Cursa de 24 de ore de la Le Mans

M-am tot gândit ce titlu să aleg pentru un articol pe care oricum nu ştiu de unde să îl încep. Pentru că asta este menirea unui titlu: să fie suficient de scurt, suficient de sugestiv dar şi suficient de interesant sau intrigant încât să te îmbie a parcurge scrierea ce-l poartă.

Asta cu „nu ştiu de unde să încep” nu derivă din vreo lipsă de inspiraţie ci tocmai din bogăţia de trăiri căpătate la faţa locului, într-un carusel nebănuit de emoţii, asezonate cu potopul de informaţii referitoare la una dintre cele mai importante şi mai vechi competiţii de anduranţă din istoria automobilismului: cursa de 24 de ore de la Le Mans. Cum se spune: „been there, done that”…

Pe scurt, pentru cei mai puţin familiarizaţi: de-a lungul a 24 de ore, pe circuitul de la Le Mans, din Franţa îşi măsoară forţele fără întrerupere echipe de fabrică sau private, punându-şi la bătaie maşini care nu cunosc echiparea de stradă, prototipuri fioroase care oferă spectacol de înaltă măiestrie. Practic acelaşi vehicul rulează continuu timp de 24 de ore, cu scurte opriri la boxe ( ideal scurte ) pentru schimbarea pilotului sau pentru alimentare, moment în care motorul este oprit din considerente de siguranţă.

Făcând o scurtă incursiune către începuturi descoperim că prima întrecere are loc în 1923 pe drumurile publice din jurul localităţii Le Mans, însă criza economică şi ororile războiului aduc zece ani de pauză competitorilor.

În ceea ce priveşte startul, dacă până în 1962 puterea motoarelor era cea care dicta ordinea la pornirea cronometrului, în prezent timpii obţinuţi în calificări dau alinierea. Zgomotul motoarelor nu se limitează însă la lungimea circuitului Sarthe ci include şi porţiuni de drumuri publice învecinate, închise traficului şi înnobilate astfel de „logistica” desfăşurării competiţiei. Acestea îşi recapătă pulsul şi revin la ocupaţia lor zilnică imediat ce luminile rampei se sting.

Să continuăm cu cifre?  330 km/h este viteza maximă atinsă, Tom Kristensen este pilotul cu cele mai multe victorii, nouă la număr dintre care şase consecutive, iar constructorii germani de automobile îşi înscriu în palmares timp de 35 de ani cel mai mare număr de curse câştigate.

Gândindu-ne practic câte „înşirăm” de-a lungul unei zile, am putea fi tentaţi să credem că 24 de ore în care se aleargă neîncetat nişte maşini nu are cum să fie captivant până la capăt, că interesul va scade în intensitate după primele viraje până la a se pierde cu desăvârşire, în aşteptarea deznodământului. Aşa ar fi, poate, dacă mirosul de pneuri încinse, muzica motoarelor, şicanele dintre competitori sau stabilirea de noi recorduri pentru timpul petrecut la boxe nu ar fi suficiente motive de a rămâne acolo. Unde mai pui faptul că timpul este mai mult decât generos pentru a răsturna în orice clipă soarta clasamentului, iar frenezia fanilor nu cunoaşte decelerări.

Tocmai când cauţi motive în plus să rămâi atent, îl vezi pe Brad Pitt dând startul, ca în sezonul trecut, de pildă, te intersectezi cu Jason Statham sau cu Keanu Reeves sau îţi zâmbeşte larg Patrick Dempsey de la cârma propriei echipe înscrise în competiţie. Anul acesta i s-a alăturat şi Jackie Chan, proaspăt proprietar al echipei DC Racing Oreca, care deşi nu a fost prezent a plecat totuşi acasă cu locul doi în clasamentul general şi cu primul loc la categoria sa comparând emoţia obţinerii rezultatului cu cea a câştigării unui Oscar.

Aruncând un ochi discret în componenţa echipelor, remarcăm prezenţa unor personaje mai tinere sau mai experimentate care au trezit interesul fanilor iniţial în Formula 1. Sezonul 2017 i-a adus la start pe Rubens Barrichello, Giancarlo Fisichella sau pe Vitaly Petrov, primul pilot de origine rusă care a concurat vreodată într-un Grand Prix de F1. Alături de ei au încercat să se impună juniorii: Nelson Piquet Jr. şi Bruno Senna, nepotul legendei Ayrton Senna. Ironia a mers până acolo încât acesta a făcut echipă cu un alt junior, Nico Prost, fiul lui Alain Prost, eternul rival al unchiului său. Nu pot să nu mă gândesc că povara faimei poate fi cu două tăişuri: fie te propulsează dincolo de limitele pe care credeai că le ai, fie îţi apasă cu încăpăţânare umerii.

Pentru că în orice întrecere există învingători şi învinşi, ghinionul loveşte chiar şi cele mai bine cotate echipe, aşa cum a păţit-o Toyota. M-am oprit la ei pentru că, deşi încă râvnesc la un prim trofeu de învingător, au un fel personal de a trezi respectul în locul compasiunii chiar şi anti-fanilor.

Anul trecut, alături de un public încremenit de uimire, priveam dincolo de puterea de înţelegere un final de cursă şocant:  cu un tur rămas până la marele final ca lider, pilotul hibridului Toyota Gazoo Racing TS050 cu numărul #5 îndură umilinţa de a nu putea depăşi linia de sosire, fiind confruntat cu cedarea iremediabilă a motorului, într-un moment ce părea să fi setat deja ocupanţii podiumului. Atunci am asistat la demnitatea fără seamăn a niponilor şi am înţeles pentru prima oară definiţia onoarei despre care doar citisem. Deşi avusesem cu totul altă preferinţă, am empatizat cu pierderea lor şi am rămas convinsă că sezonul următor se vor întoarce mai meticulos pregătiţi, mai hotărâţi şi mai demni ca niciodată să îndrepte “scorul”.

Aşa au şi venit anul acesta: au aliniat la start trei participante atent setate şi ghidate de un alai de specialişti. Nu au reuşit nici de data aceasta, primele două, printre care şi favorita cu numărul #7 s-au retras definitiv la boxe încă din primele zece ore. Cea de a treia pierde la rândul său două ore pentru diverse reparaţii, un timp imposibil de recuperat.

Mâhnit peste putinţă, CEO-ul Toyota, Akio Toyoda, aflat la prima sa experienţă Le Mans, are puterea să adreseze mulţumiri fanilor şi nu anunţă retragerea ci promite renaşterea pentru sezonul 2018.

Ceasul care anunţă pe site-ul oficial evenimentul de anul viitor a început numărătoarea inversă când nici nu s-au stins bine farurile competitorilor, dând doar un răgaz aparent echipelor. Probabil strategiile sunt deja conturate dacă nu pe hârtie, cu siguranţă în minţile celor care gândesc tehnic fiecare viraj şi permit doar scânteia victoriei în perimetrul padocului.

Suntem cu ochii pe ei. Va trebui să demarăm propriul antrenament, pentru că vom avea cu siguranţă noi emoţii de gestionat.

To be continued…

Andreea Militaru este Guest Writer pentru life.ro şi dacă esti curios să o cunoşti mai bine, poţi încerca Just Words, platforma pe care continuă să-şi aştearnă gândurile, ideile şi întâmplările.