Bologna: oraşul văzut de sus

Aţi avut vreodată senzaţia, atunci când aţi ajuns pentru prima dată într-un oraş,  că acolo e locul unde parcă ai trăit de când e lumea, sau ai vrea să trăieşti de acum încolo pentru restul vieţii?

Am avut şansa să merg destul de des in Italia şi întotdeauna am considerat-o, datorită oraşelor ei, una din cele mai frumoase ţări din lume.

Istorie, arhitectură, artă, muzee, mâncare, vinuri etc.

Recent, imaginea despre această ţară mi-a fost reîmprospătată, sau mai mult, fixată pe retină, dar şi în suflet.

Cine a reuşit să facă asta? Bologna!

Acest oraş, atunci când te îndrepţi dinspre aeroport spre centru, te pune puţin pe gânduri. Oare am făcut bine că am venit aici? Nu e cam vechi totul? Oare o fi ceva de văzut? Mai bine mergeam iar la Roma…

Dar îngrijorarea se transformă uşor, uşor în linişte, iar mai târziu te uiţi în jur şi le spui celor ce te însoţesc, „vedeţi, v-am spus eu că am ales bine!” şi te mândreşti că tu i-ai adus aici, de parca eşti primarul oraşului sau stăpân peste acele meleaguri.

Bologna ţi se arată repede. Te îmbată rapid, te ia val cu val şi te face să devii dependent. Cumva, acest oraş le dă sens şi celorlalte oraşe. Da, eram îndrăgostit de Florenţa. E superbă, dar această ultimă revelaţie, Bologna, deşi mică, ea parcă le stăpâneşte pe toate. E discretă şi totodată măreaţă prin frumuseţea ei. Cred că aţi mai avut bucuria şi în alte locuri să vă uitaţi de jur împrejur şi să daţi cu ochii numai de frumos.

Piaza Maggiore, Basilica San Petronio, o biserică veche de vreo 600 de ani, construită în stil gotic, impunătoare, dar totodată cu un interior de o decenţă rară, străzile, da, străzile… nu te lasă să stai. Parcă te invită la o plimbare fără sfârşit ce parcă îţi dă şi mai multă energie să mergi mai departe, şi mai departe.

Noroc că din când în când  micile piaţete, care apar parcă la un gând cu tine, sunt amenajate cu terase la care găseşti toate bunătăţile. Ce? Cum ce? Platouri de prosciutto e salame, paste peste paste şi vin. De toate felurile, pe toate gusturile şi, important, pentru toate buzunarele!

După o astfel de desfătare îmi amintesc că trebuie să fac mişcare. Nu vreau să mi se spună atunci când ajung acasă „Dar ce bine arăţi, te-ai mai împlinit!” şi atunci mă îndrept spre cel mai înalt punct de observaţie al oraşului.

Turnul Asinelli, în interiorul căruia se află 498 de frumoase trepte pe care urma să le urc. Din cei patru câţi eram la baza turnului, am urcat doar doi. Ana (fina mea, ca să nu avem discuţii) şi cu mine. Celelalte două persoane, Roxana şi Andrei, ea la o cafea, el la o bere.

Plătim intrarea în turn, ne uităm în sus şi următorul gând – nedeclarat de jenă -, era să le cerem banii înapoi şi să ne aşezăm şi noi la acea masă vicioasă; dar nu, pornim la drum!

Abia mai târziu, atunci când am început să-mi aud inima în urechi, ne-am dat seama că, deşi aşteptam ca oraşul să ni se arate la orizont, eram, de fapt, la o treime din cât urma să urcam. La un moment dat se aude un zgomot, gălăgie. Dar ceva deloc potrivit şi normal pentru acel spaţiu, dar parcă erau nişte sunete cunoscute.

Ce să fie, ce s-a întâmplat?

Gălăgia creştea tot mai tare şi mai tare, până când în faţă ni s-a arătat şi sursa, în toată splendoarea ei.

O familie de români ce comunicau, aşa cum numai noi şi ruşii ştim să o facem atunci când suntem în vacanţe.

În cele din urmă, ajungem sus. Eu întreg şi în formă, iar Ana… uşor bronzată. Realizez imediat ce înseamnă sala şi kilometri pe care îi alerg săptămânal.

Dar în faţa noastră apare ea, Bologna!

Imaginea ce se arată în faţa noastră era a unei picturi vechi, pe care ai vrea să o iei acasă cu tine. Străduţe, bulevarde, biserici, umbre, lumini aşezate parcă pe pânză de un pictor bătrân care astăzi trăieşte de pe o zi pe alta din ce vinde la colţul străzii.

Simţeam că nu doresc să cobor în curând. Voiam să mai stau acolo şi să mă bucur de timpul ce stătea în loc. Dar, să mă trezesc şi să nu uităm de cei de jos!

La coborâre, am identificat terasa unde cafeaua şi berea se serveau cu pulsul la 70, iar eu, printr-un gest elegant, i-am smuls berea din mână bunului meu fin Andrei şi am băut-o cu sete şi cu poftă, dar fără acel sentiment de vinovăţie ce m-ar fi încercat dacă nu aş fi văzut cu câteva minute în urmă, Bologna, de sus.

Aceasta a fost ultima imagine ce mi-a rămas în suflet şi care m-a făcut să simt că Bologna este oraşul meu, că a fost dintotdeauna şi că va rămâne unul din locurile în care mă voi întoarce şi mă voi simţi ca acasă.

Ce dor mi s-a făcut! …

Citiţi mai multe articole semnate de Virgil Ianţu pe virgiliantu.ro