială, a salvat-o, fiindcă s-a întâmplat să fie acolo în ziua în care ea semna pentru vânzarea unei păduri.
În aceeași zi au decis să se căsătorească, pentru a o scoate de acolo și a iubit-o foarte mult. Au avut copii, dar ea s-a prăpădit în timpul celui de-al doilea război mondial. Văduv, străbunicul a decis să nu se mai însoare vreodată. Iar ce i-a zdruncinat decizia a fost faptul că a întâlnit-o pe cea de-a treia lui soție, care a supraviețuit invaziilor din zona Moldovei. Ea era fata unui hangiu și timp de trei ani s-a ascuns într-o pivniță, de frica armatelor invadatoare. În cele din urmă când un butoi din apropiere a explodat, iar ea a supraviețuit incidentului și-a jurat că toată viața se va bucura de natură, de flori și de soare, după acei ani de întuneric petrecuți în pivniță.
Iar asta este doar o parte a familiei. Foarte multe astfel de povești se împletesc una cu cealaltă și personajele care intră în scenă se întreabă unul pe celălalt despre familia și experiențele fiecăruia.
Cum te-au influențat pe tine aceste povești?
Cristina Tudor: Au avut un impact foarte profund asupra mea fiindcă m-au făcut să realizez singură că oamenii trec prin aceleași experiențe ca noi, că eșuează la fel ca noi și în acel moment nu ne mai simțim singuri.
Pe mine, poveștile familiei mele m-au inspirat și mi-au dat un sentiment de forță venit din încrederea că orice dificultăți ar apărea eu pot trece peste ele. Sau dacă nu trec peste ele, îmi rămân în minte aceste figuri care îmi dau curaj.
Pe de altă parte, știi ce vor zice cârcotașii: suntem în secolul XXI, iubirea s-a mutat acum în tehnologie, pe Instagram, pe Tinder, fără nicio frământare sau durere a războiului. Cât de actual, așadar, mai este acest registru de lectură pe care îl propui tu?
Cristina Tudor: Mesajul pe care îl aduc eu în lume este că experiențele fiecăruia dintre noi, fără îndoială, sunt unice, dar împărtășindu-le, vorbind despre ele ne apropie unii de ceilalți.
Tot ce trăim noi este valid și important, suntem înconjurați de atât de mulți factori șocanți, agresivi uneori, de un divertisment care se bazează pe sclipici și pe wow!, care își are locul, desigur, fiindcă funcționează ca un debușeu, dar până la urmă rămânem cu gustul amar că propriile noastre experiențele nu sunt atât de spectaculoase.
Dar ele sunt.
O atingere de mână a persoanei de care suntem îndrăgostiți ne creează emoții atât de puternice, încât acest gest nu are cum să nu fie dramatic, nu are cum să nu fie împărtășit și povestit.
Experiențele, viața în sine sunt spectaculoase, iar asta ne poate lega de alte generații, de oameni cu alte perspective decât ale noastre sau oameni de care ne separă orice altă diferență.
Care e mesajul universal care rămâne peste această trecere a timpului?
Cristina Tudor: Că trebuie să fim atenți la propriile noastre trăiri, să le dăm însemnătate și să le valorizăm în comunicarea cu noi înșine și cu ceilalți.
Nu știu dacă aș fi supraviețuit circumstanțelor care au fost date străbunicilor mei, dar cu siguranță empatizez cu ei și cu ce au reușit să realizeze, iar acest lucru mie îmi dă foarte multă inspirație în anumite moduri în care mi-ar plăcea să-mi trăiesc viața.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
