Povestea motocicletelor custom-made

Ieşitul ăsta din tipare vine la pachet fie cu admiraţia unanimă fie cu dispreţul generat de o abordare mai puţin convenţională atunci când vine vorba de o piesă de vestimentaţie, de o tunsoare sau de maşina pe care o conduci. De ce să porţi o rochie simplă dacă poţi să îi ataşezi un pumn de accesorii doar pentru că ai văzut tu în prezentarea nu-ştiu-cărui designer faimos că „se poartă”? Sau de ce să conduci o maşină cu echipare de serie când poţi trece pragul unui atelier de tuning care să ţi-o transforme în racheta mult-visată?

Pe de altă parte, tocmai ca să schimbe episoade nefericite în „aşa da-uri” au luat fiinţă şi avânt creatorii de neobişnuit. Astăzi vă invit să jucaţi în filmul motocicletelor custom made, acele bijuterii pe două roţi care încântă privirea şi auzul deopotrivă.

Primul episod s-a turnat în 1902, atunci când Harold „Oily” Karslake, un inginer temerar pentru vremurile sale, construieşte The Dreadnought, o combinaţie din diverse părţi de maşini, care există şi astăzi, deţinută şi întreţinută de Vintage Motorcycle Club, clubul pasionaţilor de gen care a depăşit cifra de 17.000 de membri. E adevărat că arăta mai mult a bicicletă, o asemănare comună pentru motociclete în primele două decade ale secolului XX.

Facem un salt în 1933, când American Motorcycle Association introduce în competiţii o nouă regulă care impunea ca doar motocicletele de catalog să fie utilizate în cadrul evenimentelor oficiale. Concurenţii însetaţi de viteză încep să elimine extra-greutatea, tăind sau şlefuind părţi componente, obiceiul fiind preluat şi de către civili, nemaifiind decât un pas către un nou stil de personalizare.

După cel de al doilea Război Mondial, mare parte a soldaţilor americani întorşi acasă caută mijloace de transport ieftine şi se bucură de disponibilitatea vechilor motociclete de război care le sunt puse la dispoziţie pentru nişte sume modice. În încercarea de a-şi exprima personalitatea şi trările reprimate de ororile trăite pe front, recurg la gesturi diverse: îşi cresc plete, îşi reconfigurează şi vopsesc spectaculos noile achiziţii, inspirându-se din estetica maşinilor personalizate. Apare astfel pentru prima dată noţiunea de „custom”.

Pe cealaltă parte a oceanului, soldaţii englezi erau ocupaţi în reconstruirea unei ţări distruse, lăsând locul adolescenţilor care devin „Café racers”: cafenelele devin subiect de start şi finish pentru cei preocupaţi doar de supremaţia vitezei.

Exemple? The Triton combina calităţile unui motor de Triumph pe cadrul unui Norton, sau The Norvin – o variantă rară şi costisitoare, care purta motorul unui Vincent.

Odată cu anii ’50 se trece într-o nouă etapă: roţile sunt din ce în ce mai mari, rezervorul de carburant este de dimensiuni mai mici, apare din ce în ce mai mult crom în alegerea beneficiarilor. Paleta coloristică este aliniată şi ea curentului rock and roll şi se impune categoric noţiunea de „Kustom Kulture” care are influenţă şi azi. Motociclete întregi sunt dezasamblate complet doar pentru a fi reconstruite piesă cu piesă în adevărate declaraţii de unicitate.

Imaginea publică a unor astfel de „piese” este exploatată şi întărită definitiv odată cu rularea peliculei „Easy Rider” în 1969, atunci când tinerii pe atunci Peter Fonda şi Dennis Hopper arată cât de departe poate ajunge trend-ul motocicletelor custom.

Anii ’70 aduc o scădere în calitatea motocicletelor custom dar şi apăsarea dinspre Japonia, care începe să-şi facă simţită prezenţa din ce în ce mai pregnant.

Se nasc „Streefighters” cu alura lor spartană, cu prea puţine artificii exterioare dar accentuând apariţia agresivă a unei motociclete de competiţie.

Micile garaje private derulează proiecte ambiţioase, mixând cu imaginaţie piesele existente cu cele produse unicat, din schiţele şi imaginaţia proprii.

Un periplu prin astfel de garaje ne înfăţisează de altfel şi „American Chopper”, documentarul care de-a lungul a peste 160 de episoade nu face decât să ne facă să întelegem ( sau să ne facă din ce în ce mai curioşi, după caz ) pasiunea şi meticulozitatea celor care au ales să creeze astfel de inginerii.

Printre cei cărora le place riscul de acest gen ( că mă gândesc că există şi riscul de a nu şti când să te opreşti ) s-au impus printre cunoscători câteva nume care pun umărul la vârful acestei industrii.

În Anglia găsim “Auto Fabrica”, care bat monedă pe simplitate şi trec prin numeroare etape grafice până la exportarea acestora în versiunea practică. Rămânem în Anglia unde la Sheffield îi întâlnim pe cei de la “Down and Out Café Racers”, unii dintre cei mai buni din Europa.

Mai zăbovim puţin în Europa şi la Amsterdam citim povestea cel puţin interesantă a celor de la “Nozem”. Cei trei prieteni “vinovaţi” de un business înfloritor au pornit în aventura vieţii lor căutând în primul rând un nume care să-i repezinte. Aşa a apărut “Nozem” – în fapt numele unei subculturi a anilor ’60 din Amsterdam care se referea la tinerii rebeli echipaţi în geci de piele ce cutreierau străzile oraşului pe motoarele lor, într-o declaraţie proprie împotriva puterii de la acea vreme.

Germania ni-i propune mândră pe cei de la „Diamond Atelier” care declară că doresc ca prin munca lor să fie imprevizibili, să spargă monotonia modelelor custom.

Zburăm tocmai în Australia ca să-i cunoaştem pe cei de la „Deux et Machina”, care au gândit o întreagă afacere în jurul motocicletelor personalizate, prin colecţii de haine, plăci de surf sau  cafenele depăşind graniţele ţării lor. De fapt mai aproape am putea să le admirăm munca la Milano, unde shop-ul dedicat sau cafeneaua tematică spun povestea unui brand de-acum.

Într-o altă parte a lumii, în Taiwan, „Rough Crafts” îşi iau inspiraţia din design-ul grafic şi arta stradală pentru a le importa într-o manieră proprie finisării unor produse finale cu aer industrial.

Deşi majoritatea modelelor sunt destinate utilizării practice, există şi variante care prin extravaganţa şi ambiţia beneficiarului şi-au găsit locul confortabil doar…în garaj, fiind doar trofee generatoare de orgolii şi nu de adrenalină.

Probabil data viitoare când în trafic sau la semafor mai auzim cum toarce sau se „răsteşte” un motor de motocicletă vom fi mult mai tentaţi să întoarcem privirea a admiraţie sau curiozitate decât să ridicăm o spranceană acuzator la adresa celui care îl stăpâneşte.

Parcă-parcă devine ziua mai frumoasă, nu?

Andreea Militaru este Guest Writer pentru life.ro şi dacă esti curios să o cunoşti mai bine, poţi încerca Just Words, platforma pe care continuă să-şi aştearnă gândurile, ideile şi întâmplările.